Universitatile mele

Universitatile mele de Maxim Gorki

Iată-mă plecat să învăț la universitatea din Kazan, nici mai mult nici mai puțin.

Ghimpele ăsta cu universitatea mi-l vârâse în minte liceanul N. Evreinov, un băiat plăcut și tare chipeș, cu niște ochi mângâioși ca de femeie. Stătea chiar în casă cu mine, la cucurigu, și cum eram adesea cu câte o carte în mână, a început să mă privească mai cu luare-aminte, am făcut cunoștință și, la scurtă vreme după aceea, Evreinov se puse pe capul meu să mă convingă că am „o deosebită aplecare pentru învățătură”.

— Tu ești făcut să slujești știința, spunea el, scuturându-și cu farmec lungile-i plete.

Pe atunci încă nu știam că poți sluji știința și în chip de cobai, iar Evreinov susținea sus și tare că universitățile tocmai de tineri ca mine au nevoie. N-am scăpat prilejul, firește, să tulburăm și umbra lui Mihail Lomonosov. Evreinov zicea că la Kazan o să pot sta la el, că în toamnă și în iarnă o să trec liceul, că o să dau „niște” examene – chiar așa a spus: „niște” examene – că la universitate o să obțin o bursă și, peste vreo cinci ani, o să ies un „savant”. Totul era cât se poate de simplu, fiindcă Evreinov avea nouăsprezece ani și o inimă de aur.

După examene a plecat acasă, iar la două săptămâni am pornit-o și eu pe urmele lui.

Petrecându-mă la vapor, bunica mă tot povățuia:

— Tu, băiete, nu te lua rău cu lumea, că de o vreme încoace îi judeci pe toți ca altceva, îți sare țandăra din orice și umbli tot cu nasul pe sus! Asta-i moștenire de la bunicul, dar el, bunicul, ce-a câștigat de-aici? A trăit cât a trăit și uite că pân’ la urmă nu s-a ales cu nimic moșul ăsta amărât. Tu ține minte de la mine: nici Dumnezeu nu-i judecă pe oameni, și cine-i judecă, face placul satanei! Ei, și-acum, umblă sănătos…

Ștergându-și lacrimile de pe obrajii ei veștezi și pământii, adăugă:

— Noi n-o să ne mai vedem… Tu, care n-ai astâmpăr, o să mi te rătăcești prin cine știe ce depărtări și eu o să mor.

În vremea din urmă mă cam înstrăinasem de scumpa mea bătrânică, o vedeam rareori, și în clipa aceea mă săgetă deodată simțământul dureros că niciodată în viață n-am să mai întâlnesc un om care să-mi fie atât de aproape și atât de drag.

Eram la coada vaporului și mă uitam la ea cum stătea pe marginea cheiului, făcându-și cu o mână cruce, pe când cu cealaltă tot mozolea un capăt al șăluțului vechi, ștergându-și fața și ochii negri, luminați de o nestinsă dragoste de oameni.

Și iată-mă și-n orașul pe jumătate tătăresc, în odăița strâmtă dintr-o casă fără etaj. O căsuță singuratecă, aninată pe o costișă, în capătul unei ulicioare sărăcăcioase; unul dintre pereți dădea spre un loc pustiit cândva de pârjol și acum năpădit de bălării. Din desimea de pelin, brusture și măcriș, presărată cu tufe de soc, se ridicau ruinele unei clădiri de cărămidă, cu un cogeamite subsolul, unde se aciuiau și mureau câinii fără stăpân. Subsolul ăsta mi-a rămas adânc întipărit în minte. El a fost una dintre universitățile mele.

Alde Evreinov – mama și cei doi băieți ai ei – trăiau dintr-un căpețel de pensie. Întorcându-se de la piață, văduva, o femeie mărunțică și ștearsă, înșira târguielile pe masă, în bucătărie, cu o tristețe tragică, de care mi-am dat seama chiar din primele zile, și se căznea să ajungă la o spinoasă dezlegare: cum să titirisească niște biete bucățele de carne, încât să scoată niște bucate gustoase și îndestulătoare pentru trei flăcăi zdravenii, fără să se mai pună și pe ea la socoteală?

Era o femeie tăcută; în ochii ei cenușii înghețase îndărătnicia blândă și deznădăjduită din ochii unei mârțoage muncite până la ultimul strop de vlagă și care se opintește cu încărcătura la deal, știind bine că tot nu va ajunge până sus.

Într-o dimineață, la vreo trei zile de la venirea mea, când băieții mai dormeau încă, iar eu o ajutam la bucătărie la curățatul cartofilor, mă întrebă încetișor, cu băgare de seamă:

— Dumneata de ce-ai venit aici?

— Ca să învăț la universitate.

Sprâncenele i se ridicară, dimpreună cu pielea gălbejită a frunții; se tăie cu cuțitul la un deget și se lăsă pe un scaun sugând sângele, dar sări numaidecât în picioare:

— Fir-ar să fie…

În timp ce înfășură o batistă pe degetul tăiat, mă lăudă:

— Grozav te mai pricepi să cureți cartofi!

— Ei, asta, păi cum să nu mă pricep! Și i-am povestit despre slujba mea pe vapor.

Mă întrebă:

— Și crezi că atâta ajunge ca să intri la universitate?

Pe vremea aceea nu prea știam ce hramuri poartă hazul. Așa că am luat de bună întrebarea, înșiruindu-i toate cele menite să-mi deschidă porțile templului științei.

Ea oftă:

— Of, Nikolai, Nikolai…

În clipa aceea pică și Nikolai în bucătărie, să se spele. Era cu ochii cârpiți de somn, cu părul ciufulit și vesel ca de obicei.

— Mamă, strașnic ar fi de ne-ai face niște chiroști cu carne!

— Bine, dragul mamei, se învoi ea.

Vrând să mă umflu în pene cu priceperea mea în ale bucatelor, m-am trezit vorbind, că pentru chiroști carnea mi se pare și proastă, și puțină.

Varvara Ivanovna se supără și-mi trânti vreo câteva de-am simțit că-mi zvâcnește tot sângele în urechile care parcă mi se lungeau la nesfârșit. Ieși pe ușă, zvârlind pe masă o legătură de morcovi, iar Nikolai, făcându-mi cu ochiul, găsi cu cale să mă lămurească:

— Nu prea e-n toane bune…

Se așeză pe laviță și începu să mă învețe că femeile sunt îndeobște mai nervoase decât bărbații și că asta e o trăsătură a firii lor, lucru dovedit în chip neîndoielnic de către un savant cu renume, parcă elvețian, iar John Stuart Mill, un englez, a spus și el ceva în această privință.

Lui Nikolai îi plăcea din cale-afară să mă învețe și nu scăpa niciodată prilejul să-mi vâre în cap câte ceva, fără de care socotea că nici nu se poate trăi. Îl ascultam cu nesaț, dar apoi, Foucault, la Rochefoucauld și La Rochejaquelein se contopeau în mintea mea într-un singur om și nu eram în stare să-mi amintesc cine cui i-a tăiat capul: Lavoisier lui Dumouriez, ori taman pe dos? Băiatul ăsta de ispravă ținea din tot sufletul „să mă facă om” și-mi făgăduia asta ca pe ceva sigur, dar nu avea nici timp și nici condiții să se ocupe temeinic de mine. Egoismul și graba tinereții îl împiedicau să vadă că maică-sa trudește din răsputeri și face tot soiul de șiretlicuri ca să o scoată la capăt cu gospodăria, iar frate-său, un licean posac și greoi, își dădea seama și mai puțin de asta. Dar eu, care cunoșteam de atâta vreme și în toate amănuntele complicatele jonglerii impuse de chimia și economia bucătăriei, vedeam prea bine iscusința femeii silită să amăgească zi de zi stomacul feciorilor ei, ba să mai hrănească pe deasupra și pe un pripășit la masa ei – un băiat prost crescut și nu prea plăcut la înfățișare. Și, firește, fiecare bucată de pâine îmi cădea ca o piatră pe inimă. Am început să caut de lucru. Plecam cu noaptea în cap de acasă, ca să lipsesc de la masa de prânz, iar pe vreme rea îmi făceam veacul în subsolul de pe maidan. Acolo, în duhoarea stârvurilor de câini și pisici, în vaietul vântului și răpăitul ploii care turna cu găleata, m-am dumirit curând că universitatea nu-i decât o rătăcire de-a mea și că ar fi mai înțelept să plec în Persia. Mă și vedeam un vrăjitor cu barba surie, care a descoperit mijlocul să cultive grâu cu bobul cât mărul, cartofi în greutate de un pud, desăvârșind totodată fel și fel de născociri binefăcătoare pentru pământul nostru, pe care nu numai eu întâmpinam atâtea potrivnicii.

Pe atunci căpătasem cam de multișor deprinderea de-a visa cu ochii deschiși la întâmplări nemaipomenite și la mărețe fapte de eroism. Deprinderea asta mi-a fost de mare, ajutor în zilele amare ale vieții mele, și cum ele veneau cu duiumul, deveneam neîncetat tot mai iscusit în ale visării. Nu așteptam vreun sprijin din afară, nici nu-mi puneam nădejdea în vreo întâmplare fericită, dar în sufletul meu creșteau treptat-treptat voința și dârzenia, și cu cât mai vitrege se arătau împrejurările, cu atât mă simțeam mai puternic, ba chiar mai ager la minte. Am înțeles de timpuriu că omul se călește în lupta cu mediul înconjurător.

Ca să nu flămânzesc, mă duceam pe cheiurile Volgăi, unde puteai lesne câștiga cincisprezece-douăzeci de copeici. Printre hamalii, golanii și pungașii de acolo mă simțeam ca o bucată de fier vârâtă într-un porcoi de cărbuni încinși. Fiecare zi mă potopea cu impresii vii, arzătoare. Pe sub ochii mei se perinda și se învârteja o omenire stăpânită de instincte grosolane și a cărei lăcomie lepădase orice mască. Îmi plăcea furia acestor oameni împotriva vieții, vrăjmășia lor batjocoritoare față de toate câte sunt, nepăsarea lor față de ei înșiși. Întâmplările trăite de-a lungul anilor mă împingeau și ele către lumea asta, stârneau în mine dorința să mă cufund în hora ei lipsită de orice îndurare. Bret-Harte și sumedenia romanelor ușurele pe care le citisem sporeau și mai mult simpatia mea față de lumea asta.

Bașkin, un fost student al Institutului pedagogic, devenit hoț, care îndurase niște bătăi cumplite și era bolnav de oftică, pleda cu foc:

— La ce te codești ca o fată mare? Ți-e teamă că-ți pierzi cinstea? Pentru o fată, cinstea-i tot avutul ei, în timp ce pentru tine nu-i decât un jug. Boul o fi el cinstit, dar se satură cu fân.

Roșcovan și ras ca actorii, cu trupșorul pe cât de firav, pe atât de sprinten și mlădiu în mișcări, Bașkin semăna leit cu un pisoi. Își lua aere de dascăl și de ocrotitor față de mine, dar vedeam bine că dorea din toată inima să izbutesc și să am parte de fericire în viață. Scăpăra de inteligență și citise destule cărți bune, dar slăbiciunea lui era Contele de Monte-Cristo.

— E o carte unde găsești și inimă, și un țel, spunea el.

Îi plăceau femeile și vorbea despre ele plescăind cu încântare din buze și cu o vădită înfiorare a trupului surpat – o înfiorare bolnăvicioasă, ce-mi făcea scârbă, și totuși îl ascultam cu luare-aminte, pătruns de frumusețea cuvintelor sale.

— Muierea, muierea! făcea el cu glas cântat, și în pielea gălbejită a obrajilor răzbea o vie împurpurare, iar ochii smoliți i se îmbătau de strălucire. De dragul muierii sunt în stare de orice. Pentru ea și pentru diavol, orice-ai face, nu-i păcat! Nu s-a născocit ceva mai acătării pe lumea asta decât să trăiești și să iubești!

Bașkin avea darul povestirii și compunea cu ușurință pentru prostituate cântece înduioșătoare despre pătimirea dragostei nefericite. Cântecele lui se auzeau în toate orașele de pe Volga. Printre ele era unul foarte răspândit:

Slută-s maică, zău

Și săracă rău.

Cin’ să-și ia nevastă

Așa năpastă?!

Un altul care mi-arăta prietenie era Trusov, cam îndoielnic el, dar respectabil ca înfățișare, cu ifose de eleganță și cu niște degete subțiri, de muzician. Ținea în mahalaua Amiralității o coșmelie cu firma „Ceasornicărie”, dar de-adevărat se îndeletnicea cu vânzarea de lucruri furate.

— Măi Peșkov, tu nu cumva să deprinzi furtișagurile, mă dădăcea Trusov, mângâindu-și grav barba sură și mijindu-și ochii hâtri și îndrăzneți. Precum văd, altul e drumul tău în viața asta. Tu tragi către cele ale spiritului.

— Ce înseamnă să tragi către cele ale spiritului?

— Adică, să fii unul pe care nu-l roade pizma față de cutărică, ori cutărică, ci numai curiozitatea îl îmboldește…

Asta nu prea era adevărat, căci eu unul îi pizmuiam pe mulți, și pentru multe. De pildă, îl pizmuiam pe Bașkin pentru vorba lui, care era, nu știu cum, deosebită, poetică, împestrițată cu metafore și expresii cu totul neașteptate. Mi-amintesc și azi cum începea o povestire de-a lui cu o aventură amoroasă:

„Într-o noapte oarbă stam eu ca o bufniță în scorbura ei, într-o cameră de hotel, la Sviajsk, târgul ăla nenorocit. Era toamnă, în octombrie. Se cernea o ploicică leneșă și vântul sufla leit ca un tătar amărât ce-și deapănă cântecul – un cântec fără sfârșit: o-o-o-u-u-u…

…Da’ uite că veni ea, ușoară și trandafirie ca un norișor în ceasul răsăritului, purtând în ochi amăgirea curăției sufletești. „Dragule, zice ea cu toată cinstea lumii în glas, nu ți-am greșit cu nimic.” Știam că minte și totuși o credeam, îmi spuneam că ăsta-i adevărul. Capul știa el bine ce știa, dar inima nu credea, și pace!”

Bașkin povestea cu ochii închiși, legănându-și boiul în cadență și ducând adesea mâna la piept, în dreptul inimii, într-o mișcare potolită.

Vocea îi suna surd, dar vorba-i plină de foc și strălucire părea ghiers de privighetoare.

Îl pizmuiam apoi pe Trusov. Omul acesta spunea lucruri nemaipomenit de interesante despre Siberia, despre Hiva și Buhara, istorisea cu haz și cu mult sarcasm despre viața arhiereilor. Odată, luând un aer misterios, spuse despre țarul Alexandru al III-lea:

— Țarul ăsta e-un adevărat maestru în meseria lui!

Trusov îmi părea unul din acei „răufăcători” din romane care – spre uimirea cititorului – se preschimbă la sfârșitul cărții în eroi plini de mărinimie.

Uneori, în nopțile cu zăduf, oamenii printre care trăiam treceau pârâul Kazanka, oprindu-se în luncile și tufărișul de pe malul celălalt, unde se puneau pe băutură și mâncare, tăifăsuind despre treburile lor, dar mai adesea despre complexitatea vieții, despre ciudata harababură ce stăpânește în raporturile dintre oameni, și mai cu seamă despre femei. Despre femei vorbeau cu întărâtare, cu tristețe, câteodată tulburați și mai întotdeauna cu simțământul celui ce sfredelește cu privirea un întuneric plin de neprevăzute grozăvii. Am petrecut și eu două sau trei nopți de zăduf în tovărășia lor, sub un cer întunecat, cu stele pale, într-o vâlcea cotropită de lozie. Prin bezna jilavă de vecinătatea Voigăi se târau în susul și în josul apei păianjenii de aur ai felinarelor aninate pe catarguri, iar în negreala deasă a malului stâncos, ca niște gheme cu fire lucitoare, sclipeau ici-colo ferestrele luminate ale crâșmelor și caselor din bogatul sat Uslon. Zbaturile vapoarelor loveau surd apa, marinarii din șiragul de șlepuri urlau ca lupii și strigau cât îi ținea gura; undeva, un baros canonea fierul pe nicovală, iar prin preajmă se tânguia în cântec un suflet mistuit de un foc mocnit, și aleanul cântecului cernea peste inimi cenușa tristeții.

Mai mult ca orice mă întrista însă vorba oamenilor în lunecarea ei domoală. Cugetau despre viață, și fiecare își spunea păsurile, fără să asculte ce spune celălalt. Ședeau în capul oaselor, ori tolăniți pe sub tufe, și trăgeau din țigară, trăgeau fără lăcomie câte un gât de vodcă sau de bere, înturnându-se cu gândul înapoi în trecut și lăsându-se pradă amintirilor.

— Ia ascultați ce mi s-a întâmplat mie odată, spunea unul, strivit la pământ de bezna nepătrunsă a nopții.

După ce-i ascultau povestirea, ceilalți încuviințau:

— Se-ntâmplă și din astia, de, câte nu se-ntâmplă…

Auzindu-i cum spuneau: „s-a întâmplat”, „se întâmplă”, „s-a mai întâmplat”, aveam simțământul că în noaptea aceea își trăiau ultimele clipe de viață, fiindcă totul ținea de trecut și nimic de viitor.

Asta mă îndepărta de Bașkin și de Trusov, deși amândoi mi-erau dragi și, judecând lucrurile într-o firească înlănțuire cu cele trăite de mine, ar fi fost poate de așteptat să calc pe urmele lor. Mă împingeau spre ei și nădejdile mele înșelate de a zvâcni mai sus și a învăța mai departe. În clipele de foame, de furie și de durere, mă simțeam în stare de orice crimă, și nu numai împotriva „sfintei instituții a proprietății”. Dar romantismul tinereții m-a împiedicat să mă abat de pe drumul ce-mi era hărăzit. În afară de cărțile omenosului Bret-Harte și de atâtea romane ușurele, citisem o mulțime de cărți bune și ele au trezit în mine aspirații către țeluri încă nebuloase, dar mai însemnate decât tot ceea ce vedeam în jurul meu.

Cam în aceeași vreme am făcut noi cunoștințe și am adunat noi impresii. Pe maidanul din dreptul casei lui Evreinov se adunau niște liceeni să joace popice. Unul dintre ei, Gurii Pletneov, m-a fermecat. Smead, cu părul negru, bătând în albăstriu, ca la japonezi, cu fața numai punctișoare negre, de parcă s-ar fi frecat cu praf de pușcă, era vesel, îndemânatec la jocuri și spiritual în discuții, înzestrat din belșug cu tot soiul de talente. Ca aproape toți rușii talentați, trăia de pe urma darurilor cu care îl binecuvântase firea, fără să-și dea nicio silință în privința lor. Avea urechea fină și un admirabil simț muzical, iubea muzica și cânta cu măiestria unui artist din guslă, din balalaică și din armonică, dar nu căuta să stăpânească un instrument mai nobil și mai dificil. Era sărac și prost îmbrăcat, dar semeția lui, mișcările agere ale trupului vânos, gesturile-i largi se potriveau de minune cu cămașa mototolită și ruptă, cu nădragii peteciți, cu cizmele lui sparte și scâlciate.

Semăna cu un om abia sculat din pat după o boală lungă și grea, ori cu un pușcăriaș abia ieșit de după zăbrele. Totul în viață îi părea nou și îmbietor, totul deștepta în el o voioșie gălăgioasă. Umbla țopăind ca un foc de artificii.

Aflând de toate greutățile și primejdiile de care aveam parte, mă pofti să mă mut la el și să mă pregătesc pentru examenul de învățător de țară. Și uite așa m-am pomenit la „Marusovka”, o ciudată și veselă magherniță, cunoscută multor generații de studenți din Kazan, de bună seamă. Era o hardughie dărăpănată de pe strada Rîbnoriadskaia, cucerită parcă prin luptă de la proprietari de către studenții flămânzi, prostituate și niște năluci de oameni, adevărate epave. Pletneov se aciuase pe coridor, sub scara ce ducea la pod. Acolo avea patul, iar în capătul coridorului, la fereastră: o masă, un scaun și… atât. Pe coridor erau trei uși, două dădeau în camerele unor prostituate, iar cea de a treia în odaia unui matematician ofticos, fost seminarist, un om aproape înfricoșător la vedere, lung, slab, cu o claie de păr roșcat și aspru, abia ascunzându-și goliciunea sub niște zdrențe murdare, prin ale căror găuri i se zărea pielea vânătă și coastele scheletice, de te treceau fiorii.

Socot că nu se hrănea decât cu propriile-i unghii, pe care și le rodea până la sânge, zi și noapte; tot desena și calcula, tușind necontenit, cu un fel de detunături înfundate. Prostituatele se temeau de el, crezându-l smintit, dar, miloase, îi puneau pâine, ceai și zahăr în prag, iar el lua de jos și le ducea înăuntru, fornăind ca o gloabă ostenită. Dacă li se întâmpla să uite, ori nu puteau să-i aducă darurile lor, cine știe de ce, el deschidea ușa și răcnea răgușit:

— Pâine!

În ochii lui scufundați în adâncul găvanelor întunecate scăpăra mândria maniacului fericit de conștiința măreției sale. Din când în când îl vizita o pocitanie mică și cocârjată, cu părul sur, cu un picior sucit într-o parte, cu niște ochelari cu sticle groase pe nasul borcănat și cu un zâmbet viclean pe obrazul gălbejit de scapet. Închideau grijuliu ușa și ședeau ceasuri întregi fără să scoată o vorbă, într-o ciudată muțenie. O singură dată, târziu în noapte, m-am trezit de strigătele răgușite și furioase ale matematicianului:

— Și eu îți spun că-i pușcărie! Geometria e o celulă, da! O capcană de șoareci, da! O pușcărie!

Pocitania chicotea pițigăiat, spunând întruna un cuvânt ce suna tare fistichiu, și deodată matematicianul răcni din rărunchi:

— Du-te dracului! Afară!

Când musafirul o zbughi șontâc pe coridor, gâfâind, scheunând și tot înfășurându-se în mantie, matematicianul se arătă în prag, lung cât o prăjină și fioros, și virându-și degetele în chica lățoasă, horcăi:

— Euclide a fost un prost! Un pro-ost… Voi dovedi că Dumnezeu e mai deștept decât grecul.

Și trânti ușa cu atâta năduf, încât am auzit ceva căzând cu zgomot la el în odaie.

La scurtă vreme după aceea am aflat că omul acesta, pornind de la matematici, voia să demonstreze existența lui Dumnezeu, dar a murit înainte de-a apuca să o facă.

Pletneov lucra la o tipografie, era corector de noapte la o gazetă; câștiga unsprezece copeici pe noapte și, dacă nu mă învredniceam să scot și eu un ban, o întindeam douăzeci și patru de ore cu patru funturi de pâine, ceai de două copeici și zahăr de trei. Eu trebuia să învăț și nu prea aveam timp să muncesc. Toceam câinește, mă chinuiam mai ales la gramatică, cu formele ei meschine, închistate și hâde, în care nu izbuteam nici de frică să înghesui limba rusă, cea atât de vie și dificilă, mlădie și capricioasă. Spre marea mea mulțumire, curând am aflat că m-am apucat „prea devreme” de învățătură și că nu mi-ar fi dat un loc de învățător la țară nici dacă reușeam la examen, asta din pricina vârstei.

Pletneov și cu mine dormeam în același pat, eu, noaptea, el, ziua. Venea acasă în zori, istovit de nesomn, cu ochii înroșiți, parcă și mai pământiu la față. Mă repezeam îndată la ceainărie, după apă clocotită, fiindcă nu aveam samovar, se înțelege, apoi ne așezam la fereastră și mâncam ceai cu pâine. Gurii îmi povestea noutățile de la gazetă, ori îmi recita stihurile pline de haz ale foiletonistului, un bețivan, care semna Dominoul Roșu. Mă uimea cu felul lui de a lua viața în glumă, întocmai așa cum o lua pe grăsana Galkina, negustoreasă de vechituri muierești și codoașă.

De la băbătia asta închiriase Gurii colțișorul de sub scară și, cum nu avea un sfanț pentru chiria „apartamentului”, se plătea de datorie cu vorbe de duh și cu cântece sentimentale, zise din armonică, ori din gură; o luminiță batjocoritoare i se aprindea în ochi în timp ce-și picura vocea lui de tenor. Galkina, fostă coristă la operă în tinerețe, se pricepea la cântece, și lacrimi mărunte se rostogoleau adesea din ochii ei sfruntați pe obrajii vineți și bugezi de bețivancă și de mâncăcioasă. Ea și le ștergea cu degetele-i grăsulii, pe care apoi și le bosolea într-o batistă murdară.

— Of, Gurocika, suspina Galkina, ești artist în lege, zău! De-ai fi nițel mai arătos, m-aș îngriji de soarta ta, să mă pomenești! Câți tinerei n-am rostuit eu pe lângă femei a căror inimă se perpelea în singurătate!

Unul dintre acești „tinerei” locuia chiar deasupra noastră. Era student, feciorul unui blănar. De statură mijlocie, cu pieptul lat și șoldurile nefiresc de înguste, părea un triunghi cu ascuțișul bont și întors în jos. Avea picioarele mici ca de femeie, capul cât pumnul, înfipt adânc între umeri și împodobit cu o perie de păr roșcat, iar pe fața-i albă ca varul, fără strop de sânge, se holbau doi ochi verzi și posaci.

Îndurase greutăți de neînchipuit și flămânzise ca un câine, dar, trecând peste cuvântul lui taică-său, o scosese la capăt cu liceul și intrase la universitate. Apoi, descoperindu-se înzestrat cu o voce caldă și profundă de bas, simți imboldul să urmeze canto.

Tocmai atunci îl pescuise și Galkina și-l căpătuise cu o negustoreasă bogată, una în jur de patruzeci de ani, cu un băiat student în anul trei și o fată în ultima clasă de liceu. Ea era numai piele și os, scobită și țeapănă ca o cătană, cu obrazul supt de călugăriță și niște ochi mari, cenușii, căzuți în fundul găvanelor întunecate. Se purta îmbrăcată în negru, cu o scufă de mătase de modă veche, iar în urechi îi tremurau cercei cu pietre verzi ca fierea.

Venea din când în când la studentul ei, seara ori dimineața devreme, și nu o dată am văzut-o intrând pe poartă parcă dintr-o săritură și străbătând curtea cu pas hotărât. Arăta groaznic: ținea buzele strânse, încât aproape nici nu se mai vedeau, iar ochii ei holbați și cu căutătura ațintită priveau triști și pierduți, ca ochii unei oarbe. Nu puteai spune că e slută, dar simțeai deslușit în ea o încordare care o urâțea, făcând-o mai deșirată și crispându-i fața într-o grimasă de durere.

— Ia te uită la ea, zicea Pletneov. Juri că e nebună!

Studentul nu o putea suferi și se ascundea de ea, dar negustoreasa îl urmărea cu stăruința unui creditor nemilos, ori a unui polițai.

— M-am făcut de rușine, se căina el la beție. Cântat îmi trebuia mie? Cu mutra și cu hoitul meu tot nu mă lasă ăia să apar pe scenă, chiar așa, nu mă lasă…

— Curm-o și tu cu povestea asta plicticoasă! îl povățuia Pletneov.

— Păi să vezi, mi-e milă de ea! Îmi face silă și milă! De-ați ști voi cum mă… Uf!…

Știam asta prea bine, fiindcă o auzeam noaptea, pe scară, cum îl implora în șoaptă cu glas tremurat:

— Pentru Dumnezeu, puișor, haide, pentru Dumnezeu!

Era stăpâna unei mari fabrici, avea case, cai, dăruia mii și mii de ruble pentru o școală de moașe și se milogea ca o cerșetoare după o mângâiere.

După ceai, Pletneov se culca, iar eu o porneam să caut de lucru. Mă întorceam acasă târziu seara, când Gurii trebuia să plece la tipografie, și, dacă se întâmpla să aduc niscaiva pâine, cârnați și măruntaie fierte, împărțeam totul frățește și el își lua partea cu dânsul.

De cum rămâneam singur, începeam să rătăcesc prin coridoarele și vizuinile Marusovkăi, dornic să cunosc traiul acestor oameni, noi pentru mine. Casa era ticsită, semăna cu un furnicar. Peste tot te întâmpinau mirosuri acre și iuți, prin colțuri se piteau umbre dese și vrăjmașe față de oaspeți. Din zori și până noaptea târziu casa vuia de zgomot; mașinile cusătoreselor duruiau neobosit, coristele de la operă își clăteau vocile, studentul întindea game în registrul lui de bas, un actor bețiv și pe jumătate smintit declama răsunător, prostituatele cherchelite răcneau isteric. Și în mintea mea încolțea o întrebare firească, căreia însă nu-i găseam răspuns:

„La ce bun toate astea?”

Printre toată tinerimea asta flămândă se învârtea în dorul lelii un bărbat roșcovan, pleșuv, cu pomeții proeminenți, cu pântecele mare cocoțat pe două picioroange subțiri, cu o gură cât o șură și niște dinți de cal, drept care și fusese poreclit Cal-Roș. De trei ani se judeca întruna cu niște neamuri, negustori din Simbirsk, și spunea oricui catadicsea să-l asculte:

— Măcar să știu că mor, da-i aduc în sapă de lemn, să-i văd eu fără o lețcaie! Să umble să cerșească. Să-mi trăiască trei ani în șir din pomeni, că pe urmă le-ntorc tot ce le-am luat prin judecată, le-ntorc totul și-i întreb: „Ei, afurisiților? Cum e?”

— Și asta-i tot ce țintești tu în viață, Calule? întrebau ceilalți.

— De vreme ce mi-am pus toată ființa și tot sufletul în treaba asta, cum să mai vreau altceva?

Cât era ziulica de lungă, bătea tribunalul, curtea de apel și se ținea scai de avocatul lui; seara se întorcea adesea cu birja, încărcat de pungi, pachete și sticle, iar odaia-i împuțită, cu tavanul lăsat până deasupra capului și cu dușumeaua numai hârtoape, găzduia ospețe gălăgioase, la care îi poftea pe studenți și pe croitorese – într-un cuvânt pe oricine dorea să mănânce pe săturate și să tragă un păhărel. Cal-Roș nu se cinstea decât cu rom, băutură ce lăsa pe fața de masă, pe haine și chiar pe dușumea niște pete ruginii, cu neputință de scos. Cum se ciupea, urla cât îl ținea gura:

— Măi, păsăruicile tatii! Voi îmi sunteți tare dragi, măi, fiindcă sunteți lume cinstită și cumsecade! Pe când eu nu-s decât un ticălos, o bestie și un crocodil… Eu vreau să-mi distrug neamurile și o să le distrug! Zău așa! Măcar să știu că mor, da’…

Cal-Roș începea să clipească jalnic și pe fața lui tâmpă, cu pomeții proeminenți, șiroiau lacrimi de bețiv; el și le ștergea eu palmele, pe care și le freca apoi apăsat de genunchi. Altminteri, nădragii lui erau veșnic pătați de grăsime.

— Viață-i asta cum trăiți voi? izbucnea el. Tot în foame, tot în frig, tot în zdrențe! Dreptate e asta? Cum să mai înveți când ai parte de un trai ca ăsta? Ehei, de-ar ști el țarul cum o duceți…

Și, scoțând din buzunar un pumn de bancnote de toate culorile, zicea:

— Care ai nevoie de bani? Luați, fraților!

Coristele și croitoresele smulgeau cu lăcomie banii din mâna lui păroasă, în vreme ce el se strica de râs și spunea:

— Ho, că nu-s pentru voi, fetelor. Pentru studenți sunt.

Numai că studenții nu luau banii.

— Dă-i dracului de bani! se cătrănea feciorul blănarului.

Într-o zi veni acasă beat criță și-i aduse lui Pletneov un teanc de hârtii de câte zece ruble, strânse mototol în pumn. Azvârlindu-le pe masă, trâmbiță:

— N-ai nevoie? Na, poftim. Că mie nu-mi trebuie…

Se trânti pe patul nostru și se porni să urle și să plângă în hohote, încât a fost musai să-l stropim cu apă ca să se mai dezmeticească. După ce a adormit, Pletneov a încercat să netezească bancnotele, dar n-a fost chip: le strânsese atât de tare, încât a trebuit să le udăm ca să le desprindem una de alta.

În odaia murdară, îmbâcsită de fum, ale cărei geamuri dădeau spre zidul casei vecine, era o înghesuială cumplită, zăpușeală și larmă. Cal-Roș răcnea mai abitir decât toți ceilalți. L-am întrebat:

— De ce stai aici și nu-ți iei cameră la hotel?

— Pentru suflet, drăguță! Mă simt bine cu voi…

Feciorul blănarului adeveri:

— Adevărat, Calule! La fel și eu. M-aș prăpădi să stau altundeva…

Cal-Roș se ruga de Pletneov:

— Haide, măi, cântă… zi ceva…

Gurii își așeza gusla pe genunchi și începea:

Răsai, răsai degrabă, roșu soare…

Glasul lui plin de căldură te ungea la inimă.

Se făcea liniște, toți ascultau îngândurați jeluirea cântecului și zvonul dulce stârnit de coardele guslei.

— Al dracului de frumos! bombănea nefericitul sortit să-i aducă alinare negustoresei.

Gurii Pletneov, dăruit cu înțelepciunea numită voioșie, juca rolul duhului cel bun din basme printre ciudații locatari ai vechii noastre hardughii. Sufletul său, strălucind în culorile vii ale tinereții, le lumina viața cu focul de artificii al glumelor de soi, al cântecelor frumoase, al ironiilor mușcătoare pe socoteala moravurilor și năravurilor omenești, ca și cu vorbele-i cutezătoare despre minciuna brutală a vieții. Abia împlinise douăzeci de ani și arăta ca un băiețandru, dar toți din casă îl priveau ca pe un om întreg, capabil de un sfat bun la ananghie și gata oricând să-i ajute într-un fel. Cei mai cumsecade îl îndrăgeau, celor mai răi le era teamă de el, ba până și bătrânul Nikiforîci, vardistul, îi dădea binețe lui Gurii, zâmbindu-i întotdeauna cu zâmbetul lui de vulpoi.

Curtea Marusovkăi venea nițel în pantă și slujea de „coridor” între două străzi: Rîbnoriadskaia și Staro-Gorșecinaia, unde se afla bârlogul lui Nikiforîci, aciuiat într-un colțișor potrivit, în vecinătatea casei noastre.

Nikiforîci, mai marele vardiștilor din mahalaua noastră, era un bătrân înalt, uscățiv, cu pieptul plin de decorații, eu fața inteligentă, zâmbetul prietenos și ochii hâtri din cale-afară.

Arăta o deosebită luare aminte zgomotoasei noastre colonii de foști și de viitori oameni: boiu-i mândru se ivea de câteva ori pe zi la noi în curte. Călca agale, aruncându-și ochii pe geamurile unuia și altuia, întocmai așa cum paznicul dintr-o grădină zoologică își aruncă privirea în cuștile sălbătăciunilor. Peste iarnă, la unul dintre locatari fuseseră arestați un ofițer ciung, Smirnov, și un soldat, Muratov, decorați cu ordinul „Sfântul Gheorghe” și foști părtași la expediția lui Skobelev de la Ahal-Tekin. Îi ridicaseră odată cu Zobnin, Ovseankin, Grigoriev, Krîlov și încă cineva, nu mai știu cine, pe motiv că au vrut să instaleze o tipografie clandestină, în oare scop Muratov și Smirnov s-au dus într-o duminică, ziua în amiaza-mare, să fure litere din tipografia lui Kliucinikov, pe una din străzile cele mai umblate din oraș. Fuseseră prinși asupra faptului. Iar altă dată, noaptea, jandarmii l-au umflat pe un alt chiriaș al Marusovkăi, un lungan posac, pe care eu îl poreclisem Clopotnița-rătăcitoare. Dimineața, aflând noutatea, Gurii, foarte tulburat, își zbârli ciuful negru și-mi spuse:

— Maximîci! Uite ce: pe toți dracii, fugi, măi frate, cât poți de repede…

După ce mă desluși unde anume trebuia să mă duc, adăugă:

— Vezi, fii cu ochii-n patru! Poate că dau târcoale copoii prin preajmă…

Misterioasa însărcinare mă bucură grozav și am zburat până în mahalaua Amiralității cu iuțeala unui lăstun. Acolo, în atelierul cam întunecos al unui arămar, am văzut un flăcău cârlionțat și cu niște ochi de un albastru nemaipomenit. Spoia o tingire, dar nu semăna nici pe departe a muncitor. Într-un colț, un bătrânel cu părul alb, prins cu un fir de curea, șlefuia un robinet, aplecat peste menghine.

L-am întrebat:

— N-aveți ceva de lucru pentru mine?

Bătrânelul mormăi, supărat:

— De lucru avem noi, da’ nu pentru de-alde tine.

Flăcăul mă privi în fugă și se înturnă asupra tingirii. I-am atins ușurel piciorul cu piciorul meu. Ochii lui albaștri mă fulgerară cu mirare și mânie. Ținea tingirea de coadă, gata parcă să mi-o azvârle în cap. Mă văzu că-i fac cu ochiul și atunci glăsui liniștit:

— Hai, du-te, vezi-ți de drum…

I-am făcut încă o dată cu ochiul și am ieșit pe ușă, oprindu-mă în stradă. Cârlionțatul, întinzându-se de-i trosniră oasele, ieși în urma mea, mă privi lung și-și aprinse o țigară.

— Dumneata ești Tihon?

— Eu!

— L-au arestat pe Piotr.

Se încruntă, cercetându-mă scrutător.

— Care Piotr?

— Lunganul, care aduce a diacon.

— Și?

— Asta-i tot.

— Ce-am eu cu Piotr ăsta care aduce a diacon și cu tot bâlciul de care spui? mă întrebă, și felul cum vorbise mă încredință de-a binelea că nu era muncitor. M-am întors acasă într-un suflet, mândru că m-am priceput să duc la bun sfârșit o asemenea însărcinare. Era pentru întâiași dată când luam parte la treburi „conspirative”.

Gurii Pletneov se dovedea amestecat în aceste treburi, dar când l-am rugat să mă ajute să intru și eu în hora lor, îmi spuse:

— E prea devreme pentru tine, frățioare! Lasă, mai învață…

Evreinov socoti nimerit să cunosc un ins misterios, cunoștință complicată cu tot felul de fereli, ceea ce îmi sădi în suflet simțământul că pășesc peste un prag de mare însemnătate. Mă duse afară din oraș, pe câmpul Arskoe. Pe drum mă preveni că față de legătura asta va trebui să am cea mai trează prevedere și să păstrez cel mai adânc secret. Apoi, arătându-mi în depărtare o siluetă cenușie, care se preumbla fără grabă pe câmpul pustiu, se uită în jur și-mi șopti:

— Uite-l! Ia-te după el și când vezi că se oprește în loc, te apropii și-i spui: „Eu sunt cel nou”…

Întotdeauna îmi plăcuse misterul, dar treaba asta mi se părea ceva caraghios: ziua în amiaza mare, pe o arșiță cumplită, un omuleț singuratic se legăna pe câmp, ca un firicel cenușiu de iarbă, și-atât. L-am ajuns din urmă lângă poarta cimitirului și m-am pomenit dinaintea unui tinerel cu o fețișoară uscățivă și cu niște ochi rotunzi, ca de pasăre, care mă cântăreau sever. Purta o manta cenușie de licean, numai că-i înlocuise bumbii lucitori cu niște nasturi negri, de os, iar pe șapca lui ponosită se mai deslușea încă urma emblemei. De altminteri, întreaga-i înfățișare dădea în vileag ceva bătrânicios, ca și cum se grăbea să-și dovedească sieși că e bărbat în toată firea.

Ne-am așezat undeva printre morminte, la umbra unor tufe dese. Mi-a vorbit sec, fără nicio abatere de la subiect, și pot spune că nu mi-a plăcut nici cât negru sub unghie. După ce m-a descusut cu strășnicie ce anume am citit, mi-a propus să studiez în cercul organizat de el. M-am învoit și ne-am despărțit: a plecat cel dintâi, iscodind cu băgare de seamă câmpul pustiu.

Din cercul cu pricina mai făceau parte încă trei sau patru tineri; eu eram cel mai mic dintre toți și cu desăvârșire nepregătit pentru a studia cartea lui John Stuart Mill, cu comentarii de Cernâșevski. Ne adunam în casa unuia Milovski, care urma institutul pedagogic și care mai târziu a scris povestiri, sub pseudonimul Eleonski, tipărind vreo cinci volume, iar apoi și-a pus capăt zilelor, părăsind viața de bună voie, așa ca mulți dintre oamenii pe care i-am întâlnit în peregrinările mele.

Era o ființă tăcută, sfios în gândire și cântărit la vorbă. Locuia la subsol, într-o casă murdară și se îndeletnicea cu tâmplăria, dornic să dobândească „echilibrul dintre trup și suflet”. Te apuca plictiseala în tovărășia lui. Cartea lui Mill nu mă atrăgea câtuși de puțin. După scurtă vreme credeam că am pătruns temeinic principiile de bază ale economiei politice, întrucât le cunoșteam nemijlocit, pe propria-mi piele, și-mi ziceam că nu merită să scrii un asemenea cărțoi, împovărat de cuvinte grele, despre niște lucruri limpezi ca lumina zilei, pentru toți câți dau în bot trudind pentru ghiftuiala și huzurul oricărui „fitecine”. Făceam o sforțare nemaipomenită ca să țin piept la două-trei ceasuri de citit în vizuina aceea ce duhnea a clei, cu ochii la mișunarea cârcăiacilor pe pereții slinoși.

Într-una din zile, dascălul nostru nu veni la cercul obișnuit, iar noi, gândindu-ne că nu mai vine de fel, haida să-i tragem un chefuleț, în care scop am cumpărat degrabă niște vodcă, pâine și castraveți. Deodată, prin fața geamului forfecară zorit picioarele lui cenușii. Nici n-am apucat bine să pitim vodca sub masă, că el se și afla în mijlocul nostru, pornit să ne tălmăcească înțeleptele cuvinte ale lui Cernîșevski. Ședeam toți țepeni ca niște momâi, cu groaza în suflet de grija sticlei, temători să nu o răstoarne vreunul dintre noi cu piciorul. Numai că a răsturnat-o chiar dascălul nostru: a răsturnat-o și s-a uitat sub masă, dar nu a scos o vorbuliță. Of, mai bine ne-ar fi ocărât cum îi venea la gură!

Tăcerea lui, chipul lui grav, jignirea zugrăvită în ochii lui mijiți m-au tulburat peste măsură. Uitându-mă pe furiș la tovarășii mei, ale căror fețe ardeau de rușine, am simțit că m-am purtat ca un nelegiuit față de dascălul nostru și chiar mi s-a făcut milă de el, deși în isprava cu vodca nu eu fusesem capul răutăților.

Lecțiile noastre mă plictiseau de moarte și tânjeam să o șterg în mahalaua Tatarskaia, unde ședeau oameni buni și prietenoși, care trăiau o viață deosebită, plină de curăție. Vorbeau o rusească stâlcită, într-un fel caraghios, și seara, glasurile ciudate ale muezinilor răsunau de pe minaretele înalte, chemând la rugăciune. Cugetam că viața tătarilor e rânduită în toate altfel decât a noastră, după un șart pe care nu-l cunoșteam, și de aceea nici nu semăna cu viața noastră, care mie nu-mi aducea nicio bucurie.

Mă atrăgea deopotrivă și Volga, cu cântecele vieții ei de sudoare – cântece care și astăzi îmi vrăjesc inima. Țin foarte bine minte ziua când am simțit pentru întâia oară poezia eroică a muncii.

Un coșcogeamitea șlepul, încărcat cu mărfuri persane, se pomenise cocoțat pe o stâncă, ceva mai jos de Kazan, alegându-se eu coca spartă, și artelul hamalilor mă tocmi și pe mine la descărcarea șlepului. Asta s-a întâmplat prin septembrie. Bătea un vânt din susul apei, pe întinderea-i sură se burzuluiau valurile și vântul le smulgea cu furie crestele, împroșcând cu rafale reci cuprinderea dintre maluri. Cei vreo cincizeci de truditori ai artelului, înfășurați în rogojini și foi de cort, se rânduiseră mohorâți pe puntea șlepului de încărcat, tras de un remorcher mititel, care gâfâia și scuipa snopi de scântei roșii.

Cădea seara. Pe măsură ce se îndesea întunericul, cerul plumburiu, împovărat de apă, se lăsa tot mai jos. Hamalii bombăneau și suduiau, blestemau ploaia, vântul, viața, se târau pe punte, căutând un locșor ferit de frig și de umezeală. Socoteam că oamenii aceștia somnoroși nu-s în stare de nicio ispravă și că niciodată nu vor scoate încărcătura la liman.

Către miezul nopții am ajuns la locul cu pricina. Șlepul nostru s-a lipit de celălalt, chiar în buza stâncii. Starostele artelului, un bătrânel veninos, șiret și spurcat la gură, ciupit de vărsat, cu ochi și nas de uliu, smulgându-și șapca murată de pe țeasta pleșuvă, strigă cu glasu-i pițigăiat, de muiere:

— Rugăciunea, flăcăi!

Hamalii se buluciră grămadă în întuneric, pe puntea șlepului, și începură să mormăie ca urșii. Isprăvind rugăciunea înaintea tuturor, starostele țipă:

— Felinarele! Ei și-acu, flăcăi, arătați voi ce vă poate osul! Să fie treabă pe cinste, copii! Cu Dumnezeu înainte! Haida!

Și oamenii aceia greoi, lenevoși, muiați de ploaie, se grăbiră „să arate ce le poate osul”. Dădură năvală pe puntea și în cala șlepului avariat, ca și cum s-ar fi aruncat la luptă, cu chiote, răcnete, glume. Sacii de orez, de stafide, baloturile de piele și de caracul zburau în jurul meu ca niște perne de puf. Trupurile vânjoase alergau, îmboldindu-se care mai de care cu șuierături, strigăte și sudălmi cumplite. Nici nu-ți venea a crede că aceiași oameni greoi și posaci, care până mai adineauri se jeliseră amarnic de viață, de ploaie și de frig, munceau acum cu atâta voioșie, sprinteneală și spor. Ploaia se cernea tot mai deasă și mai rece, vântul se întețise, gata-gata să le sfâșie și să le salte poalele cămășilor în cap, dezgolindu-le pântecele. În lumina chioară a șase felinare, forfoteala de mogâldețe negre tropăia surd pe puntea celor două șlepuri, prin bezna pătrunsă de umezeală. Zoreau de parcă ar fi fost înfometați de muncă, de parcă ar fi tânjit de mult să se desfete azvârlindu-și sacii grei de câte patru puduri, ori să alerge cu baloturile în spinare. Munceau ca într-o joacă, cu dăruirea și voioșia unor copii, cu bucuria amețitoare a sudorii, cea mai dulce dintre toate, afară doar de îmbrățișarea femeii.

O huidumă cu barbă, făcut ciuciulete în podiovca-i lucitoare de apă – stăpânul mărfii, ori omul lui de încredere, de bună seama – strigă pe neașteptate din adâncul rărunchilor:

— Măi flăcăi, pun la bătaie o vadră! Ba și două, tâlharilor! Da’ vreau treabă!

Câteva glasuri țâșniră ici și colo din beznă, contopite parcă într-unul singur:

— Trei vedre!

— Trei să fie! Da’ vreau treabă pe cinste!

Vârtejul muncii se înteți.

Prindeam și eu sacul din zbor, îl purtam mai departe, îl azvârleam și alergam înapoi ca să prind altul, robit laolaltă cu toți cei din jur unui joc îndrăcit, și mi se părea că oamenii aceștia pot roboti la fel de strașnic și cu aceeași voioșie luni și ani în șir, fără să știe ce-i oboseala și fără să se cruțe, și cugetam că dacă ei și-ar pune mintea cu minaretele și clopotnițele din oraș, ar fi în stare să le mute din loc oriunde ar pofti.

În noaptea aceea m-a pătruns o bucurie necunoscută și în suflet mi s-a aprins dorința luminoasă de a trăi întreaga viață în beția asta a muncii. De jur împrejur jucau valurile, ploaia biciuia punțile, vântul șuiera la fața apei, zorile și-arătau pâcla cenușie, iar oamenii alergau neobosiți, goi până la brâu și uzi leoarcă, zvâcneau de ici-colo ca niște fulgere, răcnind și râzând, îmbătați de propria lor vânoșenie, de munca lor. Vântul zdrențuise claia norilor grei, limpezind un petic de cer, și acolo străluci o rază trandafirie de soare, pe care dihăniile acelea voioase o întâmpinară cu un muget ieșit de-a valma din piepturi, scuturându-și bărbile ude ce le acopereau mutrele prietenoase. Îmi venea să strâng în brațe și să sărut dihăniile astea pe două picioare, pline de istețime și îndemânare în tot ce făceau, dăruite muncii cu atâta împătimită uitare de sine.

Ai fi zis că nimic nu se putea împotrivi unei asemenea stihii de forță dezlănțuită și dătătoare de bucurie, că ea era în stare să săvârșească minuni pe lumea asta, să acopere într-o singură noapte pământul cu orașe și palate fără de seamăn, întocmai ca în basmele de demult. După ce zăbovi o clipă – două să privească la truda oamenilor, biruită de mătăhăloasa apăsare a norilor, raza de soare pieri în desimea lor, așa cum piere un copil pe care îl înghite marea. Și după aceea se porni să toarne cu găleata.

— Destul! strigă unul, dar alții i-o retezară fioroși:

— Destul! Las’ că vezi tu!

Și până la ceasurile două ale amiezii, când au strămutat toată încărcătura, oamenii au muncit fără odihnă, despuiați până la brâu, sub sfichiuirea nedomolită a ploii și sub suflarea vântului năprasnic, făcându-mă să înțeleg smerit câtă uriașă bogăție de forțe tăinuiește omenirea.

Pe urmă am trecut pe remorcher și-am adormit cu toții ca după o beție. Ajunși la Kazan, am potopit malul nisipos ca un șuvoi de nămol cenușiu, și haida buluc la crâșmă să zvântăm cele trei vedre de vodcă.

Acolo m-am pomenit lângă mine cu Bașkin, hoțul. După ce mă cercetă cu luare aminte, mă întrebă:

— Ce-i cu tine, frățioare?

l-am istorisit cu încântare despre munca noastră. El mă ascultă până la capăt, oftă și mormăi disprețuitor:

— Mare bleg mai ești! Ba și mai și, un nerod!

Unduindu-și trupul în mers ca peștele în apă, se depărtă fluierând printre măsuțele înghesuite la care petreceau cu larmă hamalii. Într-un colț, o trâmbiță de tenor îi zicea un cântec deșuchiat:

Of! parșivă întâmplare…

Noaptea pe negreală mare

Îmi ieși cocoana la plimbare…

Alți vreo zece mugiră asurzitor, bătând cadența cântecului cu palmele în masă:

Of! și omul pazei mi-o găsește:

Răsturnată-n iarbă mi-o ginește…

Râsete, fluierături, vuiet de glasuri, vorbe care prin, nemaipomenita lor nerușinare de bună seamă că nu-și aveau pereche pe lume.

Cineva, nu mai știu cine, îmi dădu prilejul să-l cunosc pe Andrei Derenkov, care ținea o băcănioară pitită în capătul unei ulițe înguste, din sărăcime, pe marginea unei râpe năpădită de gunoaie.

Derenkov, un omuleț beteag de o mână, cu fața plină de bunătate, cu o bărbuță blondă și niște ochi scăpărători de inteligență, avea cea mai strașnică bibliotecă din oraș – tot cărți rare și interzise, de care se foloseau studenții numeroaselor instituții de învățământ din Kazan, precum și feluriți oameni cu porniri revoluționare.

Băcănia lui Derenkov se afla în aripa scundă a proprietății unui zaraf, un scapet; din prăvălie, o ușă ducea într-o odaie mare, sărăcăcios luminată de fereastra dinspre curte; în șir eu odaia venea o bucătărie strâmtă, iar după bucătărie, între aripa cu prăvălia și restul casei era o tindă întunecată, cu o cămară într-un ungher, unde se afla tăinuită biblioteca eu bucluc. Parte erau cărți copiate de mână în niște caiete groase, ca bunăoară Scrisorile istorice de Lavrov, Ce-i de făcut? de Cernîșevski, câteva articole din Pisarev: Împăratul Foamete, O mecanică ingenioasă – și toate caietele erau hărtănite de cât fuseseră citite și răscitite.

Când am trecut pentru întâia oară pragul băcăniei, Derenkov, prins cu mușteriii, mi-arătă din cap spre ușa odăii. Am intrat, și în întunecimea de acolo am văzut un bătrânel îngenunchiat într-un colț, închinându-se cu smerenie. Semăna cu portretul lui Serafim din Sarovo. Mă uitam la bătrân și simțeam ceva nepotrivit aici, ba chiar pe dos de cum se cuvenea.

Mi se spusese că Derenkov ar fi „narodnic”. În mintea mea, narodnicul era un revoluționar, și un revoluționar nu se cădea să creadă în Dumnezeu, așa că prezența bătrânului cel cucernic mi se părea fără nicio noimă în casă.

Când isprăvi rugăciunea, bătrânul își netezi cu grijă albeața părului și a bărbii, mă cercetă cu privirea și spuse:

— Eu sunt tatăl lui Andrei. Dumneata cine ești? Așa? Și eu care-mi ziceam că ești vreun student travestit.

— Păi de ce s-ar travesti studentul? l-am întrebat.

— Mda, asta cam așa e, murmură bătrânul. Fiindcă orice-ai pune pe tine, Dumnezeu tot te vede!

Trecu în bucătărie, iar eu, așezându-mă la fereastră, m-am lăsat furat de gânduri.

— Ei, uite-l cum arată! auzii deodată.

În pragul bucătăriei stătea o fată îmbrăcată în alb, cu părul bălai, tăiat scurt, cu fața palidă și rotunjoară, cu o lucire de zâmbet în ochii albaștri. Era leit un înger din cei zugrăviți în pozele ieftine.

— De ce te-ai speriat? Oi fi vreo Muma-Pădurii? mă întrebă ea cu o voce subțirică și tremurată, și veni spre mine încet, cu băgare de seamă, sprijinindu-se de perete, de parcă nici n-ar fi călcat pe dușumea, ci pe o frânghie întinsă în aer.