Craciunul lui Poirot

Craciunul lui Poirot de Agatha Christie

Dragul meu James,

Ai fost întotdeauna unul dintre cei mai fideli și mai binevoitori cititori ai mei și tocmai de aceea am fost serios tulburată primind o critică din partea ta.

Mi-ai reproșat că crimele mele au devenit mult prea rafinate - mult prea anoste, de fapt. Mi-ai spus că tânjești după „o crimă din aceea clasică, foarte violentă și cu mult sânge". O crimă despre care să nu se poată nimeni îndoi că a fost cu adevărat o crimă!

Iată povestirea pe care ți-ai dorit-o, scrisa special pentru tine. Sper să-ți placă.

Cu drag,

cumnata ta Agatha

PARTEA I

22 decembrie

Traversând în pas alert peronul, Stephen își ridică gulerul hainei. Deasupra capului său, o ceață groasă se așeza în vălătuci peste gară. Motoare mari șuierau impresionant, scoțând nori de abur în aerul rece și umed. Totul era murdar și îmbibat de fum.

Stephen se gândi cu dezgust: „Ce țară infectă... Ce oraș infect!”

Prima impresie, entuziastă, pe care i-o lăsase Londra cu magazinele, restaurantele și femeile sale frumoase și elegante, pălise. Privea acum orașul ca pe un diamant fals fixat într-o montură dubioasă.

Se închipui pentru o clipă întorcându-se în Africa de Sud... Simți apoi dorul de casă răsucindu-se ca o gheară în suflet: răsăritul de soare, cerul albastru, grădini pline de flori, flori albastre, rânduri de plumbago...

În vreme ce orașul ăsta nu era decât praf, mizerie și imense, nesfârșite mulțimi, aflate în mișcare, grăbindu-se, dând din coate. Furnici deplasându-se disciplinate în interiorul mușuroiului.

Pentru o clipă se gândi: „Mai bine nu veneam...”

Își aminti apoi scopul pentru care venise și buzele i se strânseră într-o grimasă înghețată. Nu, la naiba! Trebuia să meargă până la capăt, doar plănuise asta de ani de zile. Se străduise întotdeauna să realizeze ceea ce își propunea. Da, trebuia să meargă mai departe! Momentul de șovăială, întrebările chinuitoare care îi veniseră brusc în minte - “De ce? Chiar merită osteneala? De ce să trăiesc în trecut? N-ar fi mai bine să uit totul?” Toate astea nu însemnau decât o slăbiciune trecătoare. Nu era un puști, să se lase abătut din drum de orice capriciu de moment. Era un bărbat de patruzeci de ani, sigur pe el și care știa ce voia. Va merge mai departe. Va realiza ceea ce își propusese sa facă venind în Anglia.

Urcă în tren și merse de-a lungul culoarului, căutându-și un loc. Făcuse un semn de refuz unui hamal, așa că își căra singur geamantanul din piele groasă. Luă la rând compartiment după compartiment: trenul era plin. Mai erau numai trei zile până la Crăciun. Stephen Farr privi plin de dezgust compartimentele aglomerate.

„Oameni! Mulțimi infinite de oameni! Și toți atât de - care era cuvântul?! - atât decenușii! Atât de identici unii cu alții, atât de oribil de uniformizați! Cei care nu au figuri de oi au, în schimb, fețe de iepuri”, se gândi el. Unii dintre ei șușoteau și se foiau în loc. Alții, în general bărbați trecuți de vârsta a doua, mormăiau. Aceștia arătau mai degrabă ca niște porci. Până și fetele, slabe, palide, cu buzele strident rujate, dădeau o impresie deprimantă de uniformitate.

Se imagină pentru o clipă în veldul sud-african, stând singur la soare...

Apoi, deodată, uitându-se într-un compartiment, i se tăie respirația. Fata aceea eraaltfel. Avea părul negru, iar ochii purtau în ei profunzimea și întunericul nopții. Ochi triști și mândri, ochii Sudului... Faptul că o astfel de fată trebuia să se afle în acest tren laolaltă cu toți acești inși insipizi, cenușii era cum nu se poate mai nedrept. Era nedrept că această minune trebuia să meargă în centrul mohorât al Angliei. Ar fi trebuit să se afle în altă parte, într-o lojă, cu un trandafir între buze, purtând un voal negru care să-i pună în evidență capul mândru - și trebuia să fie praf, și dogoare, și miros de sânge în arenă... Ea ar trebui să fie într-un loc minunat și nu înghesuită în colțul unui compartiment de clasa a III-a. Era un om atent și iscoditor, iar curiozitatea îi era susținută de un fin simț al observației. Nu îi scăpaseră din vedere haina ei scurtă neagră și fusta cam ponosite, mănușile ei ieftine din material sintetic, pantofii de proastă calitate și nuanța provocatoare a poșetei roșu-aprins. Cu toate acestea, senzația pe care i-o lăsa era aceea de splendoare. Era superbă, fina, exotică...

Oare ce naiba făcea în această țară a cețurilor, și a frigului, și a furnicilor harnice și grăbite?

„Trebuie să aflu cine este și ce face... Trebuie să aflu...”

II

Pilar stătea înghesuită lângă fereastră și se gândea la cât de ciudat miroseau englezii... Era senzația care o izbise cel mai puternic în privința Angliei - diferența de miros. Nu se simțea miros de usturoi sau de praf, iar cel de parfum era foarte slab. În compartiment se simțea un iz rece de stătut - mirosul de pucioasă al trenurilor -, un miros de săpun și un altul, neplăcut. Se gândi că acesta venea de la gulerul de blană al grăsanei care stătea lângă ea. Pilar adulmecând discret, inhalând cu dezgust izul de naftalină. „Ce bizar miros de parfum”, se gândi ea.

Se auzi un fluier, o voce tunătoare strigă ceva și trenul se puse încet în mișcare... Porniseră. Drumul ei continua...

Inima îi bătea ceva mai repede. O să fie oare totul bine? Va fi oare capabilă să ducă la bun sfârșit ceea ce își propusese? Cu siguranță, doar își planificase totul cu atâta grijă... Era pregătită pentru orice eventualitate. Fără îndoială, va reuși, trebuie să reușească...

Buzele roșii i se țuguiară, gura căpătând dintr-odată o expresie de cruzime. De cruzime și de lăcomie, precum gura unui copil sau a unei pisici. O gură care nu se preocupa decât de propriile dorințe și care încă nu aflase ce e mila. Își aruncă ochii roată în jur, cu o curiozitate sinceră și spontană precum aceea a unui copil. Toți acești oameni, șapte la număr, erau atât de amuzanți - cât de caraghioși sunt englezii ăștia! Toți păreau atât de bogați, de prosperi, în hainele și cizmele lor! Fără îndoială, Anglia era o țară foarte bogată, așa cum auzise dintotdeauna. Însă acești oameni nu erau câtuși de puțin veseli - hotărât lucru, nu erau veseli.

Un bărbat chipeș stătea în picioare pe culoar... Pilar se gândi că era foarte chipeș. Îi plăceau chipul lui, extrem de bronzat, nasul proeminent și umerii atletici. Mai repede decât orice englezoaică, Pilar își dăduse seama că bărbatul o admira. Nu privise nici măcar o singură dată direct spre el, însă știa foarte bine cât de des se uitase la ea și, mai ales, știa exact cum se uitase.

Remarcă faptul fără mare emoție sau interes. Venea dintr-o țară unde bărbații se uitau la femei cu aerul cel mai firesc și nu încercau să ascundă prea mult acest lucru. Se întrebă dacă bărbatul era englez și hotărî că nu era.

„E prea viu, prea real ca să fie englez, decise Pilar. Și totuși e frumos. Poate că e american.” Semăna cu actorii pe care îi văzuse în filmele despre vestul sălbatic.

Un însoțitor de vagon își croia drum de-a lungul culoarului.

• Prânzul, prima serie, vă rog. Prima serie. Luați-vă locurile pentru prima serie.

Cei șapte pasageri din compartimentul lui Pilar aveau cu toții tichete pentru prima serie. Se ridicară în grup și compartimentul rămase dintr-odată pustiu și liniștit.

Pilar ridică repede geamul, care fusese lăsat în jos câțiva centimetri de către o doamnă grizonată, cu privire încruntată, care stătuse în colțul opus. Se răsturnă apoi confortabil pe locul ei și scrută pe geam suburbiile de nord ale Londrei. Nu întoarse capul la auzul zgomotului ușii trase. Era bărbatul de pe culoar și Pilar știa, fără îndoială, că acesta intrase în compartiment special pentru a-i vorbi.

Continua să se uite pe geam, cu un aer gânditor.

Stephen Farr spuse:

• Ați dori să cobor geamul de tot?

Pilar răspunse cu o timiditate afectată:

• Dimpotrivă. De-abia l-am închis.

Vorbea perfect engleza, însă avea un ușor accent.

În tăcerea care urmă, Stephen se gândea: „Are o voce delicioasă, plină de soare... Caldă ca o noapte de vară...”

Pilar la rândul ei: „îmi place vocea lui. E gravă și puternică. Iar el e un tip atrăgător - îmi place.”

Stephen începu din nou:

• Foarte aglomerat, trenul...
• Într-adevăr. Cred că oamenii fug din Londra pentru că acolo totul e atât de sumbru.

Pilar nu fusese educată să creadă că a purta conversații cu străini în tren ar fi o crimă. Era capabilă să își poarte de grijă la fel de bine ca oricare altă fată, însă nu avea prejudecăți.

Dacă Stephen ar fi crescut în Anglia, ar fi putut să se simtă stânjenit și nelalocul lui intrând în vorbă cu o tânără. Însă el avea un suflet deschis și prietenos și găsea că nu e nimic mai firesc decât să stai de vorbă cu cineva, dacă ai într-adevăr chef să o faci.

Zâmbi spontan și spuse:

• Găsiți că Londra e un loc îngrozitor, nu-i așa?
• O, da, nu-mi place deloc.
• Nici mie.

Pilar remarcă:

• Nu păreți englez.
• Sunt britanic, însă vin din Africa de Sud.
• Înțeleg, asta explică lucrurile.
• Veniți din străinătate?

Pilar încuviință din cap.

• Vin din Spania.

Stephen era interesat.

• Din Spania, spuneți? Sunteți spaniolă, atunci?
• Sunt pe jumătate spaniolă. Mama mea era englezoaică. De aceea vorbesc atât de bine engleza.
• Ce e cu chestia asta cu războiul? întrebă Stephen.
• A fost îngrozitor, da, foarte trist. A făcut mult rău, prea mult, da...
• De partea cui sunteți?

Opțiunile politice ale lui Pilar nu erau prea bine definite. În satul ei natal, nimeni nu dăduse prea mare atenție războiului.

• Știți, s-a petrecut destul de departe de noi. Bineînțeles, primarul e un funcționar al guvernului, așa că e de partea guvernului, iar preotul e de partea generalului Franco, însă cei mai mulți dintre oameni sunt prea ocupați cu pământul și cu vița-de-vie și nu au timp să-și bată capul cu lucrurile astea.
• S-au purtat lupte prin împrejurimi?

Pilar răspunse că așa ceva nu se întâmplase.

• Însă am mers cu mașina prin toată țara, explică ea, și am văzut că distrugerile erau semnificative. Și am mai văzut o bombă căzând și spulberând o mașină, da, iar alta a distrus o casă. A fost ceva foarte palpitant!

Stephen Farr schiță un surâs forțat.

• Deci asta e senzația pe care v-a creat-o?
• Dar a fost, de asemenea, și o problemă, explică Pilar. Pentru că voiam să-mi continui drumul, iar șoferul mașinii mele a fost ucis.

Stephen o întrebă, fixând-o cu privirea:

• Și nu v-a întristat acest lucru?

Ochii mari și negri ai lui Pilar se făcură și mai mari.

• Toți murim! Nu-i așa? Dacă se întâmplă așa din senin, căzând din cer, asta e, nu e nici o diferență. O vreme ești în viață, iar după aceea ești mort. Așa e mersul lucrurilor pe lumea asta.

Stephen Farr izbucni în râs.

• Nu sunteți o pacifistă.
• Ce nu sunt?

Pilar părea a fi zăpăcită de un cuvânt pe care nu-l mai auzise până atunci.

• Obișnuiți să vă iertați dușmanii,senorita?

Pilar scutură din cap.

• Nu am dușmani. Însă dacă aș avea...
• Da...?

O urmărea din priviri, fascinat în continuare de dulcea și cruda țuguire a gurii sale.

Pilar răspunse cu gravitate:

• Dacă aș avea un dușman, dacă cineva m-ar urî și eu la rândul meu l-aș urî, i-aș tăia gâtul uite-așa...

Făcu un semn în aer.

Gestul ei fusese atât de tăios, de spontan și fără echivoc încât Stephen Farr rămase pentru moment fără replică. În cele din urmă, continuă:

• Sunteți o tânără însetată de sânge!

Pilar întrebă pe un ton pragmatic:

• Dumneavoastră ce le-ați face dușmanilor dumneavoastră?

El vru să deschidă gura, o privi insistent și apoi râse zgomotos.

• Chiar mă întreb, spuse în cele din urmă. Chiar mă întreb!

Pilar îl privi dezaprobator:

• Fără îndoială că știți.

Iar el se opri din râs, trase aer în piept și spuse cu o voce joasă:

• Da, știu...

Apoi, schimbând cu repeziciune tonul, întrebă:

• Ce v-a făcut să veniți în Anglia?

Pilar răspunse cu o oarecare reținere:

• Voi sta la rudele mele. La rudele mele din Anglia.
• Înțeleg.

Se lăsă pe spate studiind-o și întrebându-se cum erau aceste rude din Anglia despre care îi pomenise și, de asemenea, cum aveau ele să o trateze pe această străină spaniolă, încercând în același timp să și-o imagineze în mijlocul unei sobre familii britanice, petrecând Crăciunul.

Pilar se arătă curioasă:

• Cum e, e frumos în Africa de Sud?

Și el începu să îi vorbească despre Africa de Sud. Ea îl asculta cu încântarea specifică unui copil căruia i se spune o poveste. El savura întrebările ei naive, dar pătrunzătoare și se amuza de unul singur transformând totul într-un soi de poveste trasă de păr, cu zâne și cavaleri.

Întoarcerea ocupanților de drept ai locurilor din compartiment puse capăt acestei diversiuni. El se ridică, îi zâmbi privind-o drept în ochi și își croi drum înapoi pe culoar.

Oprindu-se pentru o clipă în cadrul ușii, pentru a permite unei doamne în vârstă să intre, ochii îi căzură pe eticheta de pe cufărul de paie - atât de ostentativ de străin - al lui Pilar. Citi cu interes numele - Miss Pilar Estravados, apoi, remarcând adresa care însoțea acest nume, avu un sentiment amestecat de neîncredere și încă ceva: Gorston Hall, Longdale, Addlesfield.

Se întoarse pe jumătate, privind-o insistent pe fată, de data asta cu o nouă expresie - uimită, suspicioasă, plină de resentiment... Se duse pe culoar și rămase acolo, fumând o țigară și încruntându-se la el însuși...

III

În marele salon albastru-auriu de la Gorston Hall, Alfred Lee și Lydia, soția sa, stăteau de vorbă despre planurile lor de Crăciun. Alfred era un bărbat solid de vârstă mijlocie, cu o față plăcută și ochi căprui blânzi. Vocea sa era liniștită și precisă, iar felul său de a enunța frazele era foarte limpede. Capul îi era înfundat între umeri și, din această cauză, corpul lui dădea o ciudată impresie de inerție. Lydia, soția lui, era o femeie energică, slabă ca un ogar. Era extraordinar de subțire, însă mișcările îi erau impregnate de o grație spontană surprinzătoare.

Fața ei simplă, nesofisticată și destul de aspră nu putea fi numită frumoasă, însă trăda distincție. Avea o voce fermecătoare.

Alfred i se adresă:

• Tata insistă! Nu e nimic de făcut.

Lydia își stăpâni o mișcare bruscă de nerăbdare și îl întrebă:

• Chiar trebuie să cedezi întotdeauna în fața lui?
• E foarte bătrân, draga mea.
• O, da, știu, știu!
• Se așteaptă să i se facă pe plac.

Lydia exclamă sec:

• Bineînțeles, așa cum s-a întâmplat dintotdeauna! Însă mai devreme sau mai târziu va trebui să iei atitudine, Alfred.
• Ce vrei să spui, Lydia?

O privea fix, atât de vizibil deranjat și tulburat, încât ea își mușcă buzele și, pentru o clipă, stătu la îndoială dacă să continue sau nu.

Alfred Lee repetă:

• Ce vrei să spui, Lydia?

Ea ridică din umerii subțiri și eleganți.

Spuse, încercând să-și aleagă cuvintele cu grijă, pentru a nu-l supăra și mai tare pe Alfred:

• Tatăl tău are tendința de a deveni... tiranic.
• E bătrân.
• Și va continua să îmbătrânească, devenind, în consecință, din ce în ce mai tiranic. Unde se vor opri toate astea? Deja ne dictează viețile în întregime. Nu putem să ne facem nici un plan al nostru, pentru că se poate întâmpla oricând să se supere.

Alfred spuse:

• Tata se așteaptă să fie întotdeauna pe primul plan. Se poartă frumos cu noi, adu-ți aminte.
• Da, sigur, se poartă frumos cu noi!

- Foarte frumos.

Lui Alfred i se citea o urmă de asprime în voce.

Lydia întrebă calm:

• Vrei să spui din punct de vedere financiar?
• Da. Nevoile sale sunt foarte modeste. Însă niciodată nu s-a zgârcit la bani. Poți cheltui cât vrei pe haine și pe cele necesare casei, căci onorează facturile fără să crâcnească. Adu-ți aminte că nu mai departe decât săptămâna trecută ne-a luat o mașină nouă.
• Dacă e vorba de bani, atunci trebuie să recunosc că tatăl tău este extrem de generos, spuse Lydia. Însă, în schimb, ne cere să ne comportăm ca niște sclavi.
• Sclavi?
• Da, ăsta e cuvântul. Tuești sclavul lui, Alfred. Dacă se întâmplă să ne facem planuri de plecare, iar tăticu' se trezește dintr-odată că nu îi convine să plecăm, anulezi toate aranjamentele și renunți fără să spui un cuvânt! Dacă, dimpotrivă, îl apucă vreun alt moft și are chef să scape de noi... Noi nu avem o viață a noastră, nu ne bucurăm de nici un pic de independență.

Soțul ei rosti cu amărăciune:

• Aș vrea să nu mai vorbești așa, Lydia. Ești foarte nerecunoscătoare. Tata a făcut totul pentru noi...

Ea își înghiți replica tăioasă pe care o avea pe limbă și mai ridică o dată din umerii subțiri, eleganți.

Alfred continuă:

• Doar știi, Lydia, bătrânul ține foarte mult la tine.

Soția sa îi răspunse însă limpede și fără echivoc:

• Eu nu țin deloc la el.
• Lydia, mă doare să te aud vorbind astfel. Ești atât de nedreaptă...
• Poate. Însă câteodată oamenii simt nevoia să spună adevărul în față.
• Dacă ar ști tata...
• Tatăl tău știe foarte bine că nu îl simpatizez. Și cred că lucrul ăsta îl amuză.
• Serios, Lydia, sunt sigur că nu ai dreptate. Mi-a spus întotdeauna cât de frumos te porți cu el.
• Bineînțeles că am fost întotdeauna politicoasă și amabilă. Și așa voi fi și în continuare. Numai că trebuia să știi care sunt adevăratele mele sentimente. Nu îmi place tatăl tău, Alfred. Consider că e un bătrân răutăcios și tiranic. Te intimidează și te ține sub control folosindu-se de afecțiunea pe care i-o porți. Ar fi trebuit să pui piciorul în prag cu ani în urmă.

Alfred îi tăie vorba cu asprime:

• Ajunge, Lydia. Te rog, încetează!

Ea oftă.

• Îmi pare rău. Poate am fost nedreaptă... Hai să vorbim despre ceea ce vom face de Crăciun. Crezi că fratele tău David va veni într-adevăr?
• De ce nu?

Ea scutura din cap a neîncredere.

• David este... ciudat și imprevizibil. N-a mai trecut pe-acasă de ani de zile, amintește-ți. Îi era atât de devotat mamei tale. În mod sigur a păstrat anumite sentimente față de aceasta casă.
• Întotdeauna David l-a călcat pe tata pe nervi, spuse Alfred. Cu muzica lui, cu felul lui visător de a fi. Poate că tata a fost cam sever cu el, uneori. Dar sunt sigur că David și Hilda vor veni. Doar e Crăciunul.
• Pace și bună înțelegere, spuse Lydia. Gura ei delicata căpăta o curbură ironică. Stau și mă întreb! George și Magdalene vor veni. Au spus că, cel mai probabil, vor ajunge mâine. Mă tem că Magdalene se va plictisi de moarte.

Alfred răspunse cu o ușoară nuanță de iritare în glas:

• Nu reușesc să înțeleg de ce Dumnezeu fratele meu George s-a însurat cu o fată mai tânără decât el cu douăzeci de ani! George a fost întotdeauna un nebun!
• Are o carieră de succes, spuse Lydia. Alegătorii îl apreciază. Și cred că Magdalene muncește din greu pentru succesul lui politic.

Alfred vorbi rar, scuturând din cap:

• Nu cred că o simpatizez prea tare. Arată foarte bine, însă deseori mă gândesc că e precum acele pere rumene și apetisante, care arată totuși destul de artificial.
• Și viermănoase pe dinăuntru? întrebă Lydia. Mă amuză să te aud vorbind astfel, Alfred!
• De ce ți se pare amuzant?

Ea răspunse:

• Pentru că, de cele mai multe ori, ești extraordinar de cumsecade. Rar ți se întâmplă să spui ceva urât despre cineva. Uneori mă enervezi pentru că nu ești destul de - vai, dar ce spun?! - destul de suspicios, destul de cu picioarele pe pământ, parcă n-ai fi de pe planeta asta!

Soțul ei zâmbi.

• Am considerat întotdeauna că lumea e așa cum ți-o creezi tu însuți.

Lydia răspunse cu asprime:

• Nu! Răul nu e doar în mintea unora. Răul există.Tu nu pari să fii conștient de răul din lume. Eu sunt. Îl simt. L-am simțit dintotdeauna, aici, în această casă.

Își mușcă buza și se întoarse.

• Lydia...

Însă ea ridică mâna cu un gest scurt, în semn de avertisment, privind către ceva aflat în spate, peste umărul lui.

Un om îmbrăcat în negru, cu o figură calmă, se afla acolo, stând în picioare, cu un aer plin de respect.

Lydia întrebă cu fermitate:

• Ce este, Horbury?

Horbury avea o voce joasă și nu se auzi altceva decât o șoaptă plină de respect.

• E vorba de domnul Lee, doamnă. M-a rugat să vă spun că vor mai veni încă doi musafiri de Crăciun și să pregătiți camere pentru ei.

Lydia întrebă:

• Încă doi invitați?!

Alfred spuse cu surprindere:

• O tânără doamnă?
• Asta mi-a spus domnul Lee, domnule.

Lydia interveni repede:

• Mă duc sus la el.

Horbury făcu un pas mic înainte, doar umbra unei mișcări, însă opri instantaneu înaintarea impetuoasă a Lydiei.

• Îmi cer scuze, doamnă, însă domnul Lee își face somnul de după-amiază. A dat indicații precise să nu fie deranjat.
• Înțeleg, spuse Alfred. Bineînțeles, nu îl vom deranja.
• Vă mulțumesc, domnule.

Horbury se retrase.

Lydia izbucni cu vehemență:

• Nu pot să-l sufăr pe omul acesta! Se furișează prin casă ca o pisică! Nu îl auzi niciodată când vine sau când pleacă.
• Nici eu nu mă omor după el. Însă își face bine meseria. Nu e așa de ușor să găsești un îngrijitor bun. Iar tata e mulțumit de el, ceea ce e cel mai important.
• Da, ăsta e lucrul cel mai important, după cum spui. Alfred, ce e cu această tânără doamnă? Ce tânără doamnă?

Soțul ei dădu din cap.

- Habar n-am. N-am nici un cea mai vagă idee despre cine ar putea fi vorba.

Se priviră în ochi. Apoi Lydia spuse, cu o ușoară tresărire a gurii sale expresive:

• Știi ce cred eu, Alfred?
• Ce anume?
• Cred că tatăl tău s-a cam plictisit în ultima vreme. Cred că pune la cale o mică diversiune de Crăciun.
• Introducând doi străini în cadrul unei întruniri de familie?
• Nu cunosc amănuntele, însă presupun că tatăl tău plănuiește să se distreze de minune.
• Sper ca într-adevăr să se distreze cât de cât, spuse Alfred pe un ton grav. Săracul bătrân, cu problemele pe care le are cu piciorul, să se vadă invalid, după viața aventuroasă pe care a dus-o.

Lydia îl îngână rar:

• După viața... aventuroasă pe care a dus-o.

Pauza pe care o făcuse înaintea adjectivului conferea acestuia o semnificație specială, deși obscură. El se înroși, părând nemulțumit.

Ea țipă dintr-odată:

• Cum de-a putut avea un fiu ca tine, nu-mi pot imagina! Voi doi sunteți ca focul și apa. Și te fascinează, pur și simplu îl adori!

Alfred spuse cu o urmă de iritare:

• Nu crezi că mergi cam departe, Lydia? Mi se pare normal ca un fiu să-și iubească tatăl. Anormal ar fi să nu-l iubească.

Lydia trase concluzia:

• În cazul acesta, cei mai mulți membri ai acestei familii sunt anormali! Dar să nu ne certăm! Îmi cer iertare. Ți-am rănit sentimentele, știu. Crede-mă, Alfred, chiar n-am vrut să fac asta. Te admir enorm pentru... pentrufidelitatea ta. în zilele noastre, este o virtute atât de rară. Să zicem că sunt geloasă, vrei? Femeile sunt în general geloase pe soacrele lor, de ce n-ar fi și pe socrii lor?

El o luă în brațe cu duioșie.

• Ți se întâmplă să te ia gura pe dinainte, Lydia. Nu ai nici un motiv să fii geloasă.

Îi dădu un mic sărut plin de remușcare, o atingere ușoară pe lobul urechii lui.

• Știu. Cu toate acestea, Alfred, nu cred că aș fi fost câtuși de puțin geloasă pe mama ta. Aș fi vrut să o cunosc.
• A fost o ființă foarte chinuită, spuse el.

Soția sa îl privi cu interes.

• Deci asta e amintirea pe care ți-a lăsat-o... o ființă chinuită... interesant.

El continua visător:

• Îmi amintesc că era mai tot timpul bolnavă... Plângea adesea... Scutură din cap. Era lipsită de voință.

Privindu-l, ea murmură foarte încet:

• Ce ciudat...

Însă, în momentul în care el îi întoarse o privire întrebătoare, ea scutură repede din cap și schimbă subiectul:

• De vreme ce nu ni se îngăduie să știm cine sunt misterioșii invitați, voi ieși să-mi termin treaba în grădină.
• S-a făcut foarte frig, draga mea, și bate un vânt pătrunzător.
• Mă voi îmbrăca gros.

Ea ieși din cameră. Alfred Lee, rămas singur, stătu câteva minute fără să facă vreo mișcare, încruntându-se, apoi se duse către fereastra cea mare din capătul camerei. Afară era o terasă care se întindea pe toată lungimea casei. Acolo, după vreo câteva minute, o văzu apărând pe Lydia, care căra un coș gol. Purta o pelerină largă. Lăsă coșul jos și începu să-și facă de lucru la un bazin din piatră cubică care depășea cu puțin nivelul solului.

Soțul ei se mulțumi să privească pentru un timp. În cele din urmă, ieși din cameră, își aduse o haină și un fular și ieși pe terasă printr-o ușă laterală. Trecu pe lângă alte bazine de piatră, de forme diferite, aranjate ca niște grădini în miniatură de mâinile îndemânatice ale Lydiei.

Una dintre ele înfățișa o scenă din deșert, cu nisip galben și fin, un pâlc de palmieri verzi făcuți din lut colorat și o caravană de cămile cu două-trei figurine înfățișând arabi. Fuseseră construite și câteva case primitive și sărăcăcioase din plastilină. Mai era o grădină italiană cu terase și straturi de flori făcute din ceară roșie. Exista, de asemenea, și o grădină arctică, cu bucăți de sticlă verde ce închipuiau aisberguri și un mic grup de pinguini. Apoi venea o grădină japoneză cu câțiva frumoși arbori pitici, o oglindă ce reprezenta o apă și poduri modelate din plastilină.

Ajunse în cele din urmă lângă ea și se opri, privind-o cum trebăluiește. Pregătise hârtie albastră și o acoperise cu sticlă, împrejur se aflau grămezi de bolovani. Pentru moment, ea scotea niște pietricele dintr-o gentuță și le aranja în așa fel încât să reprezinte o plajă. Printre pietre punea mici cactuși.

Lydia își șopti:

• Da, așa e foarte bine, exact cum am vrut.

Alfred începu:

• Ia spune-mi, care e ultima operă de artă?

Ea tresări, căci nu-l auzise venind.

• Asta? Asta e Marea Moartă, Alfred. Îți place?

El întrebă însă:

• Cam aridă, nu? Mă gândesc că acolo ar trebui să fie mai multă vegetație.

Ea dădu din cap.

• Asta e ideea pe care mi-am făcut-o eu despre Marea Moartă. Știi, emoartă...
• Nu e atât de atrăgătoare precum unele dintre celelalte.
• Nici nu trebuie să fie în mod special atrăgătoare.

Pe terasă răsunară zgomote de pași. Un majordom destul de în vârstă, cărunt și ușor gârbovit, se îndrepta înspre ei.

• Doamna George Lee la telefon, doamnă. Întreabă dacă ar fi în regulă ca ea și domnul George să ajungă mâine pe la cinci și douăzeci?
• Da, transmite-i că ar fi perfect.
• Mulțumesc, doamnă.

Majordomul se grăbi să se retragă. Lydia se uită în urma lui cu o expresie îmblânzită.

• Dragul de Tressilian! Ce om de încredere! Nu-mi pot imagina ce ne-am face fără el.

Alfred fu de acord.

• Face parte din vechea școală. E în serviciul nostru de aproape patruzeci de ani. Ne este tuturor extrem de devotat.

Lydia încuviință din cap.

• Da, așa e. E precum bătrânii scutieri credincioși din povești. Sunt convinsă că nu s-ar da înapoi de la nimic dacă ar trebui să protejeze pe cineva din familie!

Alfred încuviință.

• Cred că da... Da, cred că așa ar face.

Lydia netezi ultima grămăjoară de pietricele.

• Așa, spuse ea, e gata.
• Gata?

Alfred părea descumpănit. Ea râse.

• Pentru Crăciun, prostuțule! Pentru Crăciunul acesta drăguț pe care-l vom petrece în familie.