Cortina

Cortina de Agatha Christie

I.

Cine oare nu se simte cuprins de o emoție puternică, de o neașteptată tristețe când retrăiește o întâmplare de odinioară?

„Am mai trecut prin asta. ”

De ce oare aceste cuvinte ne tulbură întotdeauna atât de profund?

Iată întrebarea pe care mi-o puneam stând în tren și privind pe geam peisajul întins al Essex-ului.

Cât timp se scursese de când făcusem aceeași călătorie?

Atunci, aveam senzația, ridicolă, că partea cea mai bună a vieții mele trecuse! Fusesem rănit într-un război care pentru mine va rămâne întotdeaunarăzboiul, iar acum acel război pălea în comparație cu un al doilea, și mai îngrozitor.

În anul 1916, tânărului Arthur Hastings i se părea că era matur, în vârstă. Ce puțin pricepeam că pentru mine viața de-abia începea!

Călătoream, deși eu n-o știam, ca să-l întâlnesc pe omul a cărui influență avea să-mi modeleze și să-mi determine existența. De fapt, mergeam să stau cu bunul meu prieten John Cavendish, a cărui mamă, de curând recăsătorită, avea un conac la țară numit „Styles”. Tot ce îmi trecea prin minte era că va fi o reluare plăcută a unor vechi legături, fără să prevăd că în curând mă voi afunda în complicațiile obscure ale unei crime misterioase.

Mă aflam la „Styles”, când l-am reîntâlnit pe Hercule Poirot, acel omuleț straniu pe care-l cunoscusem în Belgia.

Cât de bine îmi amintesc de uimirea mea când am văzut urcând pe drumul satului un tip șchiopătând puțin, cu o mustață enormă.

Hercule Poirot! De atunci a fost cel mai drag prieten al meu; influența lui mi-a transformat viața. În tovărășia lui, urmărind încă un criminal, am cunoscut-o pe soția mea, cea mai devotată și fermecătoare parteneră pe care și-o poate dori un bărbat.

Acum ea zace în pământul Argentinei, murind așa cum își dorise, fără să fi apucat să îndure suferințele nesfârșite și avatarurile unei vârste înaintate. Dar lăsase în urma ei un om foarte nefericit și singur.

Ah! Dacă aș putea să mă întorc... să-mi trăiesc din nou viața! Dacă s-ar putea să existe iar acea zi din anul 1916 când am călătorit pentru prima oară la „Styles”... Câte transformări au avut loc de-atunci! Ce de goluri printre figurile familiare! Chiar „Styles”-ul fusese vândut de familia Cavendish. John Cavendish murise, iar soția lui, Mary, femeia aceea enigmatică și fascinantă, trăiește încă, locuind în Devonshire. Lawrence împreună cu soția și copiii sunt în Africa de Sud. Transformări – transformări pretutindeni! Dar, destul de ciudat, un singur lucru rămăsese același. Mă duceam la “Styles” să-l întâlnesc pe Hercule Poirot!

Ce uluit am fost primind scrisoarea sa cu antetul: „Styles Court, Styles, Essex”.

Nu-l mai văzusem pe vechiul meu prieten de aproape un an. Când ne-am întâlnit ultima oară am fost profund zguduit și mâhnit. Era de-acum un om foarte bătrân și aproape paralizat de artrită. Se dusese în Egipt cu speranța să-și amelioreze starea sănătății, dar se întorsese și mai bolnav, după cum reieșea din epistola lui. Cu toate acestea, îmi scrisese plin de optimism...

„Și nu te intrigă, prietene, să vezi adresa de unde îți scriu? Nu-i așa că ți se trezesc vechi amintiri? Da, sunt aici, la «Styles»! Imaginează-ți, acum este ceea ce ei numesc o «pensiune», ținută de unul dintre coloneii voștri britanici din școala de modă veche, a militarilor de colonii. Bien entendu[1] soția lui este cea care face să meargă treaba. E o bună administratoare, cu siguranță, dar are o limbă ascuțită și bietul Colonel suferă din pricina asta. Să fiu în locul lui i-aș arăta eu ei!

Am citit anunțul lor în ziar și mi-a venit ideea să mă reîntorc în locul unde am fost găzduit pentru prima oară în această țară. La vârsta mea, omului îi face plăcere să reînvie trecutul.

Apoi, închipuie-ți, aici am găsit un gentleman, un baronet, prieten cu patronul fiicei tale (această frază sună nițel ca un exercițiu de franceză, nu-i așa?). Pe loc am născocit un plan. El voia să convingă familia Franklin să vină peste vară la «Styles». La rândul meu, eu te voi convinge pe tine și astfel vom fi cu toții împreună, en famille [2]. Va fi deosebit de plăcut. Prin urmare, dragul meu Hastings, dépêchez vous [3] vino cât poți de repede! Am comandat pentru tine o cameră cu baie (înțelegi, scumpul și vechiul «Styles» este modernizat acum!) și am discutat și prețul cu doamna colonel Luttrell până când am obținut un aranjamenttrès bon marche ^[4].

Familia Franklin și încântătoarea ta Judith au și sosit de câteva zile. Totul este aranjat, așa că nu face mofturi. A bientôt!

Al tău,

HERCULE POIROT”

Perspectiva era ademenitoare și am deslușit fără greutate gândurile vechiului meu prieten. Nu aveam nici un fel de obligații și nici un cămin stabil! Dintre copiii mei, un băiat era în marină, iar celălalt se însurase și avea un ranch în Argentina. Fiica mea Grace se măritase cu un militar și acum se afla în India.

Judith, copilul ce-mi mai rămăsese, era cea pe care întotdeauna, în secret, o iubisem cel mai mult, deși niciodată n-am putut-o înțelege. Un copil bizar, ascuns, întunecat, plăcându-i să facă treburile numai după voia ei; ceea ce uneori m-a ofensat și m-a întristat. Soția mea fusese mult mai înțelegătoare. Din partea Judithei, mă asigura ea, nu era o lipsă de încredere sau de confidență, ci un soi de extraordinară reținere. Dar și ea, ca și mine, fusese uneori îngrijorată din pricina ei. Sentimentele Judithei, spunea ea, erau prea puternice, prea intense și discreția ei instinctivă o priva de orice supapă de siguranță. Avea o stranie înclinație spre meditație și o îndârjită, aproape dureroasă, putere de atașament. Era cea mai inteligentă din familie și noi am fost bucuroși și de acord cu dorința ei de a urma o universitate. Cu un an în urmă își luase licența în științe și apoi ocupase un post de asistentă la un doctor angajat în cercetarea bolilor tropicale. Soția doctorului era cam suferindă.

Uneori mă apuca teama ca nu cumva cufundarea Judithei în muncă și devotamentul față de șeful ei să nu fie un semn că s-ar fi îndrăgostit de el, dar relațiile lor, bazate mai ales pe o activitate profesională comună, mă linișteau în privința asta.

Judith, cred, mă iubea, dar avea o fire reținută și deseori disprețuia și nu tolera ceea ce numea ea ideile mele sentimentale și desuete. Eram, sincer să fiu, puțin cam nervos din cauza fiicei mele!

În acest punct gândurile mi-au fost întrerupte de sosirea trenului în gara Styles St. Mary. Cel puțin aceasta nu se schimbase. Timpul trecuse pe lângă ea. Se afla așezată încă în mijlocul câmpiei, neavând aparent nici o rațiune de a exista. Am realizat totuși și aici trecerea anilor, pe când străbăteam satul în taxi. Styles St. Mary se transformase devenind de nerecunoscut. Benzinării, un cinematograf, încă două hanuri, multe case noi...

Îndată am ajuns la poarta “Styles”-ului. Mi s-a părut că mă reîntorc în vremurile de altădată. Parcul rămăsese, în mare măsură, așa cum mi-l aminteam, dar drumul era prost întreținut și bălăriile năpădiseră aleea cu pietriș. Am dat coltul și s-a ivit casa. De afară părea neschimbată, dar se cerea grabnic zugrăvită.

Ca și cu mulți ani în urmă când am sosit la „Styles”, am zărit o femeie aplecată peste un strat de flori. Mi s-a oprit inima. Apoi femeia s-a îndreptat și a venit spre mine, iar eu am râs de mine însumi. O siluetă mai deosebită decât aceea a robustei Evelyn Howard cu greu puteai să-ți imaginezi!

Era o doamnă fragilă, în vârstă, cu un păr des, cârlionțat, cu obrajii trandafirii și cu ochii albaștri reci ce contrastau cu manierele sale degajate, parcă prea degajate, după părerea mea.

– Sunteți desigur căpitanul Hastings, nu-i așa? mă întrebă ea. Și eu sunt murdară și nu pot să vă întind mâna. Ne face plăcere să vă vedem, am auzit atâtea despre dumneavoastră! Sunt nevoită să mă prezint singură: doamna Luttrell. Împreună cu soțul meu am cumpărat acest loc într-o clipă de nebunie și am încercat să fac din asta o afacere rentabilă. Nu m-am gândit însă niciodată că va veni ziua când voi ține o pensiune! Dar, căpitane Hastings, vă previn că sunt o femeie de afaceri! Adun cu grija cea mai mare tot ce prisosește!

Am râs amândoi ca de o glumă bună, dar mi-a trecut prin minte că ceea ce-mi spusese doamna Luttrell era probabil adevărul curat. În spatele lustrului ei de doamnă manierată. Încântătoare, am întrezărit o duritate de cremene.

Deși din când în când doamna Luttrell vorbea cu un vag accent irlandez, n-avea strop de sânge irlandez în vine. Nu era nimic altceva decât simulare.

M-am interesat de prietenul meu.

– Oh! Sărmanul domn Poirot! Și o inimă de piatră s-ar înduioșa cu câtă nerăbdare așteaptă sosirea dumneavoastră. Regret teribil cât suferă.

Ne-am îndreptat împreună spre casă și ea și-a scos mănușile de grădinărit.

– Și încântătoarea dumneavoastră fiică, urmă, ce drăguță este! O admirăm enorm! Dar știți, eu sunt de modă veche și mi se pare o rușine și chiar un păcat ca o fată ca ea, care ar trebui să meargă la petreceri și la dans cu băieții, să fie silită să-și petreacă timpul ciopârțind iepuri și să stea toată ziua aplecată deasupra microscopului. Chestiile astea ar trebui lăsate pe seama femeilor urâte, cred eu.

– Unde-i Judith, e cumva prin apropiere? am întrebat-o.

Doamna Luttrell făcu ceea ce copiii numesc o „mutră”.

– Oh! Biata copilă! S-a închis în atelierul din fundul grădinii. Doctorul Franklin l-a închiriat și a amenajat un laborator. Are acolo și cuști pentru sărmanii cobai, șoareci și iepuri. Nu prea-mi place mie știința asta, căpitane Hastings! Oh! Dar iată-l pe soțul meu!

Colonelul Luttrell tocmai dădea colțul casei. Era un bărbat în vârstă, foarte înalt, slab, cu o față cadaverică, cu ochi albaștri și blânzi; avea și un tic: se trăgea cam nehotărât de mustăcioara sa căruntă.

Părea ușor nervos.

– Oh! George, a sosit căpitanul Hastings!

Colonelul Luttrell îmi strânse mâna.

– Ați călătorit cu cel de cinci... de cinci și patruzeci?

– Cu ce altceva ar fi putut veni și, de altfel, ce contează? i-o reteză tăios doamna Luttrell. George, condu-l sus și arată-i camera. Și apoi poate că vrea să meargă direct la domnul Poirot, sau doriți mai întâi un ceai?

Am asigurat-o că nu voiam ceai și că preferam să mă duc să-mi salut prietenul.

– Bine... Dacă vreți să mă urmați. Cred că... că v-au luat bagajele sus. Nu-i așa, Daisy? întrebă colonelul Luttrell.

– George, asta-i treaba ta. Eu m-am ocupat de grădină. Nu le pot face pe toate, ripostă acru doamna Luttrell.

– Nu, nu, sigur că nu. Am... am să aranjez eu, draga mea.

L-a urmat pe scările din față.

La intrare ne-am ciocnit de un bărbat cu păr cenușiu, slăbuț, cu un binoclu în mână și care se grăbea să iasă. Avea o față de băiețandru și șchiopăta puțin.

Ni se adresă, bâlbâindu-se ușor:

– Lângă si-sicomor s... s-au cuibărit ni-niște păsări!

Luttrell îmi zise pe când intram:

– Este Stephen Norton. Drăguț băiat. E nebun după păsări.

În hol, lângă masă, stătea un bărbat masiv. După toate aparențele tocmai atunci pusese receptorul jos. Ridicându-și ochii mormăi:

– Mi-ar place să-i spânzur, să-i împușc și să-i căsăpesc pe toți antreprenorii și constructorii. Niciodată nu fac ceva cum trebuie, blestemați să fie!

Mânia sa era atât de caraghioasă și plină de înverșunare, încât am izbucnit amândoi în râs. M-am simțit dintr-o dată atras de acest bărbat. Deși avea peste cincizeci de ani, arăta foarte bine, puternic bronzat cum era. Parcă și-ar fi petrecut toată viața în aer liber, părând, în aceiași timp, tipul de om pe care-l întâlnim din ce în ce mai rar: un englez de modă veche, deschis, îndrăgostit de viața în natură. Genul de om ce poate și știe să poruncească.

N-am fost deci deloc surprins când colonelul Luttrell mi l-a prezentat: sir William Boyd Carrington. Fusese, după știința mea, guvernatorul unei provincii în India, unde înregistrase un succes răsunător. De altfel, era cunoscut și ca un trăgător de elită și un mare vânător. Specie pe cale de dispariție, în aceste timpuri decăzute, reflectam eu amar.

– Ah! sunt încântat să-l întâlnesc în carne și oase pe acel faimos personaj„mon ami Hastings”, îmi spuse râzând. Scumpul nostru bătrânel belgian vorbește foarte des despre dumneavoastră. Și apoi, desigur, am întâlnit-o aici și pe fiica dumneavoastră. Este o fată deosebită.

– Nu cred că Judith a vorbit despre mine prea mult, am remarcat zâmbind.

– Nu, nu, este prea modernă. Fetele din ziua de azi par stânjenite că trebuie să recunoască că au un tată și o mamă.

– Părinții sunt de fapt o rușine, am adăugat eu.

A râs.

– Oh, da. Eu nu sufăr din această cauză. Ghinion, n-am copii. Judith a dumneavoastră este o fată foarte frumoasă, dar teribil de intelectuală! Ceea ce mi se pare de-a dreptul alarmant!

Ridică din nou receptorul.

– Luttrell, sper că nu te superi dacă trimit la dracu centrala asta telefonică. Nu sunt un om răbdător.

– Așa le trebuie, mormăi Luttrell.

Mă conduse pe scări și îl urmai sus.

Mă purtă de-a lungul aripii stângi a casei până la o ușă din capătul coridorului și atunci mi-am dat seama că Poirot îmi alesese aceeași cameră unde mai stătusem.

Se făcuseră schimbări și aici. Pe când străbăteam coridorul, câteva din uși erau deschise și am văzut că marile dormitoare, de modă veche, fuseseră împărțite în mai multe, mai mici.

Camera mea, care nu era prea mare, era aproape neschimbată, exceptând instalația de apă rece și caldă – o parte din spațiul odăii fusese amenajat ca o mică baie. O mobilaseră într-un stil modern, banal, ieftin, ceea ce m-a dezamăgit oarecum. Aș fi preferat o linie mai adecvată cât de cât arhitecturii casei.

Bagajul meu se afla în cameră și Colonelul m-a lămurit că Poirot ocupa camera de vis-à-vis. Era pe punctul de a mă conduce la el când un strigăt ascuțit răsună de jos din hol:

– George!

Colonelul Luttrell tresări ca un cal nervos, ducându-și mâna la gură.

– Sunteți... sunteți sigur că vă simțiți bine? Sunați dacă doriți ceva...

– George!

– Vin imediat, draga mea, vin!

Se îndepărtă grăbit de-a lungul coridorului. Am rămas o clipă privind în urma lui. Apoi, cu inima bătând puțin mai repede am traversat coridorul și am ciocănit la ușa lui Poirot.