Enigma la mansarda
Aa
Capitolul I
Când telefonul începu să sune, maiorul Cristescu își privi instinctiv ceasul. Aproape de miezul nopții. Contemplă câteva secunde aparatul care țârâia strident, la intervale regulate. Oftând, ridică receptorul.
În vocea nesigură cu timbru stins, desluși panica. Era vocea unui bătrân speriat de moarte.
— Vă vorbește… sunt Lupașcu… profesorul Grigore Lupașcu. Am nevoie de cineva… acuma! Imediat!… Veniți…
— Adresa și numărul dumneavoastră de telefon, ceru Cristescu punând mâna pe creion.
— Strada Minea… vreau să spun General Minea 20. O grădină mare… așa… da, telefonul 13.89.2… grăbiți-vă… o să mă ucidă! Grăbiți-vă, pentru Dumnezeu! Apoi, legătura fu întreruptă.
Dintr-o veche obișnuință, maiorul formă imediat numărul profesorului. Telefonul sună lung, în gol.
Chemă centrala. Răspunsul telefonistei de serviciu îi trezi bănuieli.
— Ați fost chemat la orele 23:55 de la numărul 13.89.2… Doriți și numele abonatului?
— Nu, domnișoară, mulțumesc. E suficient.
Ieși în stradă. Noaptea fierbinte de iulie forma un abur dens peste orașul toropit. Un grup de cheflii cânta pe mai multe voci, fiecare ținând seama de considerente artistice distincte.
„Când se duce luna la culcare…“
Melodia se dibuia vag printre hohote de râs și interpelări. Cerul înalt părea bătut în cuie de argint.
Maiorul Cristescu urcă în mașină. Erau orele 24 și 6 minute.
* * *
Opriră fără zgomot undeva, în strada General Minea.
— Mă aștepți doar jumătate de oră, ordonă Cristescu șoferului, coborând. După aceea, poți să pleci.
Parcurse repede cei câțiva zeci de metri care îl despărțeau de imobilul cu numărul 20. Haina ușoară de buret era încinsă de parcă ar fi strâns tot soarele de peste zi. Privi frunzele unui salcâm, solzi pietrificați în noaptea toridă, fără adiere.
„Afurisită noapte!“
Îi trecu prin minte ca o secvență de film imaginea unei băi splendide, din faianță verde, cu apă limpede, în care s-ar fi aruncat așa, îmbrăcat, apoi, mai concret, săltând pe valuri cu festoane înspumate, o minge uriașă, roșie, umbrele bălțate, vesele, o oranjadă cu cuburi de gheață. Mamaia! Simți că îi e sete.
Portița de fier forjat scârțâi ușor. Casa lui Grigore Lupașcu, construcție veche, renovată pe alocuri, se înghesuia în partea din spate a unei grădini, pe care, din stradă, n-ar fi bănuit-o atât de mare. În întunericul cartierului, locuința profesorului, puternic luminată la parter și etaj, părea o oază incandescentă.
Îi deschise – ușa era încuiată pe dinăuntru cu zăvorul – un bărbat încă tânăr, îmbrăcat într-o bluză portocalie. Câteva șuvițe de păr se lipeau cleios de fruntea asudată. Ceva, n-ar fi putut spune ce, poate umerii căzuți, ori poate expresia figurii, sugera o impresie de dezordine în ținută, falsă, deoarece altminteri era îmbrăcat cu multă îngrijire, aproape pedant. Îl privi pe Cristescu nedumerit, dar nu fără un oarecare licăr de amuzament.
— Am fost chemat de profesorul Grigore Lupașcu.
— A, da… evident, poftiți. Sunteți așteptat, domnule doctor, și-i făcu loc să intre cu un exces de reverență în care maiorul simți, din nou, o nuanță de ironie.
Din vestibul, pătrunseră într-un hol spațios. Patru sau cinci uși erau orientate simetric de-a lungul pereților, lăsând loc câtorva mobile. Într-una dintre încăperi, mai multe persoane vorbeau și râdeau zgomotos în jurul unei mese pe care se vedeau resturi de mâncare și băutură. O melodie lascivă conducea pașii singurei perechi care dansa.
— S-a întors Vasile? se interesă cineva.
— Gina, vorbi bărbatul care-i deschise, a venit medicul.
O femeie de vreo treizeci și cinci de ani se desprinse din brațele partenerului.
— Bună seara, domnule doctor. Soțul meu v-a chemat. Cred că nu se simte bine, zise ea și-i zâmbi.
Era provocator de frumoasă, genul de femeie după care nouă bărbați din zece întorc capul pe stradă. Avea acea frumusețe strălucitoare, iradiind și chemând, perfecțiunii formelor adăugându-i-se o tușă de sex-appeal în doză infinitezimală, atât cât să nu frizeze vulgarul. Rochia albastră de mătase, cu un dragon de aur brodat pe piept, scotea în evidență blondul buclelor căzute pe umeri. Vorbea și se mișca cu detașare, dar în același timp cu o grație riguros controlată, caracteristică celor obișnuiți să fie priviți, admirați, comentați.
— Matei, condu-l te rog pe dumnealui.
Ascunsă într-o nișă, o scară îngustă ducea la etaj. Urcară treptele. Ajunși în fața unei uși, bărbatul îmbrăcat în portocaliu se opri.
— Aici e biroul tatei. Nu vă însoțesc mai departe. E un om dificil; nu-i plac imixtiunile, indiferent de natura lor.
Și, zâmbind iar, începu să coboare alene fluierând bine dispus.
„Curios!“, reflectă Cristescu. „Fiul pare mai bătrân decât mama. Probabil o a doua căsătorie, cu implicațiile respective!“
Ciocăni discret în ușă. Nu răspunse nimeni. Crezând că nu se făcuse auzit, bătu ceva mai tare, dar cu același rezultat. Apăsă pe clanță.
În odaia puternic luminată, lângă fereastra deschisă, un bărbat în halat de casă, prăbușit într-un fotoliu, părea că doarme. Apropiindu-se, Cristescu se opri în fața privirii sticloase. Mâna rigidă căzută peste marginea fotoliului n‑avea puls.
Profesorul Lupașcu nu exagerase la telefon. Cadavrul său o confirma.
Pe gâtul victimei, maiorul remarcă un șanț orizontal, uniform și profund. Mort prin strangulare. Lațul dispăruse.
„Evident! Nimeni nu-și lasă cartea de vizită lângă un cadavru.“
Mai ciudată și greu de explicat i se părea însă dunga roșie paralelă pe o anumită porțiune cu șanțul de strangulare de pe grumajii profesorului și care urca la un moment dat, pierzându-se după ureche. Era o rosătură, ca și cum pielea sensibilă ar fi fost iritată în urma frecării de un corp zgrunțuros. În nici un caz nu putea fi vorba de amprenta lăsată de un guler prea strâmt. Sub halatul de casă, Lupașcu purta un maieu, iar urma nu era rotundă, egală, ci piezișă, urcând de la baza gâtului și dispărând într-o orientare oblică sub păr.
Maiorul începu să cerceteze camera. După tavanul prăvălit, ghici că încăperea fusese cândva o mansardă amenajată ulterior de profesor, care, probabil tentat de o relativă izolare, o transformase în birou. Mobilele erau puține. O masă de lucru, două fotolii, o măsuță mai mică de serviciu pe care se afla telefonul și o lampă cu tijă lungă și abajur japonez într-un ungher, împrumutând oarecare culoare interiorului, altfel cam anost. Pereții căptușiți cu cărți trădau multiplele preocupări ale profesorului în cele mai neașteptate și greu de îngemănat domenii. Într-un colț, direct pe parchet, un vraf de periodice străine și un pachet de cărți încă nedesfăcut, alături de o etajeră proaspăt vopsită.
Reveni la cadavru. Zadarnic căută prezența unui indiciu cât de neînsemnat care să ateste o încăierare (precedând crimei) între profesor și agresorul său. Urmele, dacă existaseră (imposibil ca Lupașcu să nu fi încercat să se apere, e un gest reflex), fuseseră înlăturate cu grijă.
După poziția victimei, s-ar fi putut conchide că a fost ștrangulată în timpul somnului. Criminalul n-ar fi avut de luptat decât cu câteva convulsii curmate repede de o mână energică, ținând seama și de slaba rezistență pe care ar fi opus-o un om de vârsta lui Lupașcu, moleșit de somn.
Dar Grigore Lupașcu nu fusese asasinat în timpul somnului. Maiorul își amintea precis că profesorul îl sunase la 23:55. Convorbirea durase maximum trei minute, deci 23:58, după care el, Cristescu, formase numărul de telefon al lui Lupașcu pentru a verifica autenticitatea apelului. Profesorul, probabil în agonie, nu a mai fost în stare să ridice receptorul. Rezulta, în mod clar, că asasinatul fusese comis între orele 23:58 și orele 24.
Telefonă la minister, cerând să fie trimisă echipa operativă, apoi se apropie de fereastră. Grădina își răsfira miresmele în buchete de regina nopții și trandafiri.
„Cine o fi având grijă de flori?“, îi trecu stupid prin minte. Se aplecă peste pervaz și socoti vreo șaisprezece metri distanță până la sol. În stânga și în dreapta, nici o fereastră. În biroul-mansardă s-ar fi ajuns deci doar cu ajutorul unei scări. Ori, o scară proptită în pământul moale lasă urme adânci.
Privind acoperișul, constată că acesta, coborând în pantă abruptă, forma un gen de streașină, care cădea aproape jumătate de metru peste fereastră, făcând aproape imposibil orice acces în încăpere pe această cale. După toate aparențele, profesorul Lupașcu fusese asasinat din interior.
Două ore mai târziu, echipa operativă avea să confirme ipoteza maiorului.
Mai zăbovi câteva clipe în fața ferestrei, observând îndelung cei câțiva castani uriași, care, la aproximativ zece‑doisprezece metri de clădire, reprezentau cel mai apropiat obstacol.
Aruncă țigara, traiectorie înaltă clipind roșu în întuneric, stinse lumina și coborî.
