Cocosatul are alibi

Capitolul I

ARHEOLOGUL MARIUS DAMIAN
A FOST PRĂDAT

Într-o seară, pe la sfârșitul lui septembrie, o seară cu cer senin și lună roz împrumutată dintr-un tablou prost, pentru că totul e prea colorat, prea frumos, idilic și corect frumos, iar pictorul ftizic și decedat, într-o astfel de seară, maiorul Dăneț manifestă surprinzătoarea dorință de a lua un aperitiv.

Apăsându-și ochelarii la rădăcina nasului, locotenentul Marin Moșoianu se pierdu într-o serie de considerațiuni intime asupra ineditei invitații.

Găsiră locuri la „Someșana“, o grădină de vară îngropată în iederă sângerie, o grădină cum întâlnești la tot pasul în București, cu aceleași felinare palide deasupra meselor înalte înfățate în pânză cadrilată, legănată de viersul aceluiași lăutar plângând iubiri cărunte cu fete sălbatice și bărbați aprigi cu șișul lung.

Ospătarul le prezentă prompt lista, apoi se retrase convențional câțiva pași, așteptând comanda. Dăneț i-o întinse locotenentului, plimbându-și distrat ochii prin restaurant. Fețe necunoscute, chipuri joviale, explozive sau interiorizate, priviri limpezi și terne, surâsuri pudice ori de ocazie. Solitarii ocupau mesele retrase. Un bărbat între două vârste, cocoșat, sorbea absent din pahar. Își orientase spatele spre zidul de iederă încercând să-și camufleze infirmitatea.

„Un nefericit“, oftă maiorul.

Consultând meniul, bătut la o mașini știrbă de vocala „i“, Moșoianu își imagina cu un surâs înghesuit în colțul buzelor reflecțiile nimicitoare ale maiorului pe marginea „fenomenului“ cârciumă:

„La ce s-or fi îmbulzind oamenii ăștia? Bere caldă, friptură rece și numai os, lăutarul răgușit… Apoi nu-i mai bine acasă? În sfârșit…“

Dăneț ridică din umeri.

— Treaba lor. Ei, te-ai decis?

Locotenentul își ridică ochii din listă.

— Mda! și făcu semn ospătarului.

Maiorul înregistra amuzat competența volubilă a lui Moșoianu, care făcea comanda: „Friptura să fie așa și pe dincolo, întinsă, dar nu prea crudă, cu un bob de unt („de ce bob și nu bucățică?“) și neapărat presărată cu cimbru.“ La urmă, recomandă suav:

— Și mai repejor, băiețaș!

Se crispă imperceptibil. Scobitoarea cu care se juca se frânse. Îl iritau expresiile locotenentului, de largă circulație printre subalternii mai tineri, cu grijă periate în prezența superiorilor în cadrul relațiilor oficiale și cărora neîngăduitul le conferea o savoare specială. Acel „băiețaș“, ori generalizatul „tăticule“ aplicat unor terți, indiferent de vârstă sau individ, i se păreau indecente, înlocuind ostentativ neserios terminologia consacrată.

Un hohot de râs îl făcu să întoarcă capul. În stânga lor, o pereche – ea tânără, cu ochi oblici, imenși, și coc greu răsucit pe ceafă, el ceva mai în vârstă – părea să facă totală abstracție de lumea dimprejur. Mâinile se atingeau sub mii de pretexte, privirile se căutau intens, trădând dorința timidă, dar necamuflata a întâielor ceasuri de idilă. Bărbatul elegant, cu gură senzuală lipsită de fermitate, mângâia brațul bronzat, acoperit de brățări subțiri, argintii.

Dăneț zbârci din nas. „Ce naiba? Nu mai au răbdare până acasă?“

Maiorul era considerat, și-i plăcea să se considere, de modă veche. Adusese de la el din Ardeal un cap limpede, principii sănătoase, dar cam rigide, și o seamă de tradiții la care veghea neabătut. Respectul față de bătrâni aproape sanctificat, ținuta cuviincioasă, vorba scurtă și cumpătată – detesta panglicăria, asociind-o inconștient cu minciuna – deveniseră mituri. Copiii, oameni în toată firea, îi dădeau binețe cu un răsunător „sărut mâna, tată“, duminica și de sărbători familia era obligată să ia masa împreună, excentricitățile vestimentare erau repudiate fără milă.

Ospătarul aduse comanda și Moșoianu își despături șervetul de pânză pe genunchi. Maiorul ridică paharul, admirând culoarea vinului.

— Doamna a solicitat un pachet de țigări Kent, observă locotenentul cu nasul în farfurie.

Dăneț privi nedumerit capul rotund al subalternului său, tuns numărul unu, bărbia scurtă, obrajii asimetrici acoperiți cu pistrui.

— Ăștia de alături, preciza Moșoianu.

Într-adevăr, tânăra cu ochi oblici rămăsese singură la masă.

— Văd ca te interesează, tuși Dăneț, dregându-și glasul.

— Nu cine știe ce, dar sunt pe recepție.

Maiorul tuși iar. „Hm! Pe recepție!?!“

Gestul lui Moșoianu îi întrerupse reflecțiile. Îi atrăgea atenția asupra femeii. Lăsând impresia că se joacă, aceasta desprinse o cheie din mănunchiul lăsat pe masă alături de brichetă. O ținu în pumn parcă frământând-o timp de câteva secunde, apoi o atașă la loc, în inelul de metal. Cu multă precauție înfășură ceva în batistă. Maiorului i se păru că vede o bucată de ceară.

Locotenentul șopti:

— Ce părere…

Dăneț îi făcu semn să tacă. Un individ subțire, spânatic, se îndreptă spre masa femeii. Ținea în mână o servietă. Fața palidă, cu ochi incolori, părea indiferentă. Ca din întâmplare, tânăra împinse cu cotul poșeta mică, făcând-o să cadă.

Curtenitor, omul o ridică. Femeia mulțumi cu un zâmbet. Întinse mâna după geantă, strecurându-i în același timp bucata de ceară înfășurată în batistă. Omul salută și dispăru printre mese.

— Ia-te după el! suflă Dăneț. Eu rămân… ăă… pe recepție.

* * *

La ieșire, locotenentul se izbi de omul cu cocoașă, îngână o scuză de circumstanță.

„Mai știi… Poate-mi aduce noroc.“

Ajuns la capătul străzii, spânaticul se uită brusc în spate, abia lăsând timp lui Moșoianu să-și camufleze silueta în umbra groasă a unui castan.

Individul își continuă drumul, ținându-se în apropierea clădirilor și evitând părțile luminate ale trotuarului. Dispărea din când în când, înghițit de întuneric. Din manevrele dese și neașteptate, Moșoianu înțelese că omul încerca să depisteze, în primul rând, și apoi să deruteze un eventual urmăritor. Se întorsese de câteva ori din drum, făcând câțiva pași în direcția locotenentului, strecurându-se apoi ca o nălucă pe străzi lăturalnice, prost luminate.

Reacțiile brusce, imprevizibile, îl puneau pe Moșoianu în situații dificile. Se alătură la un moment dat, păstrând o distanță incertă, unui grup gălăgios de cheflii. Îi abandonă după vreo sută de metri. Spânaticul se înfundase pe o alee pustie, care se deschidea la stânga. Adăpostit de silueta generoasă a unei gherete cu gheață, locotenentul îl observa atent. Omul se oprise în spatele unui bloc vechi. O fereastră era luminată. Prin perdeaua transparentă se vedea o bătrână scriind.

Cu o mișcare sigură, spânaticul își plimbă mâna circular pe un geam. Doar un scrâșnet slab, de parcă cineva ar fi zdrobit zahăr tos între dinți, însoți traiectoria diamantului pe sticla subțire. Scoase apoi din servietă o pensulă, trecând-o de câteva ori pe geam. Lipi deasupra o bucată de hârtie și lovi cu pumnul. Se auzi o bufnitură. Individul rămase nemișcat câteva secunde, pândind vreun zgomot, apoi desprinse cu precauție hârtia de care rămăsese agățat ciobul rotund de sticlă. Introduse mâna în gaură și, găsind espanioleta, deschise fereastra. Cu un salt, dispăru înăuntru.

Locotenentul Moșoianu pătrunse în casă pe aceeași cale.

* * *

— Ora închiderii, vă rog!

Ospătarul, un individ negricios cu fața plină de coșuri, ridica scaunele, aruncându-le ostentativ pe mese. Două femei culegeau solnițele și scrumierele așezându-le în trepte, până sus la încheietura brațului.

În grădină rămăseseră doar câțiva consumatori răzleți, maiorul și perechea din față.

Tânăra cu ochi oblici se ridică. Profesional, ospătarul îi dădu scaunul la o parte. Întâlnindu-i privirea, clipi semnificativ. Femeia zâmbi, înclinând ușor capul.

„Se cunosc“, deduse maiorul, lăsând banii pe masă.

Perechea părăsi localul, urmărită de rânjetul ospătarului. Mergeau pe Știrbei Vodă, înaintând cu pas nesigur. Femeia își sprijinea partenerul amețit, lipindu-și de el șoldul puternic. Din când în când se opreau, sărutându-se încleștat până-și pierdeau echilibrul. Apoi râdeau în hohote, stând față în față și ținându-se de mâini. În preajma unei curți, pe Popa Tatu, bărbatul se opri clătinându-se. Printre gratiile de fier, trandafiri galbeni, de toamnă, își strecurau capul. Rupse câțiva și îngenunchind pe trotuar, nu fără un gest reflex de a-și menaja dunga pantalonilor, declamă teatral:

— „Guerlain și-a botezat parfumul

Voilá pourquoi j’amais… Marina!“

Vocea răsună strident în liniștea cartierului. Râzând, femeia îl îmbrățișă.

Dăneț avu brusc senzația că cineva se află în spatele lui. Se întoarse fulgerător. Văzu brațul ridicat și lovitura care pleca, imparabilă, apoi nu mai știu nimic.

* * *

În fața biroului, mic, din lemn de lămâi, bătrâna continua să scrie. Cuvintele se înșiruiau ordonat, cu bucle ferme și elegante. Se privi în oglinda mare, ținută de doi amorași, potrivindu-și peste urechi boneta albă de noapte cu panglici mov. Oftă ușor și, muind tocul în călimară, se adânci în paginile caietului. Pendula întrerupea liniștea monoton. De pe pereți, chipuri șterse în rame ovale, cu expresii și veșminte demodate, bărbați importanți, plini de decorații și doamne rigide cu umeri planturoși și talii de viespe în crinoline complicate, priveau anonim din alt veac.

…Pecontele de Chantilly l-am cunoscut la balul prințesei Șutzu. Era ia trecere prin București, însoțind-o pe verișoara sa, marchiza de B., într-o călătorie în Orient. Mi-amintesc că anvizajau să stea numai la Cairo vreo două săptamâni. Chantilly! Ce gentilom desăvârșit! Cine și-ar fi imaginat în seara aceea că va avea un sfârșit atât de tragic…?

Câteva lacrimi i se rostogoliră pe obrazul pufos și ridică ochii. Inima încetă să-i mai bată. În oglindă se vedea o mână alunecând pe peretele din spate. O mână mică, ca de femeie, albă, nefiresc de albă. Rămase paralizată in jilț, incapabilă de vreo mișcare. Nu-și putea desprinde privirea de la mâna lividă care se apropia de comutator. Lumina se stinse și o clipă liniștea sufocă odaia. Doar un greiere țesea zigzaguri sonore.

Vru să urle, dar degetele înghețate îi opriră țipătul. Miroseau oribil a formol, poate a moarte…

Câteva convulsii și capul bătrânei se prăvăli pe marginea fotoliului. Boneta de dantelă, cu panglici mov, căzu pe covor.

* * *

Moșoianu străbătu prudent holul sumar mobilat despărțit de cealaltă odaie cu un glasvand mat, unde spânaticul scotocea într-un maldăr de chei.

Alese una și începu s-o ajusteze cu pila ținând seama de particularitățile imprimate în bucata de ceară. Locotenentul recunoscu batista mică cu tiv roșu în care femeia de la restaurant învelise modelul.

Spânaticul se ridică apropiindu-se de o stampă japoneză, agățată pe perete. O făcu sul, dând la iveală un fișet mic, îngropat în zid. Încercă cheia, o mai pili puțin, repetă operația de câteva ori și, în cele din urmă, broasca cedă.

În pragul odăii, locotenentul, încerca să observe conținutul safe-ului.

Individul scoase dinăuntru o casetă și, punând-o pe masă, continuă să scotocească în casa de bani.

Deschise o cutie de argint. Pe culcușul de catifea, o brățară cu smaragde enorme arunca focuri verzi. Vrând s-o ia în mână, una din pietre, într-o montură rombică, se desprinse de celelalte. Giuvaerul era format din mai multe elemente.

În aceeași clipă, spânaticul, răsucindu-se brusc, aruncă un stilet lung, în direcția locotenentului. Acesta eschivă reflex și cuțitul se înfipse în ușorul de lemn.

— Nu prea ești dibaci, băiețaș, râse Moșoianu. Trebuia să țintești în stânga mea. Nici dacă mă rugai frumos, n-aș fi rămas pe loc. Conspectează chestia asta…

Îi întoarse spatele și cercetă cu luare-aminte lama cuțitului.

— Bună sculă!

Se aplecă fulgerător. Călimara masivă de birou zbură, izbindu-se de perete.

— Mai jos. Ceva mai jos, băiețaș! Uite colo un vas de cristal. Hai, încearcă, nu te rușina. Reglează-ți tirul!

Iritat, celălalt se desprinse ca un arc, țintindu-i gâtul. Moșoianu îl întâmpină cu o figură Mawashi Geri. Niciodată nu se simțise atât de lucid. Plin de „Kiai“ cum spun judokașii.

Agil, spânaticul își recuperă cuțitul vizând pieptul locotenentului. Acesta îi prinse încheietura mâinii, neutralizându-l. Simultan, cu o răsucire a trupului îl zvârli peste umăr.

„Tai-Sabaki.“ Prima oară când îi reușea corect figura.

În aceeași clipă însă, cineva îl lovi pe la spate…

Amețit, spânaticul se ridică, ținându-se de perete. Un bărbat suplu, îmbrăcat în cenușiu, îl privea cu dispreț.

— Dobitocule! Te-a urmărit de la restaurant.

Scrâșnind, spânaticul își repezi piciorul în trupul locotenentului.

— Vezi cine e!

Nu găsiră nici un act. Omul în cenușiu se încruntă.

— Du-l în camera bătrânei și dă drumul la gaze.

* * *

Mai mult inconștient, Moșoianu se târî până la fereastră. Durerea atroce de cap îi paraliza mișcările. Senzația de greață era concretă, materială, ca o iască agățată de cerul gurii. Izbi cu pumnii. Geamul se sparse și locotenentul își pierdu din nou cunoștința. Ținea încă, strâns în pumn, smaragdul desprins din brățară.