O bomba pentru Revelion

CAPITOLUL I

Înspăimântați, gata s-o rupă la fugă, oamenii încercau să străpungă cu privirea perdeaua de fum. Flăcările mușcau acoperișul înălțând torțe gălbui. Unul din zidurile clădirii se prăbușise. Căzu apoi și al doilea. O femeie țipă scurt. Fumul și molozul albiseră văzduhul.

— O fi cineva înăuntru? întrebă o voce gâtuită.

Urlete de sirenă înghițiră răspunsul. Cisterna pompierilor și două mașini ale miliției sosiră în același timp. După câteva minute Salvarea se ivi de după colț. Un trecător înalt, cu pălărie tiroleză, se interesă:

— Ce s-a întâmplat?

— A explodat o bombă.

* * *

Ora 19:00

Catastrofa – ancheta avea s-o stabilească ulterior – debutase cu un apel telefonic. Într-o cabină din apropierea Cofetăriei Scala, Andrei Gogan, responsabilul magazinului Artex, un bărbat cărunt, cu haine discret elegante, forma a treia oară același număr. Degetele tremurau în orificiile discului, greșeau mereu, luând-o de la capăt.

Femeia grăsună cu poșetă roșie, care-și aștepta rândul afară, îl urmărea enervată. Când Gogan introduse fisa a patra oară, începu să bată cu inelul în peretele de sticlă. Ceilalți răsuceau monedele în palmă, comentând cu umorul de circumstanță al bucureștenilor:

— Tipul învață să numere până la zece.

— Ca să vezi! Știam că la seral se fac studii temeinice.

— Hai, tăticule, că ne-apucă Revelionul!

Era seara Anului Nou. Se deslușea limpede în ochii și mersul trecătorilor un freamăt particular, specific marilor sărbători ce cuprinsese orașul. Cucoane aferate își sărutau reciproc aerul de lângă urechi, bărbații își luau cu nostalgie rămas bun de la banii dosiți pentru „una mică, la bodeguță“, investindu-i în obiecte sclipitoare, de a căror inutilitate te putea încredința orice glas tăbăcit de trăscău.

Coada încolăcită în jurul cabinei telefonice începuse să-și piardă umorul, trecuse treptat la genul de observații întâlnite prin stațiile de autobuz.

— Ei fir-ar al dracului de treabă!

— Ce naiba faci acolo, măi tovarășe? Îți dictezi memoriile?

Gogan le întoarse spatele, mușcându-și buzele. Avea o figură cafenie, marcată, cu trăsături încă frumoase. Ochii terni, clipind neliniștiți, nu spuneau nimic. Alarma însă era pe obrazul aproape searbăd, gura umflată, pofticioasă, cu colțurile ridicate.

Telefonul sună lung și responsabilul se întrebă dacă n-a greșit iar numărul.

* * *

În oglinda florentină, se zărea bradul așezat pe consolă. Un brad rotofei, nu prea înalt, scăldat în poleială.

„Seamănă cu un ursuleț“, își spuse încântată Corina Manea. „Un ursuleț de argint.“ Luă de pe scrinul delicat cu picioare arcuite jardiniera cu portocale și o puse alături. Dădeau bine… Orange, argint și ceva mai la dreapta sfeșnicul de cristal, cu o lumânare groasă, violet. Avea s-o aprindă cu zece minute înainte de sosirea musafirilor. Lumânările și sticlele cu băuturi scumpe trebuie totdeauna să pară începute. Demonstrează modul obișnuit de viață al gazdei.

Barul, cu luminile amplificate în pereții de cristal, se prezenta mai mult decât decent. O sticlă de whisky Four Roses, aproape plină, o jumătate de Ballantine’s, coniac, gin, votcă, umplute aproximativ la fel.

Trecu în revistă cărțile de vizită cu crenguțe de brad și globuri în miniatură, care indicau locul fiecăruia. O săptămână întreagă își bătuse capul schimbând aranjamentul musafirilor în zeci de variante. Sub nici o formă cei căsătoriți nu trebuiau să stea alături. În definitiv, se plictiseau suficient acasă, în intimitate, trei sute șaizeci și patru de zile. Ținuse seama apoi de capacitatea fiecăruia de a amuza. Cinci-șase specimene cărora le ninge și plouă chiar în noaptea Anului Nou, adunate la un loc, sunt în stare să compromită toată petrecerea. Criteriul subiectelor comune de discuție făcuse și el parte din calculele Corinei. Oricâtă falsă amabilitate ar consuma frecvent Raluca, balerina, e totuși peste puterile unui om de artă cât de cât normal să asculte o noapte întreagă felul cum vede economistul Vasiliade problema indicelui global. Iar Vasiliade, fapt constatat cu prilejul altor zaiafeturi, devine foarte risipitor în sugestii economice după două-trei pahare. Dorea să-i priască medicului Panaite piftia? În nici un caz nu trebuia așezat lângă vreun septuagenar amator prin definiție de consultații gratuite. Nevestele soților geloși se cereau încadrate de bărbați care nu prezintă pericol, directorul fondului plastic, între fete tinere și nostime.

Corina Manea se lipi de fereastră spre a realiza efectul de ansamblu. Chipul senzual, cu pomeți înalți, cărnoși și gură mare, frumos desenată radia o bucurie naivă, de copil. Își iubea interiorul, îi plăcea și făcea parte dintre fericitele care nu se plictisesc niciodată să admire unul și același obiect. Mocheta bleumarin punea minunat în evidență fragilitatea mobilei de culoarea dulce a lămâii, crizantemele galbene, în amforă chinezească, desăvârșeau nota festivă, făceau pereche crizantemelor lui Tonitza, înflorite în ramă grea de bronz.

De lângă fereastră se vedea o parte din dormitor: tapiseria enormă, portocalie, garoafa – una singură – în glastră zveltă de cobalt, șarpele lung din bucăți de catifea multicoloră, ondulându-și spinarea pe patul scund și alunecând ușor pe blana de urs…

Corina suspină înfiorată de mulțumire și își strânse mai tare cordonul halatului de baie. Pielea mată emana încă aburi parfumați. Glasul lui Dean Martin o făcu să se simtă dintr-o dată extrem de fericită. Învârti butonul magnetofonului amplificându-l. Râse rușinată și ridică brațele deasupra capului răsfirându-și părul castaniu. Ochii cu gene groase și dese și buzele pline, întredeschise într-un surâs senzual îi împrumutau o expresie plină de voluptate.

Telefonul sună. Corina traversă încăperea. Își exageră voit mersul de odaliscă, cu unduiri feline din șolduri. Făcea pași mari spre a-și admira prin despicătura halatului picioarele lungi, flexibile și bronzate. Ridică receptorul. O schimă de plictiseală i se ivi pe chip.

— A, tu ești Andrei!… Trebuie să fii nebun! Peste o oră îmi pică musafirii și tu mă chemi în Cișmigiu… Ce naiba, nu mai suntem liceeni! Nu văd ce poate fi atât de grav în seara de Revelion… Exagerezi ca de obicei, sunt convinsă… Las-o pe mâine.

Și-l imagina strângând receptorul în palma moale, veșnic umedă. Iarnă sau vară, indiferent de anotimp, Gogan transpira vârtos, soldățește. Degetele roșii se acopereau imediat de mâzgă, deveneau jilave. Își zări în oglindă sânii plini, coapsele rotunde, pielea sidefie și se întrebă cum de suportase mângâierea palmelor de cârnățar.

„N-am pesemne un stomac prea sensibil“ gândi, ascultând bolboroseala precipitată a bărbatului de la capătul firului.

Avu senzația că vorbele care-i ajungeau la ureche aduceau cu ele mirosul constant neplăcut, de dantură neîngrijită, atât de familiar în clipele lor de intimitate. Își roti instinctiv privirea prin încăpere. Mobila scumpă, tablourile, covoarele, cutia de bijuterii cu piese remarcabile de pe consolă, fuseseră plătite suportând cu stoicism îmbrățișările lui Gogan.

„Scumpă sau ieftină, rămân totuși o cocotă.“

Se scutură de gând. O enervau insistențele bărbatului și știa că va ceda. Trebuia să cedeze. O plictisea ideea să iasă din casă, certitudinea că se întâmplase ceva într-adevăr grav. Gogan nu era un bărbat isteric, avea alte păcate.

— Sper că nu-i vorba de nevastă-ta.

Grămada de șunci cu care-l împărțea pe Gogan îi răsări dinaintea ochilor. Era o femeie bondoacă, cu picioare atinse de elefantiasis și pe care nici măcar nu se ostenea să le mascheze îmbrăcând pantaloni sau fuste lungi, o gâscă îndopată în rochițe veșnic strâmte, crăpate la subțiori, de o gelozie penibilă. Îl pândea ceasuri întregi în coasta magazinului, îi urmărea mișcările prin vitrină ori de câte ori intra un exemplar feminin reușit, îl conducea până acasă, de la distanță, cenzurându-i orice gest.

Primi morocănoasă asigurările lui Andrei Gogan și trânti receptorul. Trecu în dormitor, își puse la întâmplare o pereche de pantaloni, scurta de antilopă îmblănită, peruca.

Lăsă în casă două aplice aprinse. Nu-i plăcea să se întoarcă pe întuneric.

* * *

Andrei Gogan agăță receptorul și ieși din cabină ștergându-și fața de sudoare. Cei care-și așteptau rândul îl interpelară diversificat în funcție de temperament și dispoziție.

— Mai ai frați pe-acasă, tăticu’? Toți or fi așa cuvântăreți?

Gogan le zvârli o căutătură urâtă și se îndepărtă.

* * *

Ora 19:30

Îl simți prinzându-i brațul pe neașteptate. Corina își reprimă tresărirea și continuă să meargă mecanic înainte. Aleea întunecată și umedă era pustie, bustul Maicii Smara părea o fantomă.

Andrei Gogan scruta neliniștit împrejurimile, se răsucea brusc la fiecare opt-zece pași.

— Nu-i nici dracu’ la ora asta! scrâșni Corina. Oamenii normali se pregătesc pentru Revelion. Pesemne ai devenit romantic.

— Ești cretină!

— Ești drăguț, ca de obicei.

— Lasă tâmpeniile, situația e extrem de gravă. Ar fi trebuit să mă cunoști până acum. Nu te-am deranjat niciodată pentru fleacuri.

O știa. Se simțea însă prea enervată. Și el era nervos. Îi simțea mâna tremurând. Respiră adânc și întrebă:

— Ce s-a întâmplat? Te-a mirosit Filofteia sau Marghioala, mă rog, cum o cheamă pe nevastă-ta?

— Concentrează-te, pentru numele lui Dumnezeu! Ți-am spus la telefon că nu de ea e vorba.

— Atunci?

Responsabilul privi din nou în jur. Băncile goale și umede luceau sub lumina săracă a felinarelor. Printre sălcii, se zăreau ghirlandele de becuri coloratede la Monte Carlo.

„Am uitat să montez lumânările electrice!“ își aminti Corina Manea. „Ar mai fi timp, nu cred să sosească nimeni înainte de nouă și jumătate.“

— Florea știe! suflă Gogan.

— Cine-i Florea?

— Extraordinar! De cel puțin o sută de ori am discutat despre el.

— Ar trebui să te bucure. Nu mi-a stârnit interesul.

— Evident, stă numai pe leafă. Abia-și stăpânea iritarea: Supraveghetorul.

— Ce vrea?

— Asta mă întreb și eu. A prins mișcarea și în loc să mă fiarbă până scot purcoiul de mii, imbecilul a trimis un denunț la procuratură. Sunt informat precis.

— Care mișcare?

Andrei Gogan îi abandonă brusc brațul și se opri. Era palid, ochii îi scăpărau.

— Îți bați joc de mine? întrebă cu furie nestăpânită. Auzi, care mișcare?! Îți închipui că primesc un salariu de douăzeci de mii de lei pe lună ca să șterg porțelanurile de praf?

Corina îl cercetă curioasă.

— Atâta ciupești? Mie mi-ai dat să înțeleg că mult mai puțin.

— Când, femeie?! Când nu ți-am satisfăcut orice capriciu, indiferent de preț? Nu ți-a lipsit nimic, nimic n-a fost prea scump pentru tine. Oftă: După Anul Nou, îmi pică controlul economic.

— N-ai decât să pui banii la loc.

Andrei Gogan începu să râdă. Un râs din gât, cu fălcile încleștate, care o sperie.

— Ori ești iremediabil dobitoacă, ori beată. Să pun la loc jumătate de milion! Doamne sfinte! Te-ai întrebat așa, din curiozitate, numai brățara cu safire cât m-a costat? Mobila, tablourile, argintăria, toate cârpele de pe tine? Cea mai modestă vizită a ta la Consignația îmi ajustează portmoneul cu două-trei mii.

— Nu fă eforturi să mă convingi, am observat de mult că ești mojic.

— Puțin îmi pasă.

— Și asta am observat. În fond, poate ai dreptate, te iubesc prea mult ca să nu trec cu vederea orice-ai face.

— Banii mei îi iubești! Lasă fițele de mironosiță, nu m-am născut ieri-alaltăieri.

— Oricum, ai lipsit șapte ani de-acasă.

Responsabilul își păstra greu calmul. Rosti întunecat:

— Slăbește-mă, fetițo! Nu gust genul acesta de spirite în general, iar acum, și mai puțin. Într-o săptămână, s-ar putea să locuim după gratii.

— Să locuim. Bine spus. Așa e, pe cel drag îl însoțești și în fața plutonului de execuție.

— Mă enervezi, Corina.

— Mă plictisești, Andrei.

Lăsară un tânăr încărcat cu pachete să se îndepărteze. Purta o canadiană lucioasă, ca de tablă. Corina observă amănuntul mecanic. Începea să se simtă îngrijorată.

— Îmi făceam iluzii că lacunele din educație sunt compensate de o oarecare abilitate. Cum naiba i-ai lăsat să te prindă?

— Încă nu m-au prins.

— Dacă am înțeles bine, peste trei zile îți fac inventarul.

— N-or sa aibă ce inventaria.

Gogan îi prinse din nou brațul. Vorbea precipitat, febril, prea aproape de urechea ei.

— Fii liniștit, spuse femeia, nu te aude nimeni.

— M-am gândit mult. Am o singură soluție… Una singură. S-arunc magazinul în aer.

— Poftim?

— Voi provoca o explozie.

Corina Manea începu să râdă.

— Nu te mai recunosc, Andrei. Dai semne de evidentă inteligență.

— Iar începi?

— Ascultă, ce-ar fi să mărești puțin doza de trotil sau ce naiba se folosește și să distrugi tot cartierul? Șansele de a te caza într-un ospiciu ar spori considerabil.

Andrei Gogan își scutură capul enervat de întrerupere. Vru s-o tragă pe aleea scriitorilor, apoi se răzgândi.

— Nu pot împiedica altfel efectuarea inventarului.

Femeia se opri în mijlocul drumului.

— Hm, puteam paria că printre altele ești total lipsit de umor. Bancul e excelent, merita deranjul.

— Trezește-te, pentru numele lui Dumnezeu! scrâșni responsabilul zgâlțâindu-i umerii. Uită-te la mine, am eu aerul că mă țin de farse?

— Atunci ești nebun! Nebun de legat, suflă sufocată. Te-ai gândit la pagube? Sunt milioane de lei acolo… porțelanuri, orfevrerie chinezească, cristaluri, toate drăciile alea de import…

* * *

Artex, magazinul de artă, se străduia să nu facă concesii gustului îndoielnic. O hotărâre inspirată dusese la restaurarea unei clădiri rococo vechi, năpăstuită de-a lungul anilor de o altă hotărâre mai puțin inspirată care o transformase în depozit de vinuri.

Elementele decorative interioare și exterioare, flori, panglici și frunze își recăpătaseră culoarea ușor patinată, cenușiul strident întâlnit în toate WC-urile publice fusese alungat de galbenul catifelat al trandafirilor Gloire de Dijon. În locul tuburilor de neon, se iviseră vechile lustre complicate din bronz, mocheta de vinilin pierise, lăsând la vedere dale lungi de piatră.

Exponatele, aranjate în vitrină de o mână inspirată, câștigau enorm prin rafinamentul împerecherilor, spațiul de respirație și o lumină discretă, camuflată, cu reverberații aurii. Artex impunea prin decor, valoarea obiectelor și personal. Fuseseră angajate fete tinere, posedând două limbi străine și dispuse să facă reclamă dentistului și un supraveghetor avizat și prezentabil. Doar la numirea responsabilului funcționase practica vorbei bune. Andrei Gogan, de profesiune inginer agronom, avea în materie de comerț cunoștințe foarte sumare, dar în schimb un excelent număr de telefon.

Produsele meșterilor în cristal de Mediaș făceau casă bună cu iscusința celor chinezi, oglinzile florentine și venețiene reflectau porțelanurile Rosenthal, vasele de Bohemia, cobalturi, servicii de cafea japoneze, statuete de fildeș și argint, păsări din alabastru și jad, casete încrustate cu peruzele, agate, ochi de tigru. Prețurile erau, firește, pe măsura lucrăturii și a bunului gust.

Ionel Florea înregistra surâzând reacția vizitatorilor. Avea – constatase de la înființarea magazinului – clienți și în special vizitatori, oameni cu venituri modeste, dar iubitori de frumos care pășeau cu pioșenie ca într-un muzeu. Privirea-i fu atrasă de doi ochi capabili să perforeze geamul vitrinei.

„A, doamna Gogan! M-aș fi mirat să nu apară!“

Femeia se ascundea fără șanse în spatele unui stâlp, zvârlind căutături de fiară rănită. Responsabilul nu se zărea.

* * *

— Știu mai bine decât tine ce am în magazin, rânji Andrei Gogan. Asta-i situația.

Corina Manea îl privi lung. Întrebă neașteptat de tare:

— Câți trebuie să crape cu ocazia asta? Supraveghetorul și mai cine?

— Nu sunt criminal, fetițo.

— Numai ticălos.

— Ți-aș sugera să te controlezi, nervii mei au o limită. Explozia se va produce după ora închiderii. Și vorbește, te rog, mai încet.

Femeia își reluă mersul mașinal. Gogan începea s-o înspăimânte. Un om gata să se arunce în gol. Nu mai avea ce pierde și în consecință nimic nu l-ar fi putut opri acum. Era în stare de orice crimă abjectă sau doar aberantă.

„Ce puțin îl cunosc!“ își spuse înfiorată.

Săptămâna trecută încă îl speriau cicălelile neveste-si, schimba trei autobuze ca să ajungă la Corina evitând filajul conjugal. În doi ani nu petrecuseră o singură sâmbătă sau duminică împreună, își cronometrau cu rigurozitate întâlnirile. Toate, de teama Lucreției.

Deși agasată, acceptase situația. Gogan era un amant comod, generos, fără pretenții. Genul care nu te întrebă de ce azi noapte la ora unu nu te-a găsit acasă. După ceilalți, o adevărată vacanță.

— Ce părere ai?

Femeia respiră adânc. Se desprinse de brațul lui și lăsă mâinile să-i atârne.

— Hotărât, ești nebun. Spune-mi că a fost o glumă!

— O glumă, firește, rânji Gogan. Hai să-ți mai spun una! Îmi pare rău, fetițo, dar n-am încotro. În toată aiureala asta ai să mă ajuți tu!

Corina Manea întoarse brusc capul.

— Eu?!

— Tu, draga mea. Trebuie să plasăm bomba în magazin. Să fiu mai clar: vei plasa bomba în lipsa mea.

— Asta-i tot?

— Nu emit niciodată pretenții nesăbuite.

— Ia te uită! Trăgeam nădejdea c-o să-mi propui cel puțin un asasinat.

Responsabilul scoase cu precauție evidentă un casetofon din servietă. Corina Manea făcu instinctiv un pas înapoi.

— Bomba atomică?

— Una obișnuită, cu explozie întârziată. Uite cum o să procedăm. Mă întorc la unitate și după zece minute plec din nou, sub pretextul unei dureri cumplite de măsele. Chestia se poate verifica ulterior, o să trec realmente pe la policlinică. Acesta-i momentul în care intri tu în acțiune.

— Abia aștept.

— Cred. Ai înțeles, firește, că navigăm sub același pavilion. Ghinionul tău! Nu mă mai întrerupe, te rog… Sosești deci în lipsa mea și cumperi un vas cât mai mare… Ai bani la tine? Nu, mi-am închipuit… În plicul acesta sunt trei mii de lei. După ce ți-l împachetează, o rogi pe vânzătoare să ți-l păstreze împreună cu casetofonul până găsești un taxi. Nimic mai normal în seara de Revelion. Complicat?

— Jignitor de simplu.

Andrei Gogan aprinse nervos două țigări. Îi întinse una, trase avid câteva fumuri și o luă de umeri.

— Oamenii mei nu te cunosc. Nimeni nu ne-a văzut vreodată împreună. Încercă să râdă: Tot ne-a servit la ceva poliția Lucreției. Cu altă nevastă n-am fi fost atât de prudenți… Văd că ți-ai pus perucă. Perfect! Nu te-ai fardat. Și mai bine! În mod obișnuit, folosești cel puțin un kilogram de Max Factor pe zi.

— Ce vești reconfortante îmi dai!

— În consecință, e practic imposibil ca ulterior să te repereze cineva.

Femeia pășea mărunt, punând cu atenție picioarele unul în fața celuilalt. O făcea concentrată, ca și cum operația în sine ar fi prezentat o importanță nebănuită. Gogan își pierdu răbdarea.

— Ei, ce zici?

— Împușcă-te!

— Corina!

— Sau aruncă-te de la etaj! În viața mea n-am auzit ceva mai aberant.

Glasul răsunase sec, metalic. Femeia continuă netulburată:

— Nu știu ce-ți închipui tu despre mine, dar nu sunt o nemernică. Am un pachet de cusururi și fără ăsta. Nu m-am recăsătorit pentru că e mai rentabil genul meu de viață, n-am făcut copii pentru că sunt egoistă, da, egoistă până la extrem, sunt îngrozitor de superficială, indiferentă, sclava cârpelor și a bijuteriilor, și, ca să te citez, a produselor Max Factor. N-am vicii criminale, dar nici virtuți, n-am făcut rău, dar nici bine, într-un cuvânt sunt o japiță oarecare cum întâlnești cu miile pe alte meleaguri.

— Ai isprăvit?

— Nu. Bate la alte uși, Andrei! N-am să accept niciodată, auzi? Niciodată!

— Ascultă, fata mea, dacă te legeni cumva în nădejdea că eu îmi rup gâtul, iar tu o să-ți continui fără dureri de cap micile partide de picioare în aer, e momentul să te dezmeticești! În cel mai bun caz, rămâi cu coliba goală. Zidurile și telefonul pe parchet. Insist, în cea mai bună situație.

— Șantaj?

— Pe ce lume trăiești, femeie!? Cum îți imaginezi că o să-ți lase acareturile după ce se va afla proveniența banilor? Îți umflă tot! Și repet, asta în cel mai bun caz.

— Care ar fi cel mai rău?

— Pușcăria, iubito! Complicitate la delapidare sau în ultimă analiză, furt din avutul obștesc.

— Nu mi-am însușit un singur fir de ață și nu eu te-am împins să furi.

— Dar știai că o fac. Dacă erai Sfânta Vineri cea bună, despre care îmi povesteai, aveai sacra datorie cetățenească să mă denunți.

— De ce eu și nu Lucreția?

— Ea mi-e nevastă, iar legea o scutește de distracția asta.

Corina Manea își cuprinse obrajii în palme.

— Ce situație cumplită, Dumnezeule!

— Vrei să-ți mai spun ceva? S-ar putea ca în ceea ce te privește, lucrurile să ia o întorsătură mult mai dezagreabilă. Ăștia condamnă parazitismul.

— Muncesc!

— Hai să fim serioși! Semnezi vreo condică? Ești salariată? Muncești, dacă ceea ce faci tu se cheamă muncă pe cont propriu, în ultimele șase luni ai semnat un singur contract și acela pentru decorarea Aprozarului din Fetești. Doi morcovi care duelează artistic de dragul unei roșii în șorțuleț de dantelă.

— Nu fi mârlan.

Responsabilul o prinse de umeri.

— Ești prea seducătoare, Corina, ca orice complet de judecată să nu conchidă că mi-ai sucit deliberat mințile știind ce mărfuri am în magazin.

— Până la urmă ajungi și victimă. Spune-mi, te rog, am aerul de imbecilă?

— Nu! De femeie fatală. Urlă prin toți porii tăi. Statul încurajează căsătoria, iar tu te distrezi făcând-o praf. Patru soți și-au părăsit nevestele și copiii de dragul fundului tău.

— Hm! Numai pe tine n-am reușit să te despart de Filofteia sau cum o cheamă.

— Nadăjduiești, urmă responsabilul, că asemenea antecedente vor fi ignorate? Că-ți vor ovaționa modul de viață?

Tăcu. Femeia înțelese că într-un eventual proces, Gogan nu va șovăi s-o tragă după el, în aceeași barcă. O barcă pe cale să se scufunde. Privea întunericul ud, inventariind consecințele. Responsabilul adăugă mieros:

— Să nu crezi că vreau să-ți forțez mâna. După ce scăpăm de dandanaua asta și dacă te mai interesez îndeajuns, bineînțeles, putem pleca în străinătate. Eu oricum o s-o fac. Am bani în Elveția.

Corina Manea oftă obosită.

— Lasă! Nu te cred și nici… În sfârșit. Ce trebuie să fac?

Andrei Gogan îi luă mâna și i-o duse la buze. Îi sărută apoi ușor tâmpla.

— Peste zece minute te îndrepți spre magazin. Știi cum trebuie să procedezi. După ce ieși, intri în cofetăria de vizavi. Vei supraveghea dacă totul decurge normal. N-ai mult de așteptat, la opt și jumătate se închide. La nouă fără un sfert, ne întâlnim din nou aici.

— Putem comunica la telefon… Am invitați.

— Nimeni nu sosește înainte de zece, zece și jumătate. Am un cadou pentru tine. Piatra e… În fine, vreau să fie o surpriză.

— Bine, spuse Corina înainte de a se despărți.

Gogan meșteri ceva în spatele casetofonului.

— Din clipa asta, ceasul a început să meargă. Ai grijă! Poate vrei să te distrezi și-i dai drumul! Cum apeși pe start, se declanșează explozia.

Femeia ridică din umeri.

— Îmi și arde de distracție.

* * *

Ora 20:00

— E un cadou, presupun, zâmbi profesional Ionel Florea.

Cumpărătorul întinse bonul ursuz, mormăind ceva de circumstanță. Luă pachetul ambalat artistic în hârtie festivă roșie, imprimată cu crenguțe de brad.

— Mulțumim și la mulți ani! îi ură supraveghetorul.

Lica, vânzătoarea de la raionul „chinezării“, îi strecură o căutătură ironică. „Face și ăsta pe nebunul!… Ar fi trebuit să ne dea drumul mai devreme azi.“ Întâlni privirea lui Florea și‑i zâmbi luminos. Era un manechin splendid, o păpușă cu ochii mari și un surâs de o falsitate cutremurătoare, într-un cuvânt o vânzătoare model.

Se întoarse spre clientă. „Proasta asta grasă nu se hotărăște deloc!“

Înșirase nouă cloisonneuri ca pe niște soldați de plumb și se repezea când într-o parte, când în alta, pentru a surprinde efectul. O ținea așa de aproape un ceas.

— Dumneavoastră ce mă sfătuiți? Care v-ar place mai mult?

Lica își înghiți cuvintele: „Nici unul! Lasă-mă dracului în pace, bivoliță pisăloagă.“ Surâse fermecător:

— Toate sunt frumoase, doamnă. Eu l-aș lua pe ăsta și puse la întâmplare degetul.

În magazin intrară trei bătrâni, apoi o pereche de tineri. Lica suspină privindu-și ceasul: „Nu le-a ajuns tot anul! Acum i-a găsit.“

Îi servea Ionel Florea sincer prevenitor, vioi, bine dispus, de parcă afară ar fi fost mai, iar păsărelele ciripeau.

O femeie agățată ostentativ sentimental și posesiv de brațul unui aviator dădea semne că-și strivise cel puțin un deget în Larousse. Vorbea tare, cu competență, preciza dintr‑o singură privire stilul și maniera, arunca verdicte.

— Epatant galeu! Nu ți se pare, Alex?

O făcea pentru galerie. Florea zâmbi discret. Fabrica vestitului Emile Gallé încetase să funcționeze de decenii.

„Hm, snobismul noii burghezii!“

Nu știa că printr-un joc al întâmplării, destinele lor aveau să se împletească câteva ore mai târziu.

Casierița, proaspăt coafată, își bâțâia piciorul plimbând nervoasă pixul de-a lungul unor coloane de cifre. După unghiile verzi, Lica ghici culoarea rochiei pe care avea s-o îmbrace diseară.

Ușa depozitului se deschise și apăru Gogan, cu paltonul pe umeri. Părea mohorât, mai mohorât ca de obicei. Îi făcu semn lui Florea. Supraveghetorul abandonă clienții cerându‑le scuze și se apropie.

— Mi-e al dracului de rău! spuse încet Andrei Gogan.

Florea îl cercetă alarmat.

— Inima?

— Nu, o măsea. Îmi vâjâie capul de durere… Ascultă-mă, eu o să mă reped până la policlinică.

Lica trăgea cu urechea afișând un aer serafic.

„Dumnezeu nu bate cu parul! își zise, recăpătându-și brusc buna dispoziție. În sfârșit, o veste bună.“

— Fiți fără grijă, îl asigură supraveghetorul.

— Dacă întârzii, încuie dumneata și ia cheia. Fii atent doar să nu facă zăpăcitele astea vreun pocinog.

Ionel Florea se dădu instinctiv un pas înapoi. Avea un chip drăguț, expresia francă, deschisă.

— Nu iau cheia, șefu’. Dumneavoastră țineți gestiunea.

— Am toată încrederea.

— Nu, șefu’, n-o iau! În noaptea asta, am alte griji pe cap. Surâse: Mă logodesc.

— Bravo, felicitările mele.

— Mulțumesc.

Andrei Gogan își apăsă falca cu degetele. Părea sfâșiat de durere.

— Mă rog! Atunci încuie, fetele sunt martore, și aruncă cheia în orificiul pentru scrisori. Mai am una acasă… Dar poate mă întorc.

— M-aș bucura.

— Cred. În fond, ești un om drăguț, care ține la mine. Îl privi țintă: Nu-i așa că ții la mine?

„Știe că știu“ își zise Ionel Florea. Răspunse în doi peri:

— Aveți nevoie de asigurări?

— Nu. Sunt încredințat.

Deschise ușa, ezită câteva secunde în prag și ieși. Clienta vânzătoarei model încă nu ostenise. O dirija cu pântecele rezemat de tejghea.

— Nu acela, domnișoară… celălalt violet… Acolo în spate, exact…

Corina Manea dădu întâi o raită prin magazin, apoi se opri la raionul Licăi. Oscilă de circumstanță între două amfore chinezești și se hotărî pentru cea mai pântecoasă, de vreo șaizeci de centimetri.

— Cât costă?

— Numai două mii opt sute, spuse fata cu aerul că vinde în pagubă.

— Îl iau, zâmbi Corina. Aveți grijă, vă rog, cum îl împachetați, stau cam departe.

— Desigur, desigur.

Când se întoarse de la casă, îi strecură odată cu bonul douăzeci și cinci de lei. Surâdea mereu, fermecător.

— Ce ochi frumoși aveți!

„Asta-i putoare mare! Mă taie! Pesemne vrea ceva“, reflectă vânzătoarea. Își dezveli dantura în întregime.

— Mulțumesc. Dumneavoastră sunteți desăvârșită.

— V-aș ruga să-mi faceți un serviciu, continuă degajată Corina. N-aș putea lăsa aici vasul și casetofonul? Câteva minute doar, până găsesc un taxi. E o nebunie în oraș, ca niciodată, chiar dacă e Revelion!

— Desigur, cu plăcere. Numai că ar trebui îndeplinită o mică formalitate. Discutați cu supraveghetorul. Florea, doamna vrea să te roage ceva!

Chipul tânărului se destinse într-un zâmbet, care însemna mai mult decât cel obișnuit, profesional. Casierița își săltă capul și clipi spre Lica. Apoi, evaluă expert, dintr-o singură privire, hainele Corinei: atâta scurta de antilopă, atâta ghetele, poșeta… „Cinci mii patru sute… Fără inel, bineînțeles. Dacă perla-i veritabilă, e o avere…“

— Oricând la dispoziția dumneavoastră, spuse Ionel Florea înclinându-se ușor. Un singur lucru, vă rog, aveți grijă să nu întârziați. Peste douăzeci de minute închidem.

Corina Manea mulțumi cu un zâmbet și părăsi magazinul.

* * *

— Gata! spuse medicul.

Trecu la chiuvetă și începu să-și spele mâinile. Andrei Gogan se ridică de pe scaun, pipăindu-și falca.

— V-am pus un pansament, vorbi dentistul prin oglindă, fără să se întoarcă. Să sperăm că n-o să vă supere… Gargară cu mușețel călduț de două-trei ori pe zi și evitați să mâncați pe partea asta. În caz de forță majoră, vă duceți la Camera de gardă, la Colțea… O clipă!

Deșurubă capacul stiloului și deschise registrul.

— Cum va numiți, vârsta, domiciliul.

Le completă în picioare, citeț, cu cerneală roșie. Andrei Gogan se interesă:

— Aveți un ceas?

— Da. E opt și jumătate.

— Mulțumesc. Vă urez un An Nou fericit!

* * *

Ora 20:30

Corina Manea își ridică instinctiv manșeta de blană. Uitase să-și ia ceasornicul. Se uită la mâna fetei care făcea nota la o masă alăturată.

Luă încă o linguriță de înghețată. Înghițea greu. I se părea searbădă, frișca acră. La magazinul lui Gogan, luminile începură să se stingă.

* * *

Lica se bâțâia pe tocuri nerăbdătoare. Șalul lung îi atârna de-o parte și de alta a șubei, până la genunchi.

— Haideți odată, oameni buni! Ce dracu’, stăm aici după toate căscatele?!

Vânzătoarea de la raionul de oglinzi, o fărâmă de femeie, numai pistrui, aștepta inertă privind în gol.

— Unde faci Revelionul? întrebă casierița.

Fata nu-i răspunse. Lica o privi ascuțit.

— Doarme pe ea.

— Veșnic doarme, râse Florea.

Casierița o scutură de umăr.

— Alo, scumpa! Unde petreci Revelionul?

— Acasă, spuse fata încheindu-și nasturii paltonului cenușiu… Abia aștept să mă culc. Poate o să mă uit o oră‑două la televizor.

— Vine și individul?

— A, nu… Vorbește mult, mă obosește.

— De ce nu-i faci vânt?

— Altul ar fi poate și mai rău.

Florea îmbrăcă încet canadiana măslinie, cu ochii agățați de vitrină. Casierița îl pisa aranjându-și mereu zulufii.

— Nu mai vine! Ascultați-mă pe mine, aici ne prinde Anul Nou.

Tânărul stinse încă o lumină, își puse sacul de sport și pachetele pe tejghea.

— I s-o fi întâmplat ceva, spuse Lica. Nu lași așa de izbeliște un casetofon și un vas de trei mii.

Casierița ridică din umeri.

— E plină de bani, se vedea cât de colo.

— Faceți ce vreți, eu am plecat, spuse hotărâtă Lica.

Ionel Florea scrută încă o dată strada.

— Mda…, mormăi scărpinându-și barba. Plecăm. Pe undeva, s-a nimerit bine. Tot n-aveam muzică.

* * *

Ora 20:35

— Mai serviți ceva?

Corina Manea tresări. Ridică ochii. Femeia între două vârste, înaltă și uscățivă care-i trântise în față înghețata, o măsura cu o expresie imposibil de confundat. „Cară-te odată! Suntem și noi oameni!” Își prinsese gulerașul de dantelă al uniformei cu o broșă ieftină, părul într-o spelcă de plastic.

Corina încercă să zâmbească.

— Mersi, vreau să plătesc.

Peste drum, la Artex, supraveghetorul închidea ușa. Corina îl văzu luându-și rămas bun de la fete. Părea vesel și gesticula larg, atât cât îi permiteau sacul sport și pachetele. Mai zăbovi câteva clipe privind în lungul străzii, apoi se îndreptă grăbit spre bulevard.

Corina Manea încremeni. Supraveghetorul luase cu el casetofonul. Îl ținea lipit de picior, ferindu-l de sacoșele trecătorilor. Simți că se scufundă brusc în beznă. Sări de pe scaun și părăsi alergând cofetăria. Puțin îi păsa de privirile consumatorilor, îi era peste putință să se stăpânească. Toată ființa i se concentrase asupra unui singur gând. Casetofonul trebuia recuperat.

Corina încercă să treacă pe roșu. Mașinile se încrucișau săgeți în jurul ei, un troleibuz frână brusc, evitând-o în ultima secundă. Nu auzi înjurăturile șoferului. Rămăsese prizonieră în mijlocul străzii. Silueta supraveghetorului apărea și dispărea, înghițită de marea de oameni.

O eliberă stopul. Începu să alerge disperată, ciocnindu-se de trecători, împiedicându-se de grupurile înghesuite în fața vitrinelor. Peruca îi alunecase pe-o ureche, simți că-și pierde fularul.

Cineva o strigă, dar Corina nu-i dădu atenție. Gonea cu ochii agățați de canadiana măslinie. Încă puțin… Îl văzu ridicând mâna. Un taximetru opri la marginea trotuarului și supraveghetorul urcă.

— Florea! urlă Corina Manea, stai! Așteaptă!

Câțiva trecători se opriră – nici măcar efervescența Revelionului nu reușea să alunge interesul bucureștenilor pentru senzațional – comentând:

— Încă unul scăpat de sub papuc.

— Și mâine e o zi…

Supraveghetorul n-o auzi. Trânti încântat portiera și taxiul demară.

* * *

Era lac de sudoare, buzele îi tremurau, scruta înnebunită aleea. Andrei Gogan se ivi brusc din umbra unui chioșc romantic, cu acoperiș țuguiat, unde vara se vindeau napolitane pentru adulți și țigări pentru liceeni. Privi atent în jur. Înțelese în aceeași clipă inutilitatea oricăror precauții, și un tanc s-ar fi putut camufla acum în Cișmigiu, fără riscul de a fi reperat. Se apropie pe nesimțite de Corina și îi prinse brațul.

— Cum a fost?

— Ucigașule!

— Corina!

Expresia răvășită a fetei îl sperie.

— Ce s-a întâmplat, vorbește!

— O nenorocire. Ascultă! Trebuie să-l găsim imediat! Hai!

— Unde, nebuno?

— La Florea! izbucni exasperată. A luat casetofonul cu el.

Începu să plângă, înfigându-și degetele în păr, sub perucă. Andrei Gogan o privi iute. Își stăpâni greu enervarea.

— Nu-ți pierde firea și vorbește clar. De ce a luat Florea casetofonul?

— De unde dracu’ vrei să știu?! țipă fata. L-a luat și gata! M-a așteptat până la nouă fără douăzeci și cinci și pe urmă a plecat cu aparatul. Am fugit după el. N-am reușit să-l opresc. A urcat într-un taxi…

Gogan îi abandonă brațul și respiră adânc.

— Imbecilul! Mi-a dat totul peste cap. Trebuie născocit altceva…

— Ce?

— O spargere… Nu-i grozav, dar nu văd cum s-o scot la vopsea.

Corinei nu-i venea să-și creadă urechilor, îl măsura înmărmurită.

— N-ai înțeles! Florea a luat bomba cu el.

— Din păcate. Vorbește, te rog, încet. Al doilea rând de chei îl am acasă… Acolo, altă isterică…

— Extraordinar! izbucni exasperată femeia. Dacă probează casetofonul, s-a isprăvit.

— Și?

— Hai la el!

Îl zgâlțâi cu putere. Andrei Gogan se desprinse sâcâit.

— Ți-ai pierdut mințile?! Imaginează-ți ce cap ar face când s-ar trezi cu mine la ușă, cerându-i aparatul. De unde știu povestea, ce-mi veni să umblu după obiectele clienților tam‑nisam în noaptea de Anul Nou și așa mai departe! Hai să fim serioși! De altfel, habar n-am unde petrece Revelionul.

Corina întoarse fața plină de lacrimi.

— Poți afla.

— Pentru numele lui Dumnezeu, scrâșni Gogan, vorbește mai încet. Am, vorba lui, altele pe cap. Toată combinația s-a dus de râpă.

— Asta te preocupă acum?! Un om poate să moară în orice clipă.

— Un nemernic.

— Indiferent. E înconjurat de prieteni, de familie… Se întâmplă o catastrofă, nu pricepi? Se opri brusc și i se agăță de reverele paltonului: Trebuie să faci ceva!

Responsabilul se uită cu furie la fața umflată de plâns. Convulsiile îi descopereau dinții până la gingie. Ar fi cârpit-o cu voluptate.

— Lasă-mă! scrâșni.

— Trebuie! E o crimă!

— N-am nici o compasiune pentru turnători. Canalia își merită soarta.

— Fiară!

Își bălăngănea capul într-o parte și alta. Gogan își încleștă pumnii în fundul buzunarelor. Glasul îi tremura de iritare.

— Controlează-te, Corina!

— Să mă controlez…

— Și nu țipa! Te-am rugat de zece ori.

— Puțin îmi pasă dacă aude cineva! Trimiți deliberat la moarte sigură zeci de oameni!

Andrei Gogan ridică din umeri.

— Nu-i obligatoriu. Moare cui i-e scris.

Corina își șterse obrajii plini de lacrimi. Vorbea greu, printre suspine.

— Ești un monstru! Am acceptat să te ajut, socotind că e prea dur să condamni pe cineva la gratii, pentru câteva mii de lei.

— Sute de mii.

— Nu mă întrerupe.

Responsabilul ignoră intervenția:

— Te-ai hotărât să mergi pe mâna mea din alte considerente. Ții prea mult la confortul tău, la lemnele din apartament, la cazierul virgin ca să înfrunți riscurile unui proces. Ai fost gata să arunci în aer un imobil-muzeu și marfă în valoare de câteva milioane, așa că nu-mi fă, te rog, pe fecioara moralistă.

— Obiecte, nu oameni!

— Ce să-ți povestesc! Oricum valorează mai mult.

— Cum poți fi atât de cinic?

— Eu cinic și tu, iremediabil, idioată.

Gesticula exasperat, incapabil să se mai cenzureze.

— Ce să le povestesc, nenorocito! Că am vârât o bombă într-un casetofon și acum m-au apucat remușcările?

— Inventează altceva.

— Ce? Că m-am dilit și fac bancuri cu miliția? Că m-a apucat un dor sfâșietor de Florea și nu pot face Revelionul fără el?

Corina Manea oftă sleită.

— Dacă nu găsești nimic mai bun, ai să le spui adevărul.

— Niciodată, auzi? Niciodată! N-au decât să crape! Zece, douăzeci, o mie! Nu-mi pasă!

Corina făcu un pas înapoi, înspăimântată.

— Ce ticălos monumental ești tu, Andrei!

— Dacă-ți număr cinci mii de lei acum, să vezi cum devin iar iepurașul tău.

Femeia respira greu. Prin haina deschisă i se vedea grumazul umflat, mișcarea ritmică a sânilor. Își mușcă buzele și rosti încet:

— De astă dată te înșeli. Ai să vezi.

Se răsuci brusc. Gogan o ajunse din urmă.

— Ce vrei sa faci?

— Mă duc la miliție.

— Corina!

— Dă-te la o parte sau țip!

Gogan o prinse de umeri și încercă să o tragă spre el.

— Corina, fii calmă.

— Dă-te la o parte!

— Un singur sunet dacă scoți, un singur pas în plus și te ucid.

— Lasă-mă!

— Nu mai am nimic de pierdut. Vino-ți în fire!

— La o parte!

Femeia i se smulse din brațe și-o luă la fugă. Andrei Gogan se luă după ea.

— Corina, ascultă-mă…

Alerga zăpăcită, fără să țină seama aleilor, căuta o ieșire din grădina asta blestemată. Pașii lui Gogan se apropiau. Își acceleră ritmul urlând:

— Ajutor!!

O creangă neagră de alun o izbi drept în ochi. Se opri descumpănită. În aceeași clipă, simți două mâini uriașe, fierbinți căutându-i gâtul. Se zvârcoli sălbatec sub apăsarea puternică. Țipătul i se opri în furca pieptului.

Auzi un fluierat ascuțit, zgomot precipitat de cizme. Apucă de subțiori trupul moale al femeii și-l trase în spatele unui tufiș, cu spinarea rotunjită, de arici.

Doi milițieni și un paznic sosiră alergând. Lanternele retezau întunericul, răscoleau umbrele. Responsabilul se făcu una cu pământul, ținându-și respirația. Lumina se prelinse la câțiva centimetri de trupul Corinei, trecu nehotărâtă mai departe.

— Spre izvorul lui Eminescu! ordonă un glas gutural.

Zgomotele se îndepărtară. Gogan atinse malul lacului înaintând în patru labe, se tupilă ferind ochiul felinarelor.