Cianura pentru un suras
Aa
Femeia îmbrobodită în dantelă albă ținea pleoapele ușor coborâte. Buzele rumene zâmbeau în spatele evantaiului. Gâtul…
Colonelul Werther von R. își întoarse privirea. Gâtul alb, umflat, gâlgâind parcă a râs, a șoaptă, a țipăt nedeslușit îi crea un sentiment tulbure. Un sentiment ce nu-l încercase nici în fața trupului elegant al Olimpiei, nici în fața goliciunii caste, de argint, a zeiței lui Giorgione. Rubens cu tonele lui de carne roz îl indispunea. Degas era prea dur, Gauguin, un nerușinat…
Surâse: „Goya, satirul acela bătrân, era singurul care știa câte ceva despre femei…“
Se auzi un ciocănit puternic în ușă.
— Herr Oberst! Pentru Dumnezeu, Herr Oberst!
Înfășură pânza și se apropie de scrinul greoi, baroc. Apăsă puternic unul din lambriuri. Stema heraldică alunecă ușor. Pipăi, strecurându-și adânc degetele în ascunzătoare. Vânătorul lui Rembrandt era acolo. Puse alături Femeia cu evantai și astupă tainița.
În urma colonelului intră menajera. Privi nedumerită rama știrbă, agățată strâmb. Pe fereastră pătrundeau zgomote ciudate: pași care aleargă, chemări scurte, rafale de armă automată. Un bubuit prelung, neîntrerupt, porni dinspre Băneasa.
Închise geamul și trase draperia. Ochii îi alunecară cu indiferență peste filele calendarului. Înregistră data abstract: o zi de la sfârșitul verii lui ’44.
Un grup de civili cu puști mitralieră și brasarde tricolore la mâneci somă Mercedesul negru. Automobilul își mări viteza.
Rafala pulveriză parbrizul și șoferul căzu peste volan. O șuviță de sânge se prelingea pe tâmpla lui Werther von R.
Ultima imagine – femeia cu grumaz alb și evantai – se suprapuse peste celelalte. Zâmbi:
„Nimeni… Pentru totdeauna… A nimănui…“
Oamenii deschiseră portiera. Trupul colonelului se prăvăli pe caldarâm.
Capitolul I
Mihai Panaitescu pătrunse în holul întunecos inhalând aerul cald. Se împiedică izbindu-se dureros de scrinul greoi din capătul încăperii. Fusese cândva o piesă elegantă cu linii trufașe. Anii ciuntiseră ciucurii stemei heraldice, așternuseră o crustă groasă de praf în pliurile florilor scobite în lemn. Pe placa de marmură plesnită, stăteau cocoțate două borcane uriașe cu gogoșari, legături de leuștean și pătrunjel erau puse la uscat. Cutia cu otravă pentru gândaci emana un miros pătrunzător. Panaitescu strivi între dinți o înjurătură și intră în odaia lui masându-și piciorul lovit. Se dezbrăcă așezând hainele într-o ordine pedantă, apoi se întinse pe pat.
Începu un exercițiu pe care-l practica de ani de zile: calcule complicate cu numere de 5-6 cifre, înmulțiri, împărțiri, extrageri de radical rezolvate mental. Într-un târziu renunță. Nu se putea concentra. Visul, visul acela blestemat, îl urmărea.
…O corabie cu catargul rupt, desprinsă de țărm… Valurile sunt roșii. Din baia de sânge ies brațe ca niște căngi care se agață de punte și trag…
Avu certitudinea unei nenorociri și simți că i se face frică.
Grigore Popa se apropie de fereastră. Noaptea era senină și geroasă. O lună de sticlă filtra întunericul în transparențe albăstrii. Trecători cu nasuri umede și urechile roșii mergeau repede, crispat ca niște păpuși mecanice. Aproape că le‑auzea scâncetul încălțămintei pe zăpada înghețată.
Se apropie de biroul vechi cu ornamente de bronz. Deasupra atârna fotografia unui grup de tineri: „Liceul militar din Craiova, promoția anului 1921“.
În ochi i se aprinse un licăr de satisfacție.
„Cretinii! Tudor a murit pe front… Și Gherea, și Vasiliad… Idiotul de Popovici s-a împușcat că nu-l iubea nevastă-sa. Hm, nu-liubea… Iliaș dispărut, pe Rădoi l-a isprăvit diabetul… Ceva în familie… Și taică-său, generalul… Cretinii…“
Se căută jos, în marginea fotografiei. Un tânăr subțirel cu privire neagră, piezișă, și un ușor început de chelie. Puse degetul pe carton. El era viu… Trăia…
Rupse foaia calendarului privind îndelung data: „7 decembrie 1974… Extraordinar! Cum fuge timpul, domnule!“
Făcu lumina mică și dădu drumul în surdină la aparatul de radio: „Aici Radio Europa liberă…“
Melania Lupu scoase un oftat de mulțumire. Pasiența se tăia pe decari – belșug – și pe ași, adică bucurie și izbândă în chestiuni oficiale. N-avea nici o problemă oficială de rezolvat, dar asta nu însemna nimic. Oricum era bine.
Dădu jos motanul care-i adormise în poală și cu pași mărunți se îndreptă spre oglindă. Își șterse obrazul mic cu un tampon muiat în lapte de castraveți, apoi strânse părul alb, buclat într-un tulpan subțire. Deschise scrinul cu gesturi furișe și scoase dintr-o pungă două bomboane fondante. Ezită o clipă și mai luă una. Se vârî în așternut, cu un chicotit înfundat. Strânse între picioarele înghețate cărămida fierbinte și stinse lumina. Șopti cu gura încleștată de șerbet:
— Unde am rămas, draga mea? Eram deci în insulele Bermude. Un prinț excentric pe care-l cunoscusem la Istanbul…
În odaia goală, femeia visa cu ochii deschiși. Povești exotice cu prinți indieni și apași seducători, îndrăgostiți de bătrânica șubredă, înghesuită în patul de bronz. Vorbele se rostogoleau, susur limpede veghind somnul motanului.
Târziu adormi strângând în brațele ofilite cărămida care se răcise.
Doru Matei crăpă ușa aruncând priviri furișe. Din odaia lui Grigore Popa răzbătea un glas cu intonații specifice. Îi veni să râdă: „De aproape 30 de ani!…“
Traversă holul în vârful picioarelor și se strecură ca o umbră pe ușa bucătăriei. O încăpere cu șase mașini de gătit, șase dulăpioare agățate în perete pentru vase, șase rânduri de oale…
Ascultă zgomotele din casă apoi începu un joc ciudat. Manevre tainice, precipitate. Deschise cuptorul unui aragaz băgând mâna în oala încă fierbinte. Degetele alunecară în sosul gras dibuind o bucată de carne.
„Aha, tocană… Nenorocita gătește bine. Normal, vrea să se mărite…“ Intră cu brațul mai adânc până la subsuoară: „Un șnițel nu se cunoaște…“
Puse totul într-o farfurie și trecu indiferent pe lângă aragazul lui Panaitescu: „Asta mănâncă parizer la jurnal…“
Ridică un capac: „Vâlcu! Iepure cu ciuperci. Chestii fine! Șnapanul e plin de bani…“
Înghiți la repezeală câteva linguri, mai subtiliză o ceapă și un pumn de minciunele din dulăpiorul Melaniei Lupu și părăsi bucătăria.
Valerica Scurtu își perie îndelung părul decolorat. Avea o față pământie,fără pomeți. Pe buza subțire cu colțurile coborâte îi răsărise un herpes. Se desprinse oftând de oglindă și începu să se plimbe prin cameră. Se oprea din când în când și ridica scame invizibile. Lucrurile străluceau de curățenie. Vitrina șifonierului cu ceștile de cafea așezate într‑o rână, să se vadă mai bine desenul, cristalul de pe masă care strivea un macrameu minuțios brodat, bibelourile naive așezate pe marginea studioului, cele patruvolume verzi de enciclopedie cumpărate de la anticariat. Nu le deschisese niciodată, dar făceau frumos în raftul de lângă fereastră, așezat de o parte și de alta a pisicii de porțelan…
Își strânse șalul de lână în jurul umerilor slabi. Peste drum, la etajul IIIse aprinsese lumina. Bărbatul brun, în pijama, citea ziarul. Îi vedea doar capul. După o jumătate de oră va căsca, va învârti deșteptătorul apoi, cu o mână ridicată leneș, va stinge veioza. Îl pândea mereu, neștiută, din spatele perdelelor.
Se simți brusc singură și începu să plângă.
„Trebuie să-mi fac un ceai“, hotărî Valerica Scurtu apăsându-și palma sub coastă. Durerea mocnea. Peste o jumătate de oră avea să devină insuportabilă.
Îmbrăcă oftând capotul și ieși în hol. Trecu indiferentă pe lângă ușile înalte, cu clanțe de bronz. A Melaniei Lupu era cea mai lustruită. De cheile lăsate totdeauna afară atârnau clopoței albaștri, lucrați cu iglița. Preșul lui Grigore Popa fusese asigurat cu sârmă și două șireturi de piele bătute în ușor. Să nu-l fure cineva… Ușa lui Panaitescu, mută, oarbă, fără cel puțin o carte de vizită, nu lăsa să se ghicească nimic. Dar ea îl cunoștea bine. Pe el și pe nevastă-sa… Doi fluieră‑vânt! Gabardină, mătăsuri și mănâncă ce-a rămas pe fundul lingurii. Reflex, ridică bărbia în dreptul odăii lui Doru Matei. Un escroc! Muieri, vorbe deșucheate… Nopțile sunt un adevărat scandal…
Scoase un țipăt ușor. Pe zidul din spatele scrinului, o hartă udă își lățea contururile. Un firicel de apă curgea de sub mobilă înaintând spre mijlocul odăii.
— Inundație! țipă bătând cu pumnii în prima ușă. Ne inundă!
Popa deschise prudent rostogolindu-și ochii mici. Părea că adulmecă.
— Ce-i? mârâi iritat, hotărându-se în sfârșit să iasă.
Prin ușa întredeschisă se vedea patul neatins.
— Ne inundă! repetă Valerica Scurtu.
Se repezi apoi la scrin încercând inutil să-l împingă.
— Ce s-a întâmplat? se interesă Panaitescu.
Omul se mișca ușor. Nu-l auzeai niciodată în baie, în bucătărie, când umbla la ușă. Cu nevastă-sa vorbea totdeauna în șoaptă, ca niște conspiratori.
Tremura de frig și-și fricționa brațele goale. Pijamaua veche avea mânecile scurte, tăiate probabil acolo unde coatele nu mai putuseră fi cârpite. Frizura, de obicei atent încropită din părul lăsat să crească deasupra urechilor și savant adus apoi cu o periuță de dinți peste țeasta goală, atârna în șuvițe țepene.
— Pune mâna! Nu vezi! țipă Valerica Scurtu. Cade casa pe noi!
Melania Lupu apăru zâmbitoare în prag:
— Ce faceți, copii?
Dădu cu ochii de zidul ud și înaintă fragil, speriată, cu pași mici.
Împingeau mobila greoaie, înțepenită de ani. Panaitescu scrâșnea, opintindu-se din greu. Valerica Scurtu se agita isteric, împiedicându-se de bătrână. Grigore Popa simula efortul lăsându-i pe ceilalți să se căznească.
Se auzi un hohot de râs și o voce puternică, joasă, îi apostrofă:
— Clubul francmasonilor! Ce naiba moșmondiți acolo?
Era un bărbat de 28 sau 30 de ani, bine clădit cu fața măslinie și trăsături neregulate. În ciuda nasului puțin deviat, a gurii prea subțiri și a obrazului asimetric, emana un farmec deosebit. Ochii, deschiși, aveau un zâmbet al lor, plin de lumină.
Valerica Scurtu îi aruncă o privire de otravă. Tânărul, doar în slip, se apropie alene cu o curiozitate amuzată. Mirosea ușor a lavandă și a încă ceva, nedeslușit.
— Trebuie să chemăm pe cineva, gâfâi Panaitescu îndreptându-și spatele.
— Cine-ți vine la 2 noaptea?
— Să închidem în orice caz apa, propuse Grigore Popa.
Când vorbea deschidea foarte puțin gura. Cuvintele se strecurau greu, șuierate.
— Domnule Matei, zâmbi bătrâna, poate vreți dumneavoastră să împingeți în locul meu. Părea să facă totală abstracție de ținuta tânărului, iar ochii nu coborau mai jos de bărbia acestuia. Am să închid eu apa la bucătărie.
— Ia dați-vă la o parte!
Matei își propti mâna în buclele stemei heraldice, sprijinindu-și umărul de muchia scrinului. Simți că degetele îi alunecă. Lambriul se deplasase descoperind o tainiță. Oamenii se priviră surprinși.
— Extraordinar! suflă Panaitescu. Stau de 20 de ani în casa asta și habar n-am avut.
Valerica Scurtu se ridicase pe vârful picioarelor încercând să vadă peste umerii celorlalți.
Matei băgă mâna înăuntru și scoase două suluri de pânză. Îl desfăcu pe primul fluierând subțire.
O femeie cu broboadă de dantelă le zâmbea din spatele evantaiului.
Capitolul II
Pe buzele Melaniei Lupu surâsul încremenise. Simțea în ceafa răsuflarea precipitată a lui Panaitescu. Bărbatul gâfâia cu gura căscată. Nu-și putea desprinde privirea încinsă de la silueta elegantă, înveșmântată în negru. Grigore Popa duse mâinile la spate. Ar fi mângâiat cu degetele bătrâne grumazul alb pe care-l simțea cald, viu.
— Ești sigur? se interesă bătrânul. Tichia îi alunecase spre ceafa, descoperindu-i creștetul ca o ghiulea. Rembrandt, Goya… Mi se pare de domeniul fanteziei.
Matei netezea marginile pânzei râzând nervos:
— Ei, bravo! Nu vezi facturile? Și pe urmă sunt de meserie. Atât pot să disting și eu. Un fals de un autentic. E clar!
Grigore Popa clătină neîncrezător capul.
— Dumneata ești sculptor, remarcă Valerica Scurtu lividă, pe un ton care nu voia să conteste, ci cerșea asigurări.
Panaitescu nu-și revenea. Măsura pânzele cu ochi lucioși, îngânând stupefiat:
— Extraordinar! De 20 de ani… Cine știe cine…
— Sunt ale neamțului care a stat aici! decretă Matei. Pun pariu pe ce vreți!
— Cred că e o cacealma, mârâi Popa abia mișcând buzele umede.
Melania Lupu interveni liniștită:
— Nimeni nu și-ar fi bătut capul să ascundă atât de bine niște falsuri.
Matei subtiliză expert o țigară din buzunarul lui Panaitescu:
— Absolut!
— Cam cât… Valerica Scurtu înghiți în sec: Cam cât să valoreze?
Sculptorul îi suflă fumul în nas zâmbind impertinent:
— Sute de mii, domnișoară! Sute de mii!
Femeia păru că se sufocă.
— De… lei?
— Lei! făcu disprețuitor Grigore Popa. Lei, pe dracu’! Dolari!
— Ne-a pus Dumnezeu mâna în cap, ascultați-mă pe mine! spuse sculptorul.
Panaitescu îl privi lung:
— Ce vrei să spui?
— Nu cred că mă pot exprima mai limpede decât am făcut‑o. Ne umplem de bani!
— Adică?
— Extraordinar! Spune-mi, te rog, toată viața ai fost așa de tâmpit?
Ochii Valericăi Scurtu străluciră:
— Înțeleg. Le predăm statului. O să ne dea un premiu…
— Și o caldă strângere de mână, completă sarcastic Matei.
Grigore Popa mormăi neauzit:
— Cretină!
— Chestia e cum le plasăm. Sculptorul începu să strângă pânzele. Trebuie mers pe șest.
— Cum adică, domnule Matei? se interesă Melania Lupu clipind nedumerită.
Instinctiv, coborâseră glasurile. Vorbeau aproape în șoaptă, înghițindu-și mereu saliva. Și spinările se cocârjaseră ca și cum cineva ascuns în întuneric le-ar fi pândit umbrele.
— Adică nimeni nu suflă o vorbă până găsim un amator serios.
— Amator serios! Hm! Grigore Popa începu să se plimbe agitat prin odaie: Aș vrea să-l văd pe ăla care are bani – la noi, firește – să cumpere un Goya sau un Rembrandt!
— Atunci?
— Nu știu… Să ne gândim, să ne gândim…
Verifică ușa de la intrare dacă e închisă, apoi se apropie de fereastră îndreptând draperia.
— Am eu un elev, bâlbâi Panaitescu, taică-său e Dobriceanu, ginecologul. Sunt plini de bani.
Popa se opri măsurându-l câteva secunde. Își reluă agitat plimbarea scrâșnind:
— Cretini!… Iremediabil cretini!
Melania Lupu declară cu un surâs nehotărât:
— Cunosc pe cineva. Cred… Cred că l-ar interesa.
N-o asculta nimeni. Bătrâna continuă liniștită:
— Locuiește la Amsterdam.
Popa dădu din mână a lehamite, fără să se oprească.
— Alta! Ce adunătură, Dumnezeule!
— Să facem lumina mai mică, propuse Valerica Scurtu, apăsând pe comutator. E 2… Ar putea atrage atenția.
Sculptorul cercetă a doua pânză. Un vânător cu bucle blonde. Pe pălăria largă erau înfipte figurine de plumb, sfinții protectori cărora – pesemne – personajul cu plete aurii le aducea omagiul său. Penajul prins într-o agrafă de argint aprindea o flacără verde.
— Ce verde! Cine-ți mai face azi așa ceva?
— Uită-l și pe ăsta! Lasă, dom’le, emoțiile artistice! îl repezi Grigore Popa. Inventarie grupul și râse din gât: Suntem va să zică cinci inși. Noroc că Vâlcu lipsește. Asta înseamnă, aproximativ, 150 de mii de căciulă. Hm, n-ar fi rău…
Panaitescu tresări. Repetă năuc, ducându-și mâna la frunte:
— O sută cincizeci de mii? Calculă repede, mecanic, cu ochii repeziți în tavan: Adică șapte sute cincizeci de mii de franci francezi, două milioane de pesetas… Fantastic!
— Chestia e cine ne dă banii ăștia, rânji Matei.
— Cunoștința mea, declară senină Melania Lupu, este un mare amator de artă și desigur… nu-i așa, dispune și de mijloace corespunzătoare. Chicoti: Dacă vreți, pot să-i caut numărul de telefon.
Se ridică sprintenă și dispăru în odaia ei.
Sculptorul se întoarse spre Panaitescu. Întrebă încet:
— Crezi că-i trombon?
Celălalt, adâncit în calcule complicate, nu-i răspunse.
Valerica Scurtu rămăsese cu ochii pe fereastră. Un colț desprins al perdelei lăsa să se vadă o lună galbenă, în zdrențe, închipuită de un pictor nebun. Femeia ținea gura ușor întredeschisă. N-avea reprezentarea concretă a sumei. Doar o cifră cu multe zerouri, apoi, cu un efort de imaginație, mantoul de astrahan și guler de vulpi visat de pe vremea bacalaureatului, o broșă de aur în locul cățelului ieftin din duble, un apartament mobilat cumsecade, poate o mașină…
Pe buzele sculptorului răsări un zâmbet urât. Avea să dea dracului „capodoperele“ și posteritatea, și atelierul mizerabil. Nu, el unul se săturase până în gât!
— Basta! șopti fără să-și dea seama.
Nu știa încă bine ce va face. Niciodată nu avusese prea mulți bani. Respiră adânc: „O să mă distrez. Asta am să fac! O să crăp distrându-mă… Să-mi ajungă!“
Grigore Popa se plimba agitat. În ochii negri, de mult stinși, se aprinsese o flacără. Cineva care l-ar fi cunoscut în tinerețe ar fi regăsit acum ceva din chipul de altădată. Ținea mâinile la spate mișcând nervos din degete.
„Nu zic sute de mii, cum socotesc cretinii ăștia… Nici măcar o sută… Doar 50 de mii! Câte solde ar fi însemnat în ’38?… Dă-le naibii de solde… 50 de mii de dolari. Fantastic! Am să mă stabilesc la Londra. O bibliotecă de cărți legate în piele și coniac fin… Altceva nu-mi doresc. Măcar doi-trei ani buni. Dacă mi-ar fi zis cineva acum câteva zile… Niciodată nu trebuie să încetezi să speri… Londra… Hotărât, e uluitor!“
Panaitescu, așezat pe taburet, privea covorul. Mâinile îi atârnau. Izbutise să convertească suma în toate monedele posibile. Franci elvețieni, francezi, mărci vest-germane, yeni, dolari canadieni și așa, ca amuzament, în yoni chinezești.
„Am să plec cu Coca în nordul Italiei. Visează voiajul ăsta de când ne-am căsătorit. E ceva în sânge la ei… Bunică-său vâna urși polari. După aia poate mergem la Chicago. Am auzit că Nedelcu s-a stabilit acolo. Face afaceri pe picior mare. Poate mă ia asociat…“ Își reluă calculele: „Deci două milioane de pesetas… Finlandezii ce monedă or avea?…“
Melania Lupii scotocea febril în șifonier:
„Unde Dumnezeu poate să fie? Nu-ți pierde capul, draga mea… Știu, un noroc nebănuit! Ai să vezi în sfârșit California, pădurile de portocali din Andaluzia, cerul de la Madrid, soarele acela roșu despre care ai citit atât… Te și văd, draga mea… O doamnă distinsă, într-un costum de voiaj elegant. Ai să-ți comanzi cărți de vizită și, neapărat, lingerie de mătase naturală…“
Se întoarse în hol îmbujorată. Flutura un carnețel pe care îl confecționase singură. Foile știrbe, decupate în trepte ca un repertoar, erau cusute între coperte de pânză înflorată.
— L-am găsit! exclamă cu respirația tăiată.
Grigore Popa își pipăi cu degetul gingia. Îl durea.
— Hm!
Sculptorul se apropie de bătrână. O măsură lung, cu o privire filtrată:
— Îți dai seama, sper, că este o chestiune serioasă.
— Bineînțeles, domnule Matei! Melania Lupu strânse carnetul la piept: Vă rog să nu aveți nici o îndoială. Vă recomand o firmă solidă, cu tradiție…
— Când poți lua legătura cu individul?
— Cu domnul Van der Hoph? Și mâine, dacă sunteți de acord.
— Mda… Se răsuci spre ceilalți: Are cineva o propunere mai bună? Oamenii ridicară din umeri. În regulă! Deocamdată e singura soluție.
— Atunci am să-i telefonez.
Doru Matei își prinse umerii în căușul palmelor.
— Ai grijă cum vorbești…
— Oh! Bătrâna râse cochet: E suficient să-i spun că vreau să-l văd.
— Scleroză! șopti disprețuitor Popa. Sclerozați și cretini!
Sculptorul înfășură tablourile și le introduse în tainiță. Vorbi cu spatele întors:
— Te înșeli, papa! Ai să te convingi în curând… Și-acum, credcă putem merge la culcare.
Nu-i răspunse nimeni. Se răsuci surprins. Oamenii îl priveau apăsat, cu fețe de piatră. De piatră păreau și trupurile nemișcate. Înțepeniseră, înșurubați în scaune, pregătiți pentru o lungă așteptare.
— E absurd! exclamă Matei. Cât poate să dureze veghea asta?
Popa se mișcă în fotoliu:
— Dumneata ești convins că până mâine dimineață pânzele nu dispar? Dacă-i așa, du-te și te culcă!
Melania Lupu își înfășurase picioarele într-un pled călduros:
— Sunt sigură că ne vom petrece timpul extrem de plăcut. Am locuit ani de zile împreună, fără să ne cunoaștem.
— Eu, unul, m-am simțit foarte bine, replică în surdină Popa.
Valerica Scurtu își îndreptă cutele capotului. Rosti cu dinții încleștați:
— Nu mă mișc nici moartă de-aici!
— St! făcu Panaitescu. Umblă cineva la ușă.
Matei își privi ceasul.
— 6:30. Pe unde i-or fi sticlit ochii amicului Vâlcu?
Ușa se deschise încet și apăru un bărbat înalt, cu figura obosită. Două riduri adânci, săpate în jurul gurii proeminente, buzele subțiri îi dădeau un aer agresiv, în bizar contrast cu blândețea ochilor. Purta un palton elegant. Gulerul și căciulița de biber prinseseră în gerul de afară o strălucire metalică. Ridică surprins sprâncenele:
— Sunteți matinali astăzi…
Valerica Scurtu arătă dezastrul de pe zid.
— Inundație! Nici nu vă imaginați ce balamuc a fost. Firește, a trebuit să închidem apa caldă.
— Da… neplăcut.
Vâlcu îi privi circumspect și părăsi holul.
„Ce-i cu ei?“
Își consultă în oglindă chipul obosit, fără să se vadă. Repetă în șoaptă:
— Ce-i cu ei?
Oamenii aceștia se disprețuiau sincer, evitau sistematic orice contact: în baie, la bucătărie sau în hol. Popa nici măcar n-o saluta pe Valerica, iar femeia îl detesta pe sculptor. Panaitescuîi tolera indiferent, Melania Lupu ignora politicoasă tot oînconjura…
Țeava spartă nu i se părea un motiv suficient pentru a-i strânge în același perimetru. De obicei, la 6 dimineața se aflau încă înpaturile lor, cu excepția Valericăi care, nervoasă, într-un capotșleampăt și cu bigudiuri în păr, se pregătea să plece la birou.Cel puțin Doru și bătrâna nu apăreau niciodată înainte de 11, după aceea începea vânzoleala până noaptea târziu.
„Da, ceva s-a întâmplat…“
— Pleacă pentru trei săptămâni la Iași, anunță bătrânul fonfăit, cu o gură fără salivă.
Se lăsă să cadă în fotoliu. Genunchii înțepeniți nu voiau să-l mai asculte.
Valerica Scurtu tresări:
— Pleacă?!
— Peste un ceas. Te roagă să-i dai înapoi valiza.
Femeia privi nehotărâtă în jur. Nu-i era frică de Melania Lupu, o bleagă, nici de Popa, hapsân, dar prăbușit, neputincios. Se temea de Matei. Fantezia încinsă, dezlănțuită, născocea complicități haiducești între Panaitescu și sculptor. Și, deși se făcuse ziuă, și-i imagina manevrând în întuneric, înveliți în pelerine cu pălării negre trase pe ochi și cuțite lungi. Jefuiau, ucideau…
„Îi achită pe ăștia doi și fug în lume! Sunt în stare!“
Le aruncă o privire neagră, grea. Privirea pe care ar fi avut‑o în fațatainiței goale.
Melania Lupu îi zâmbi blând:
— Du-te, draga mea. Te așteaptă. N-o să se întâmple nimic. Apoi fără legătură: Mă cam supără fica…
Se întrerupse brusc. Bătrânețea e plină de vicii. Proteze, ceaiuri menite să stimuleze un stomac leneș, bandaje călduroase pentru spinări ori genunchi care nu mai simt de mult căldura.„Tineriinu înțeleg lucrurile astea. Și e mai bine…“
— Dacă se întâmplă ceva, șuieră Valerica Scurtu, țipă! Clintește!Sparge borcanele!
Matei rânji:
— O să am grijă să-i astup gura. În locul dumitale nu m-aș duce.
Femeia își mușcă buzele. Chipul obosit, încadrat de lațe puține, era verzui. Herpesul se întinsese, semăna acum cu un crater.
Bătrâna clătină capul.
„E tare urâtă biata fetiță.“
— În fond, ce-o să facă nenorocita asta cu banii? întrebă Matei după ce ușa se închise.
— O să hrănească pești! bombăni Popa. Mulți, zglobii și tinerei! Campioni la înot, cu coada pe moațe și Trabant. Râse răutăcios: O să le cumpere și un acvariu confortabil ca un cavou delux. O să vedeți!
— Vai, copii! îi admonestă dulce bătrâna. De ce vorbiți așa?
Vâlcu își frecămâinile înghețate. Prin ușa deschisă se vedeau valizapregătită și un sac mic de voiaj.
Se adresă bătrânului zâmbind:
— Mi-ați promis niște cărți pentru concediu.
Grigore Popa tresări:
— A, da… Păru gata să se ridice, apoi se răzgândi. Mă simt cam ostenit. Alege-ți singur… Raftul de jos, sub radio…
Vâlcu îl scrută surprins. Ridică din umeri și dispăru în camera bătrânului.
Melania Lupu observă în șoaptă:
— Ce greșeală!
— Te-ai ramolit complet, Popa! aruncă, în surdină, sculptorul. În viața ta n-ai lăsat o muscă să-ți intre în odaie, până și oalele le ții sub cheie și dintr-o dată îl poftești pe ăsta să-ți răscolească pe unde-i place! Și mai vorbești de cretini.
Vâlcu se uită la ceas: „Mai am o oră…“
Se opri în prag. Oamenii adormiseră răpuși de oboseală. Melania Lupu surâdea până și în somn, Valerica Scurtu crispată, cu bărbia înfiptă în piept, Grigore Popa gemea. Degetele încârligate rămăseseră înfipte în poalele halatului vătuit. Sculptorul dormea adânc. Somn tânăr, destins, cu mâinile și picioarele împrăștiate, alungând, nesuportând odihna unui al doilea în același pat. Panaitescu sforăia. Îi alunecase capul peste marginea fotoliului. Mărul lui Adam se zbătea viu, ca un animal mic prins în cursă.
Vâlcu se apropie pășind fără zgomot. Îi prinse delicat ceafa căutând altă poziție. Panaitescu tresări căscând un ochi congestionat, încleiat de somn, apoi adormi din nou.
Contabilul zâmbi. Își luă valiza și părăsi locuința.
La ferestre, un soare de iarnă, aspru, spăla florile de gheață, migălite peste noapte.
Valerica Scurtu crăpă subțire pleoapele. Întâlni privirea trează a sculptorului și închise reflex ochii.
Matei începu să râdă încetișor. Nu dormea niciunul, în afară de Panaitescu al cărui chip părea sfâșiat de viziunile de apocalips ale unui coșmar.
Grigore Popa își frecă mâinile înghețate:
— Bine că a plecat! Aș bea ceva fierbinte…
— E o idee! exclamă Melania Lupu. Se descotorosi de pledul gros, ridicându-se sprintenă din fotoliu. Sunteți invitații mei! Vă pot oferi o ceașcă de cacao. După aceea, voi telefona domnului Van der Hoph.
Insomnia nu-i alterase chipul. Același ten proaspăt, ochii limpezi își păstraseră expresia deschisă, aproape naivă, părul alb, frizat natural, se pieptănase de la sine în bucle neglijente, împrumutându-i un aer de cochetărie firească. Capotul de lână, ieftin, cădea elegant pe silueta grațioasă.
Valerica Scurtu o examină rece, cu colțurile gurii adunate. Nu trebuia să se uite în oglindă ca să știe cum arată. Diminețile, în special, erau monstruoase. Diminețile cu ochi urduroși, când somnul nu se desprinde de genele rare și țepene, cu cearcăne și pleoape umflate, cu fața verzuie ca o pungă de venin și surpriza coșurilor ivite peste noapte. Se răsti incapabilă să-și stăpânească iritarea:
— Eu nu beau! Nu vă deranjați.
Bătrânica își încleștă degetele fragile. Părea sincer îngrijorată.
— De ce, draga mea? O să te învioreze. Încearcă, te rog!
Dispăru vioaie în bucătărie. Matei ridică două degete:
— Piua întâi la baie!
Peste câteva clipe se auziră robinetul deschis sălbatic și glasul de bariton al sculptorului:
— Bună seara, don Basilio, bună seara…
Apăsa cu voluptate pe silabe și Valerica Scurtu mai știa că în timp ce cântă se strâmbă în oglindă luând poze marțiale ori încrețindu-și fața mobilă de cauciuc în grimase de saltimbanc. Dintr-un anumit colț al bucătăriei se zărea tot…
— Hm, făcu Popa aruncându-i o privire circumspectă. Hm! Se duse hotărât la ușă, închise și băgă cheia în buzunar: Ca să fimmai siguri, până una alta.
Intră la el în odaie pipăindu-și poalele hainei de casă.
Valerica Scurtu rămase un timp pe gânduri, apoi se ridică greu.Lăsă ușa camerei larg deschisă. Începu să se pudreze grăbită, supraveghind holul. Pe arcadele pleșuve desenă două sprâncene inegale, învioră cu un roșu de cărămidă buzele zgrunțuroase și obrajii surpați. Își strânse lațele într-o panglică neagră apoi schimbă capotul.
Reveni prima în hol. Melania Lupu se interesă din pragul bucătăriei:
— Gata, copii?
Panaitescu se trezi speriat. Le privi rătăcit și articulă greu, cu limba împleticită:
— Ce-i? Ce vreți?
— Totul e în ordine, zâmbi bătrâna. V-am pregătit ceva bun, dar poate că înainte ați vrea să vă faceți puțin toaleta…
Panaitescu își plimbă automat mâna pe creștet apoi dădu cu ochii de pijamaua cârpită și se ridică jenat.
Melania Lupu împărți cești mari de cacao. Un serviciu vechi, uzat, cu păuni. Cozile minunate își păstraseră culorile. Pe fiecare farfurioară așezase câte două feliuțe transparente de pâine prăjită unse cu unt. Bătrâna îi urmărea radioasă, făcea impresia că socotește micul dejun oferit drept un adevărat festin.
Sculptorul sorbi lacom apoi puse decepționat ceașca pe masă. Lichidul cafeniu era aproape rece, prea diluat, fără suficient zahăr.
„Hm! Femeia asta n-o să moară în sărăcie.“
— Nu vă e foame, domnule Matei? întrebă cu zâmbet tremurat Melania Lupu.
— Nu prea…
— Cred și eu, interveni cu glas șuierător Valerica Scurtu, după ce a dat iama azi-noapte prin oale! Refuzase tratația bătrânei și mușca dintr-un șnițel rece. Izbucni dezlănțuită: Nu ți-e așa, un pic de jenă?
Matei ridică din umeri, fals nedumerit. Se adresă celorlalți:
— Aveți cumva idee la ce se referă fecioara?
— Escrocule! izbucni femeia scoasă din sărite. Mi-ai furat două șnițele și o halcă de carne din tocană. Alaltăieri, opt chiftele, doi gogoșari și un picior de pasăre…
— O fi fost găina șchioapă! Vezi-ți de treabă, madam, nu te lua de oameni!
Panaitescu îl privea cu gura căscată. Avusese totdeauna o admirație totală, necondiționată, pentru oamenii cu tupeu, care știu să se descurce în orice conjunctură, sincer indiferenți la opiniile celorlalți. Matei i se părea că face parte din această specie.
— Și mie mi-au dispărut, mârâi Popa cu nasul în ceașcă, o ceapă și… niște sare. Eu netezesc întotdeauna sarea cu dinții furculiței. Săptămâna trecută, joi, am găsit-o altfel. Lipsea, da, da, lipsea cam multișor…
Melania Lupu scoase carnetul din buzunar vrând să mușamalizeze incidentul.
— Cred că aș putea încerca să-l sun pe domnul Van der Hoph. E tocmai ora când deschide magazinul.
Luă telefonul în poală, formă 07 și ceru Amsterdamul.
— Fură de stinge! conchise fără să se adreseze nimănui Valerica Scurtu.
Sculptorul o privi drept în față. Șopti, zâmbind fermecător:
— Acum, fie vorba între noi, tocana era cam grasă. Știi, nu face bine la ten, și împinse cu degetul spre obrazul pământiu al femeii.
Valerica Scurtu sufocată de furie amuți.
Telefonul emise câteva țârâituri stridente. Melania Lupu ridică receptorul. Mâna îi tremura de emoție. Dintr-un salt, sculptorul fu lângă ea. Își lipi capul de părul bătrânei încercând să intercepteze discuția. Comunică stupefiat:
— Nu ne-a trombonit! E chiar Amsterdamul!
— Luni, 12 decembrie, tipul o să fie în București, anunță emoționat sculptorul. Adică peste patru zile.
Bătrâna lăsă receptorul jos. Spuse cu un glas ușor voalat:
— După cum ați auzit, lunea viitoare…
— Unde naiba l-ai cunoscut pe individ, cucoană? o întrerupse Matei cu o expresie năucă, ținând mâinile în buzunar.
O priveau într-un chip nou, fără să-și camufleze surpriza. Melania Lupu zâmbi modest. Obrazul roz deveni brusc carminat.
— De mult… Eram, bineînțeles, mai tânără. Tuși, încercând să-și ascundă tulburarea: Domnul Van der Hoph este o persoană foarte respectabilă.
— De, făcu Popa cu capul înghesuit între umerii înguști. Să vedem până la urmă. Să vedem…
Sculptorul șopti la urechea lui Panaitescu:
— Ăsta se suspectează și pe el…
Auzi un foșnet și întoarse capul. Manșeta unui ziar apăruse sub ușă. Făcu câțiva pași. Glasul lui Popa îl opri:
— Pardon, tinere! E gazeta mea! Sunt abonat!
Își culese înțepat jurnalul și se întoarse în fotoliu. Matei îi aruncă o privire peste umăr. Bătrânul consulta rubrica deceselor din mica publicitate.
— Și-acum ce facem? întrebă încet Panaitescu.
Purta un costum elegant de casă cafeniu cu batistă și cravată din lână galbenă. Frizura complicată îi acoperea iluzoriu craniul. Din cauza chipului pământiu, murdar, hainele păreau stridente. În mod ciudat, pijamaua cârpită și veche i se potrivea mai bine.
— Ce să facem? Matei dădu cu piciorul într-o papiotă goală: Jucăm țurca! Nu înțeleg de ce mai întrebi. E aproape 10. Trebuia să fii de mult la lecții, ca și domnișoara Scurtu, de altfel, care a lăsat orfan un birou întreg pentru a ne ține companie. Ați ales, deci!
Valerica Scurtu se mișcă în scaun. Spuse răgușită:
— Vezi-ți de treburile dumitale! Nu te ocupa de mine.
— Cred că am să tricotez puțin, declară Melania Lupu gândindu-se de fapt la altceva. E cel mai bun calmant. Am avut o prietenă…
Grigore Popa scoase o exclamație puternică. Pe fața bătrână și boțită se așternuse un zâmbet ciudat. Deschise o agendă răsfoind-o nerăbdător și trase o linie apăsată cu creionul mecanic de argint.
Matei îl măsură nedumerit:
— Asta ce mai fu?
Popa râse răutăcios. Cu voce nesigură, gâlgâind de o satisfacție stranie:
— A mai crăpat unul! Și ciocăni cu unghia încovoiată în ziar indicând rândurile dintr-un chenar negru. Martinescu! Mi-a făcut un mare rău acum 49 de ani… Da, un mare rău. Eram elev la liceul militar din Craiova. Chicoti: Kaput! L-am șters de pe listă.
— Ce listă? întrebă stupefiat sculptorul.
— Ești naiv, tinere! Îi am pe toți aici, în agendă. Îi căută ochii și preciză cu o privire rea: Nu uit nimic. Doar proștii uită.
Matei se sprijini de zid. Încercă să-și aprindă o țigară, dar bețele de chibrit i se rupeau între degete. Bătrânul firav îl îngrozea. Să porți ranchiună după 50 de ani unui tip care te‑a turnat pentru că ai copiat la teză, ori fiindcă i-ai suflat iubita cu codițe pe spate, să nu uiți, să nu poți să uiți, să te montezi la fiecare Revelion întocmind liste cu supraviețuitorii unor inimiciții de-acum două-trei sau chiar patru decenii, să înregistrezi cu satisfacție de cioclu decedații și-apoi să transcrii „pe curat“ restul păcătoșilor i se părea monstruos.
— N-au mai rămas mulți. Grigore Popa privea peste capul tânărului cu o ură densă: Vreo șase. Ceilalți au crăpat… Da, au crăpat.
Panaitescu se uita la el cu gura căscată. Dintr-o dată, chipul i se schimonosi oribil devenind vânăt și o expresie de groază i se înfipse în ochi. Își duse mâinile la gât, gemu fără aer și se prăbuși.
