Mama

Mama de Maxim Gorki

PARTEA ÎNTÂI

I

În fiecare zi, sirena fabricii împroșca asupra cartierului muncitoresc, prin văzduhul pâclos și îmbâcsit de fum, urletul ei tremurat; răspunzând cu supunere la această chemare, oameni posomorâți, cu mădularele zdrobite încă de trudă, nedezmorțite încă de somn, ieșeau zoriți din casele lor scunde și cenușii și dădeau năvală în uliță, ca niște gândaci buimăciți de spaimă. În zorii abia mijind, prin aerul rece, pășeau pe strada desfundată ce ducea către uriașele carcere de piatră ale fabricii, care îi aștepta sigură de sine, nepăsătoare și luminând drumul plin de glod prin nenumărații săi ochi pătrați și năclăiți. Noroiul plescăia sub pași. Glasuri toropite încă de somn slobozeau strigăte răgușite; sudălmi și vorbe de ocară sfâșiau arțăgoase văzduhul, iar de la celălalt capăt al drumului le veneau în întâmpinare alt fel de glasuri: uruitul puternic și larma necurmată a mașinilor, răsuflarea șuierată, a aburului. Hornurile înalte și întunecate stăteau de strajă, ursuze și neîndurate, ridicându-se deasupra cartierului ca niște uriașe bâte.

Seara, la asfințit, când razele sângerii ale soarelui se răsfrângeau ostenite în geamurile caselor, fabrica azvârlea din măruntaiele-i de piatră, ca pe o zgură netrebnică, valuri de oameni înnegriți de fum, cu fețele mânjite, care se revărsau pe străzi, sticlindu-și dinții a foame și împrăștiind în jur duhoarea grasă a unsorii de mașini. Acum însă în glasurile lor sunau tresăriri de voioșie, ba chiar de bucurie, la gândul că pentru acea zi isprăviseră cu această istovitoare muncă de ocnaș, și că acasă îi aștepta cina și odihna.

Încă o zi înghițită de fabrică, unde mașinile purtaseră de grijă să stoarcă din mușchii oamenilor toată vlaga câtă le-a fost de trebuință. Încă o zi ștearsă fără de urmă din răbojul vieții și încă un pas către mormânt; dar acum omul, având înaintea lui bucuria ceasului de odihnă și alinările cârciumii pline de larmă și fum, se simțea mulțumit.

În zilele de sărbătoare dormeau până la ceasul zece, după care cei însurați și cu rostul lor își îmbrăcau straiele mai bune și se duceau să asculte liturghia, ocărându-i pe cei tineri pentru nepăsarea lor față de biserică. După slujbă se întorceau acasă, mâncau piroști, apoi se culcau iarăși și dormeau până-n seară.

Istoveala strânsă de-a lungul anilor le ucisese pofta de mâncare și, ca s-o poată ațâța, beau vârtos, șfichiuindu-și măruntaiele cu gâlgâituri de votcă tare, care ardea ca focul.

Seara se plimbau agale pe străzi, iar cei care aveau galoși îi încălțau chiar dacă nu era noroi, și dacă vreunul avea și umbrelă de ploaie, o lua cu el, chiar dacă cerul era senin.

Când se întâlneau, vorbeau despre fabrică, despre mașini și își suduiau maiștrii; nu se gândeau și nu grăiau decât despre lucrurile care erau strâns legate de munca lor. În anosta curgere a zilelor mereu aceleași, abia dacă licăreau când și când răzlețe scânteieri de neputincioasă gândire. Întorși acasă, se luau la gâlceavă cu nevestele și adesea porneau să le șmotrească fără a-și cruța pumnii. Cei tineri stăteau prin cârciumi sau înjghebau petreceri ba la unul, ba la altul, cântând din armonică, urlând scârbavnice și deșuchiate cântece, jucând, înjurând și bând. Vlăguiți de muncă, toți se îmbătau degrabă, iar în pieptul lor mocnea o tulbure și bolnăvicioasă îndârjire, care își căta drum de răbufnire. Și atunci, agățându-se de orice prilej care le da putința să se descarce de acest simțământ de apăsătoare vrăjmășie, se luau la harță din te miri ce și mai nimic, și cu o îndârjire de fiară se năpusteau unul asupra celuilalt. Se stârneau încăierări sângeroase, care sfârșeau uneori cu schilodiri grele, ba câteodată chiar cu omoruri.

În legăturile dintre ei, stăruia mai ales o înverșunată dușmănie, care sta veșnic la pândă, tot atât de adânc înrădăcinată ca și sfârșeala fără de leac ce li se aciuase în mădulare. Se nășteau cu acest beteșug sufletesc pe care-l moșteneau din tată-n fiu și care-i întovărășea până la moarte, ca o umbră sinistră, împingându-i de-a lungul vieții la tot soiul de fapte respingătoare prin cruzimea lor fără de noimă.

În zilele de sărbătoare tinerii se întorceau acasă noaptea târziu, cu hainele ferfenițite, plini de praf și de noroi, cu fețele însângerate, fudulindu-se, cu o răutăcioasă mulțumire, că au izbutit să-și răpună tovarășii în încăierări, ori dimpotrivă umiliți, clocotind de mânie sau plângând de jignire, beți și vrednici de milă, nenorociți și dezgustători. Pe câte unul trebuia să-l aducă acasă taică-său ori maică-sa. Părinții porneau sa-și caute feciorii pe ulițe și când îi găseau doborâți de băutură pe sub garduri sau prin cârciumi, începeau a-i sudui cumplit, se năpusteau cu pumnii în trupurile lor fleșcăite de rachiu, apoi, mai cu grijă, mai fără, îi lungeau în pat, pentru ca a doua zi, dis-de-dimineață, când urletul mânios al sirenei se revărsa iarăși ca un șuvoi întunecat prin văzduh, să-i trezească din somn, ca să se ducă la lucru.

Crunt își băteau și își muștruluiau feciorii, și totuși aceste chiolhanuri și încăierări de tineri li se păreau bătrânilor ceva cu totul firesc, pentru că tot așa băuseră și se încăieraseră și ei, în tinerețea lor, și tot așa îi bătuseră și pe ei, părinții lor. Aceasta le era viața din totdeauna; și an după an ea curgea domol, cine știe unde, ca o apă tulbure, mereu aceeași, înlănțuită toată de aceeași veche deprindere, adânc înrădăcinată, de a gândi și a face zi de zi, necontenit, același lucru; și nimeni nu năzuia să-i aducă vreo schimbare.

Din când în când se iveau în cartier și oameni străini. La început atrăgeau luarea-aminte numai prin faptul că veneau din alte părți; mai târziu stârneau oarecare asmuțire a atenției și prin cele ce povesteau despre locurile pe unde munciseră până atunci; după aceea însă farmecul noutății se risipea, pierea, lumea se deprindea cu ei și nu-i mai deosebea de ceilalți. Din spusele lor se vedea limpede că viața muncitorului era pretutindeni aceeași. Și dacă era așa, la ce bun și ce rost mai avea toată vorbăria de prisos?

Dar printre acești noi veniți se găseau și unii care pomeneau despre anume lucruri nemaiauzite în cartier. Nimeni nu intra în vorbă cu ei, dar toți ascultau neîncrezători ciudatele lor povestiri. Asemenea glăsuiri stârneau în unii o întărâtare oarbă, în alții o nelămurită tulburare, în timp ce în sufletele altora trezeau o vagă licărire de speranță în ceva cu totul nedeslușit și atunci porneau să bea și mai amarnic ca de obicei, ca să alunge acest scormonitor și zădarnic neastâmpăr.

Dacă li se părea că străinul avea în felul lui de a fi ceva neobișnuit, localnicii nu-i iertau îndelungă vreme asemenea meteahnă și, fără a-și da seama, se țineau departe de omul care nu semăna cu dânșii. Le era parcă teamă că într-o bună zi omul acesta ar putea să aducă ceva cu totul neașteptat în rânduiala de totdeauna a vieții lor, tulburând-o astfel în curgerea ei de o amarnică monotonie, e drept, cumplit de apăsătoare, dar oricum bine-știută. Deprinși ca viața să-i copleșească veșnic cu aceeași neînduplecare, nu așteptau niciun fel de schimbări spre bine, spunându-și că orice schimbare ar veni nu le-ar putea aduce decât o și mai grea asuprire.

Astfel, cei din cartier se păzeau cu grijă de oamenii care veneau să le spună ceva nou, ocolindu-i în tăcere.

Și atunci străinii cu pricina dispăreau, plecând cine știe unde; sau dacă rămâneau totuși la fabrică, se vedeau siliți să ducă o viață singuratică, dacă nu izbuteau să se contopească în mulțimea cu același chip și aceeași asemănare a cartierului…

După ce trăia viața aceasta vreme de vreo cincizeci de ani, omul murea.

II

Așa trăia și lăcătușul Mihail Vlasov, un om ursuz, păros, cu niște ochi mici, care priveau bănuitor pe sub sprâncenele stufoase, cu un surâs răutăcios. Era cel mai bun lăcătuș din fabrică și omul cel mai voinic din tot cartierul; era colțos cu șefii și din această pricină câștiga puțin; nu trecea zi de sărbătoare să nu cotonogească pe cineva, din care pricină toți îl știau de frică și nimeni nu-l iubea. Au încercat unii să-l bată, dar nu le-a mers. Cum vedea că purced să tăbărască asupra-i, Vlasov punea mâna pe o piatră, o scândură sau un drug de fier și, proptindu-se temeinic pe picioarele rășchirate, își aștepta tăcut dușmanii. Chipul lui, năpădit de sub ochi până la gât de un caier de barbă neagră, și mâinile-i păroase băgau lumea în sperieți. Oamenii se înfricoșau mai ales de ochii lui mici străpungători, care se învârteau ca două sfredele de oțel, încât oricine îi întâlnea privirea își dădea seama că se află în fața unei puteri sălbatice, care nu știe ce-i frica și în orice clipă este gata să lovească fără milă.

— Ei, hai, cărați-vă, netrebnicilor! mugea cu glas înăbușit. Prin cetina deasă a părului, care-i acoperea fața, îi sticleau dinții mari, galbeni. Oamenii se trăgeau înapoi spăimântați și se împrăștiau, mormăind neputincioase sudălmi.

— Netrebnicilor! striga el tăios în urma lor, și în ochi îi scânteia un zâmbet ascuțit ca o sulă. Apoi, țanțoș, cu capul sus, cu o înfățișare trufașă, se lua după ei, întărâtându-i: Ei, care are poftă să se curețe?

N-avea poftă niciunul.

Vorbea puțin, și-i plăcea grozav cuvântul „netrebnic”. Așa le spunea șefilor de la fabrică și celor de la poliție și tot așa îi spunea și femeii lui.

— Netrebnico, nu vezi că mi s-au rupt pantalonii?

Deși fecioru-său, Pavel, împlinise paisprezece ani, lui Vlasov îi veni poftă într-o zi să-i mai tragă o păruială așa cum se deprinsese. Dar Pavel înșfăcă un baros și-i spuse tăios:

— Să nu te-atingi de mine!…

— Cum? nu-și crezu urechilor tatăl, înaintând către băiatul înalt și subțiratic, întocmai ca o umbră care se lasă asupra unui mesteacăn tânăr.

— Destul! rosti Pavel. De azi înainte nu mă mai las bătut…

Și ridică barosul.

Tată-său se uită țintă la el, își duse mâinile păroase la spate și spuse rânjind:

— Bine…

Și, pufnind cu năduf, adaose:

— Netrebnicule!…

Puțină vreme după aceea, el îi spuse nevesti-si:

— De azi-nainte să nu-mi mai ceri niciun ban! Are să te țină Pașka…

— Și tu ai să-ți bei toți banii? îndrăzni să întrebe femeia.

— Nu-i treaba ta, netrebnico! Am să-mi iau o ibovnică…

Ibovnică nu și-a luat, dar de atunci și până-n clipa morții, vreme de aproape doi ani, nu s-a mai uitat la fiu-său și nici n-a mai vorbit cu el.

Avea un câine, un dulău mătăhălos și lățos ca și dânsul. În fiecare zi câinele îl întovărășea până la fabrică și în fiecare seară îl aștepta la poartă. În zilele de sărbătoare, Vlasov pornea să colinde prin cârciumi. Umbla tăcut și scormonea din ochi chipurile oamenilor ca și când ar fi căutat pe cineva, iar dulăul se ținea toată ziua după el, măturând pământul cu coada-i mare și stufoasă. Seara se întorcea acasă beat, se așeza la masă și împărțea cu câinele mâncarea din strachină. Nu-l bătea, nu striga la el, dar nici nu-l mângâia niciodată. După cină dacă nevastă-sa nu se grăbea să strângă îndată farfuriile, mătura cu latul palmei tot ce era pe masă, își punea dinainte sticla de votcă, își rezema spatele de perete și, plecându-și pleoapele, începea să urle cu glas răgușit și cu gura până la urechi un cântec plin de amărăciune. Sunetele jalnice și dogite i se împotmoleau în mustăți, împroșcând firimiturile de pâine care rămăseseră agățate în ele; lăcătușul își netezea barba și mustățile cu degetele-i butucănoase și-i zicea înainte. Cuvintele cântecului se închegau anevoie, tărăgănate și nedeslușite, iar melodia era aidoma cu urletul haitelor de lupi iarna. Cânta cât avea, votca în sticlă; după aceea se trântea într-o rână pe laviță, ori lăsa capul pe masă și dormea așa, până când îl trezea sirena. Câinele stătea lungit lângă el.

Moartea i s-a tras dintr-o vătămătură. Vreo cinci zile s-a zvârcolit în pat, negru tot la față, cu ochii închiși și scrâșnind din dinți. Uneori îi spunea nevesti-si:

— Dă-mi șoricioaică, dă-mi otravă.

Doctorul a spus să i se pună cataplasme, adăugând însă că e nevoie de operație și că bolnavul ar trebui dus la spital chiar în ziua aceea.

— Du-te dracului, las’ că mor eu și fără voi… Netrebnicilor! a hârâit Mihail.

Iar după plecarea doctorului, când nevastă-sa începu să-l roage cu lacrimi în ochi să se lase operat, el strânse pumnul și, ridicându-l amenințător, îi spuse:

— Dacă mă înzdrăvenesc, o să fie vai de pielea ta!

A murit a doua zi dimineața, taman în clipa când sirena îi chema pe muncitori la lucru. Zăcea în sicriu cu gura deschisă, dar cu sprâncenele încruntate. După dric, n-au mers decât nevastă-sa, fecioru-său, câinele, bătrânul bețivan și hoț Danila Vesovșcikov, care fusese dat afară de la fabrică, și câțiva cerșetori din cartier. Nevastă-sa a plâns cu lacrimi potolite, dar nu s-a întrecut cu firea; Pavel n-a plâns deloc. Oamenii din cartier, întâlnind convoiul pe uliță, se opreau și, făcându-și semnul crucii, își dădeau cu părerea:

— Grozav s-o mai fi bucurând Pelagheia că i-a murit bărbatul…

Unii se grăbeau să facă anume deosebire:

— N-a murit, a crăpat…

După ce sicriul a fost acoperit cu pământ, oamenii au plecat, iar câinele a rămas și, așezându-se tăcut pe țărâna proaspătă, a adulmecat îndelungă vreme mormântul. După câteva zile cineva l-a omorât…

III

La vreo două săptămâni după moartea tatălui său, într-o duminică, Pavel Vlasov s-a întors acasă beat turtă. Bălăbănindu-se, își făcu drum cu greu până la lavița din colț și, trântind cu pumnul în masă, întocmai cum făcea bătrânul, strigă către maică-sa:

— Mâncarea!

Mama veni lângă el, se așeză alături și-l îmbrățișă, trăgându-i capul la pieptul ei. El însă, proptindu-se cu mâna în umărul ei, se împotrivea strigând:

— Hai, maică, hai degrabă!…

— Prostuțule! îi spuse cu blajină mâhnire mama, învingându-i împotrivirea.

— Am să m-apuc și de fumat! Dă-mi luleaua tatii… mormăi Pavel cu limba împleticită.

Era cea dintâi beție a lui. Votca îi istovise trupul, dar nu-i înăbușise conștiința și în capul lui stăruia întrebarea:

„Oare-s beat? Beat cu adevărat?”

Mângâierile maică-sii îl stânjeneau, iar privirea ei tristă îl mișca până-n străfunduri. Îi venea să plângă și, ca să se înfrângă, căuta să pară mai beat decât era. Mama îi mângâia părul încâlcit și jilav de sudoare și-i spunea cu glas domol:

— N-ar fi trebuit să faci asta…

Îl apucă greața. O vreme vărsăturile îi scuturară tot trupul; după aceea mama îl culcă în pat și-i puse pe fruntea palidă un ștergar ud. Se mai limpezise oarecum, dar sub el și în jurul lui, toate se legănau ca pe valuri; își simțea pleoapele ca de plumb, iar în gură avea un gust amar și grețos; se uita printre gene la maică-sa, la obrazul ei lat, frământând un gând încâlcit:

„Pesemne c-am luat-o prea de timpuriu. Ceilalți beau și n-au nimic; mie însă nu-mi priește…”

Glasul blând al mamei îi sună în ureche, venind parcă dintr-o mare depărtare:

— Ce sprijin o să am de la tine, dacă ai să te apuci de băutură?…

Băiatul strânse pleoapele și răspunse:

— Toți beau…

Mama oftă adânc. Băiatul avea dreptate; știa și dânsa că numai la cârciumă puteau să mai afle oamenii o fărâmă de bucurie. Și totuși îi spuse:

— Tu să nu bei. Destul a băut taică-tău! A băut și pentru tine, iar pe mine m-a chinuit îndeajuns… S-ar cădea ca măcar ție să-ți fie milă de maică-ta.

Ascultându-i vorbele mâhnite și pline de blândețe, Pavel simți cum îl învăluie aducerile aminte și-și dădu seama că tot timpul cât trăise tată-său, mama stătuse tăcută, neluată-n seamă, veșnic zbuciumată, așteptându-se în toată clipa să fie iarăși bătută. În vremea din urmă, ferindu-se să dea ochi cu tată-său, Pavel stătuse prea puțin acasă, înstrăinându-se de mamă-sa, și acum, trezindu-se cu încetul din beție, se uita la ea cu luare-aminte.

Era o femeie înaltă, adusă puțin de spate, cu trupul sleit de munca fără istov și de bătăi. Umbla fără să i se audă pașii, oarecum pieziș, cu un umăr împins puțin înainte, strecurându-se parcă prin casă, ca și când s-ar fi temut sa nu atingă vreun lucru. Fața-i lată și ovală, puțin umflată și brăzdată de cute, era scăldată de lumina ochilor adumbriți, neliniștiți și triști, cum îi aveau mai toate femeile din cartier. Deasupra ochiului drept o cicatrice adâncă îi ridica ușor sprânceana, ba parcă și urechea dreaptă era puțin mai sus decât cealaltă, încât chipul ei avea o expresie de continuă încordare, ca și când ar fi fost mereu speriată, mereu cu urechea la pândă. Prin păru-i des și negru sclipeau șuvițe argintii. Era o ființă blândă, tristă, supusă…

Lacrimile îi curgeau domol pe obraji.

— Nu mai plânge! o rugă Pavel încet. Mi-e sete.

— Ți-aduc îndată apă cu gheață…

Până să se întoarcă, Pavel adormise. Câteva clipe rămase lângă el; cana îi tremura în mână și bucata de gheață se ciocnea ușor de buza de tinichea. Punând cana pe masă, se lăsă tăcută în genunchi, în fața icoanelor. În geamuri bătea năvalnic bezmetica larmă a vieții de beție din cartier. În seara de toamnă întunecată și umedă, o armonică își împrăștia sunetele-i stridente; cineva cânta cât îl ținea gura; altul răcnea ocări deșuchiate; glasurile necăjite și ostenite ale femeilor erau pline de neliniște…

În căsuța Vlasovilor viața era acum mai potolită, mai tihnită decât înainte și întrucâtva altfel decât în toate celelalte gospodării din cartier. Casa lor era așezată la capătul străzii, pe malul nu prea înalt, dar prăvălatic al unei mlaștini. O treime din locuința era ocupată de bucătărie și de o odăiță, despărțite printr-un perete subțire; în odăița aceasta dormea mama. Celelalte două treimi alcătuiau o încăpere pătrată cu două ferestre; într-un ungher era patul lui Pavel, în celălalt o masă și două bănci. Câteva scaune, un scrin pentru albituri, o oglinjoară deasupra, un cufăr pentru haine, un ceas de perete, două icoane în ungherul de sus și atât.

Pavel făcu tot ce i se cădea unui adevărat flăcău: își cumpără o armonică, o cămașă cu piepții scrobiți, o cravată în culori țipătoare, o pereche de galoși, un baston, ca să fie aidoma cu toți tinerii de seama lui. Se ducea la petreceri, învăță să danseze cadrilul și polca, sărbătorile venea acasă beat și de fiecare dată votca nu-i pria de fel. Dimineața se scula cu dureri de cap, chinuit de arsuri, galben la față și posomorât.

Într-o zi maică-sa îl întrebă:

— Ei, cum a fost ieri? Ai petrecut bine?

El răspunse necăjit și morocănos:

— Ia, o plictiseală de moarte! O să m-apuc mai bine de pescuit, ori îmi cumpăr o pușcă.

Muncea cu sârguință, nu lipsea de la lucru și nu fusese amendat niciodată; era tăcut, iar în ochii albaștri, mari ca ochii maică-sii, i se citea o nemulțumire lăuntrică. Nu și-a cumpărat pușcă și nici la pescuit nu s-a dus; se vedea bine însă că părăsise calea bătută de ceilalți; se ducea tot mai rar la petreceri, iar în zilele de sărbătoare, cu toate că pleca de acasă, se întorcea totuși cu desăvârșire treaz. Veghind cu grijă asupra băiatului, mama văzu că fața lui smeadă se ascuțea tot mai mult, că în ochi avea o privire din ce în ce mai severă, iar buzele i se strângeau într-o schimă de o ciudată asprime. Părea că ascunde în sine o mânie mută împotriva cine știe cui, ori că-l roade vreo boală. Odinioară mai veneau când și când pe la el tovarăși de-ai lui; acum însă, văzând că nu-l găsesc niciodată acasă, vizitele lor conteniră. Mama se bucura văzând că fecioru-său nu se mai înhăitează cu flăcăii de la fabrică și că începe a se deosebi de ei, dar când își dădu seama că el căuta cu încăpățânată stăruință să se smulgă cu totul din șuvoiul întunecat al vieții și să apuce pe un drum necunoscut, în sufletul ei se furișă un nelămurit simțământ de teamă.

— Poate că nu ți-e bine, Pavlușa? îl întreba mama uneori.

— N-am nimic, sunt sănătos tun! răspundea el.

— Da’ tare mai ești slab! spunea mama oftând.

Pavel începu să-și aducă acasă cărți, pe care le citea pe furiș, și după aceea le ascundea în tainițe numai de el știute. Uneori își scotea însemnări din aceste cărți pe câte un petic de hârtie, pe care de asemenea îl mistuia de îndată…

Mama și feciorul se vedeau puțin și, chiar când se vedeau, nu prea vorbeau. Dimineața el își bea tăcut ceaiul și pleca la lucru, la amiază venea la masă, schimbau câteva vorbe lipsite de însemnătate, și după aceea nu-l mai vedea nimeni până pe seară. Iar seara se spăla cu grijă, mânca, se afunda în cărțile lui și citea până târziu. În zilele de sărbătoare pleca de dimineață și nu se întorcea acasă decât noaptea târziu. Mama știa că umblă prin oraș, că se duce la teatru, dar niciun prieten din oraș nu dădea pe la el. I se părea că fecioru-său, cu cât trecea vremea, era tot mai tăcut și în același timp băgă de seamă ca uneori el folosea niște cuvinte noi pe care ea nu le înțelegea, iar cuvintele celelalte, grosolane și rostite cu ton aspru, cuvinte cu care era deprinsă, dispăreau treptat din vorbirea sa. În purtarea lui se iviră o mulțime de amănunte vrednice de luare-aminte: nu se mai sclivisea de fel, se îngrijea mai mult de curățenia trupului și a hainelor, era mai liber și mai vioi în mișcări și întreaga lui înfățișare era mai firească și mai blajină. Toate acestea treziră în sufletul mamei o luare-aminte plină de neliniște. Chiar în atitudinea lui față de dânsa se vădea o schimbare: uneori își mătura singur camera, în zilele de sărbătoare își făcea singur patul și îndeobște căuta să-i ușureze cât mai mult munca. Așa ceva nu se pomenea în tot cartierul…

Într-o zi a adus un tablou, pe care l-a atârnat în perete; erau trei oameni, care mergeau încotrova, voioși și sprinteni, vorbind între ei.

— E Hristos după ce a înviat, în drum spre Emaus! o lămuri Pavel.

Mamei îi plăcu tabloul, dar în sinea sa își spuse: „Pe Hristos îl cinstești, la biserică însă nu te duci…”

Pe un raft frumos meșterit de un tâmplar, tovarăș cu Pavel, sporea mereu numărul cărților. Odaia avea acum o înfățișare plăcută.

Maică-sii îi spunea „dumneata” și „măicuță”, iar uneori, vocea lui avea învăluiri de adevărată duioșie:

— Mamă, te rog să nu fi îngrijorată… azi am să mă întorc târziu acasă.

Mama se bucura, când îl auzea vorbind astfel, pentru că își dădea seama că în cuvintele lui era o simțire sinceră și temeinică.

În sufletul ei însă neliniștea creștea zi cu zi. Și cum timpul nu-i aducea nicio lămurire, inima i se strângea tot mai tare, presimțind că se va întâmpla ceva neobișnuit. Ba uneori simțea furișându-i-se în suflet o pornire de nemulțumire față de fecioru-său și atunci gândea în sine: „Toți trăiesc ca oamenii, numai el parcă-i un călugăr. Prea e mohorât pentru vârsta lui…”

Alteori își spunea:

„Și-o fi găsit vreo fată?”

Dar dusul fetelor la plimbare cerea bani, iar el îi dădea aproape tot ce câștiga.

Așa au trecut săptămâni și luni, așa s-au scurs pe nesimțite doi ani de viață tăcută, ciudată, plină de gânduri nedeslușite și de tot mai apăsătoare temeri.