O toaleta a la Liz Taylor

1

„AM SĂ-L UCID!“

Prin ochii Ancăi Dragu trecu o flacără pe care bărbatul n-o observă. Își lega cravata bleumarine cu picouri sidefii. Străluceau discret ca niște spinele. În oglinda toaletei se reflecta patul dublu florentin, noptierele cu veilleuse gemene. Două vase de argint. Le coafau abajururi enorme din mătase trandafirie.

Marian Dragu se consultă în oglindă cu privirea aceea specială care încearcă să fie obiectivă, să se detașeze, să împrumute nepărtinirea ochiului străin. Era încântat de propria imagine – „arăt de un milion de dolari!“ – dar spuse altceva:

— O chestie e certă! În materie de cravate și batiste, în sfârșit, accesorii, italienii sunt imbatabili.

Nevastă-sa îl fixa din fotoliul scund, de budoar. Stătea picior peste picior, într-o atitudine de contemplație ironică, bălăbănindu-și papucul pe vârful degetului gros.

— Da știu că te gătești! E așa de interesantă șoricuța de astă seară?

Marian se îmbrăca rar în costum, preferind vestimentațiile juvenile: canadiene, vindiacuri și blugi, șepcuțe de licean, cămăși din pânză topită descheiate până la plex și care lăsau să se vadă medalionul de aur cu semnul scorpionului. Își închipuia că toate acestea îl fac să pară mult mai tânăr. Era de o cochetărie feminină, se îngrijea și conserva cu grijă și aplicație de actriță. Nu fumase niciodată în viața lui, bea cu multă moderație și detesta să-și spună vârsta.

Pe nevastă-sa, chiar după nouă ani de căsătorie, contrastul dintre toaleta meticuloasă, de pisicuță, și aspectul viril al bărbatului nu înceta s-o surprindă. Marian Dragu era ceea ce femeile obișnuiesc în general să definească drept „un tip superb“, apăsând puternic pe cea de-a doua silabă. Foarte înalt, avea un trup de bun gimnast chipul seducător, oleacă prea frumos în prima tinerețe, câștigase după treizeci de ani în vigoare. Una din particularitățile cele mai fascinante ale lui Dragu era râsul puternic, plin de viață, cascadă de tinerețe punând în valoare o dentiție ce ar fi stârnit invidia aștrilor de la Hollywood.

— Dacă mi-a plăcut totdeauna ceva la tine, Anca, este că ai umor.

— Știu mai bine decât oricine ce am în dotare. Zi, cine-i zâna?

Încerca să păstreze un ton detașat, egal, să voaleze orice tușă de gelozie.

— O femeie extraordinară. Într-adevăr un exemplar de excepție, și știi că nu mă prea avânt în adjective.

— Nimeni nu-ți poate contesta competența în materie.

Și era sinceră. De pe la treisprezece-paisprezece ani, fără cel mai mic efort din partea lui, muierile îi picau în brațe, ca drogate. Într-a IX-a, la liceu, o prietenă de-a maică-sii, femeie matură, avocată renumită, având ea însăși copii mari, făcuse pentru el o pasiune smintită.

Bărbatu-său îi descoperise, fără investigații complicate. Răpusă de patimă, femeia comitea zilnic zeci de imprudențe, îl aștepta cu mașina după terminarea orelor de școală, îl săruta în plină stradă sub ochii stupefiați ai trecătorilor. Urmase, evident, divorțul. Scandalul imens dăduse start unei cariere sentimentale care amintea – păstrând proporțiile – de cea a unui Rudolf Valentino sau Ramon Novarro.

— Ce înțelegi tu prin exemplar de excepție?

— Adică nemaiîntâlnit. Simplu, nu? Arată dumnezeiește, mintea îi e la fel de arătoasă ca și înfățișarea, are toate datele unei mari doamne.

— Aha! Vasăzică de aia ai abordat strai de recepție.

— Normal! Un mantou de vulpi argintii și o tarabă de bijuterii impun partenerului o anume ținută.

— Hm! exclamă roasă de gelozie Anca. Taraba de giuvaeruri nu-i dovadă de gust distins.

Marian Dragu zâmbi. O ciupi neglijent de obraz.

— Depinde cine și cum le arborează, draga mea. Stilul e tot!

Femeia își feri capul. Gândi otrăvită că în nouă ani de căsătorie nu primise nici o podoabă. Verighetele le făcuse ea din niște fleacuri de aur – două coronițe, un inel fără piatră și un rest de lanț – rămase de la bunici.

— Cine suportă oficiul financiar? Ce-i bărbatu-său?

— Vezi, iubito, spuse Dragu atingând perfid o chestiune dureroasă, există femei care și-au depășit condiția de serve obsedate să pună mâna pe un titrat, ele refugiindu-se în posturi umile de mici amploaiate cu preocupări intense în vederea realizării unei bucătării economicoase. De pildă, Lelia câștigă cât trei bărbați. Nu-i măritată.

Anca, desenatoare tehnică la un institut de proiectări, își mușcă buzele. De când se căsătoriseră, aluziile sau trimiterile directe la absența unei diplome universitare (și o gratulau toți: Marian, soacră-sa, amicii familiei) îi înveninau zilnic existența. Orice pretext era bun pentru a o răni sângeros: faptul că se scumpiseră roșiile, că Vasileștii și-au schimbat Dacia cu un Taunus, că femeia de serviciu cere acum 25 de lei pe oră, sau că n-au fost invitați la soareaua doctorului Gabrea.

Soacră-sa: „Dacă amândoi soții câștigă e altceva. S-au dus vremurile când trăgea doar bărbatul iar doamna, cu zestre confortabilă, întindea pasiențe. Azi, fără diplomă, dacă găsești prostul să te ia, ești o povară rușinoasă.“

Cumnatu-său: „Gabrea invită numai lume bine. Ai văzut? Pe Matei, de când s-a însurat cu funcționărica aia, nu l-a mai chemat niciodată.“

Marian: „Nu trebuie să știe toată lumea că ai doar liceul. Nu zic să minți, dar poți lăsa să se înțeleagă că ai măcar ASE-ul. Sunt economistă la…“

Anca oftă imperceptibil. Întrebă cu voce ușor alterată:

— Te-ai culcat cu nababa ta?

— Încă nu. Probabil că se va comite astă-seară.

O rostise cu naturalețe, fără urmă de jenă. Îi plăcea să-și povestească aventurile și Anca știa toate muierile din ultimii nouă ani, ba și de dinainte, deținând fișe complete: studii, stare civilă, salariu, nume, aptitudini de pat etc.

Pentru a fi complet edificată nu trebuia să cenzureze corespondența și compartimentele secrete ale portefeuilles-ului, să-i controleze telefoanele sau să-l sărute după ureche pentru a detecta marca de parfum a ultimei cuceriri. Marian își trăia ceea ce pentru un alt bărbat ar fi constituit o a doua existență pe față, la lumina unui bec de 1000 de wați, într-o paralelă firească, fără umbră de clandestinitate.

Sadism? Orgoliu de puști înfumurat sau de colecționar de dame? Încă nu știa exact și, uneori, Anca se gândea cu satisfacție la suferința lui Marian (avea să fie crâncenă!) când, căzut în dizgrațiile inerente vârstei, va pierde adorația femeilor.

Dragu își verifică portvizitul – „am două mii la mine, pentru orice eventualitate“ – și își trase pe mânecă raglanul de un cenușiu de argint.

— Deci nu m-aștepți diseară. Dacă sună Olga, spune-i că sunt la maică-mea. Tensiune, crampe, bătături, mă rog, inventezi tu ceva.

— Te-ai plictisit de ea?

Olga era amanta oficială a ultimelor șase luni. Marian Dragu ridică din umeri.

— Încă nu-mi dau seama. Acum mă interesează altcineva. Pa, Pusi. Zâmbi fermecător: Nu-mi urezi succes?

„Ba să crăpi!“, dar se stăpâni. Surâse galben:

— Cum să nu?! Am să-ți țin pumnii. Știi cum e prima oară, se mai întâmplă și rateuri.

Bărbatul ridică arogant bărbia.

— Era cazul să cunoști până acum firma! Garantată, credit nelimitat.

Îl auzi în vestibul fluierând vesel – se simțea tânăr, întreprinzător, plin de seducție, gata să ia cu asalt orice redută –, apoi ușa apartamentului se închise cu zgomot.

Anca se apropie de oglindă. Avea treizeci și patru de ani, dar părea de patruzeci și cinci. Cearcănele înfipte pe obrajii supți încă din primele luni de căsătorie n-aveau să mai dispară niciodată, după cum niciodată n-aveau să se mai întoarcă prospețimea chipului, privirea înstelată. În dantura impecabilă un canin albăstrui îi rănea surâsul.

„De ce rabd? De ce nu plec în lume? Mai sunt tânără, mai pot fi iubită.“ Iubită, cum Marian n-o iubise niciodată. O luase pentru că altfel așternutul Ancăi îi era inaccesibil. Fata îl adorase din prima secundă dar, lipsită de temperament, îi rezistase. Într-un puseu de încăpățânare, Marian, împotriva opoziției familiei, consimțise să intre în primărie.

— O să mi-o plătească! decise femeia cu voce tare. Cu preț cumplit! Ultimul pe care-l poate plăti cineva!

Se duse în bucătărie și luă al treilea festal. Gestul cu care duse paharul la gură era acela al sinucigașului. Dar nu ea avea să moară. O hotărâre ireversibilă.