Crima din Mews

Crima din Mews de Agatha Christie

1.

― Îmi dați un ban, domnule?

Un băiețaș cu o față murdară, rânjea fără rost.

― Nu-ți dau! spuse inspectorul-șef Japp. Și ascultă-mă băiete...

Urmă o scurtă altercație. Băietanul uluit o șterse, strigând scurt tinerilor săi prieteni:

― Să fiu al dracului dacă nu e polițai!

Grupul o luă din loc cântând de zor:

„Amintește-ți, amintește-ți

La cinci noiembrie

Trădarea cu praf de pușcă și intriga;

Nu vedem nici un motiv

Pentru care trădarea cu praf de pușcă

Să fie vreodată uitata".

Îțitorul inspectorului-șef, un omuleț între două vârste, cu un cap rotund și mustăți mari, cazone, zâmbi în sinea sa:

― Très bien, Japp, observă . Îți spui întotdeauna rugăciunea. Te felicit.

― Ce scuză pentru cerșit, așa-i în ziua de Guy Fawkes, spuse Japp.

― Ce supraviețuire interesantă, zise îngândurat Hercule . Artificiile se ridică ― poc-poc ― mult timp după omul pe care-l sărbătoresc și faptele sale au fost uitate.

Omul de la Scotland Yard fu de acord.

― Să nu vă închipuiți că mulți din puștii ăștia știu cu adevărat cine a fost Guy Fawkes.

― Și, fără îndoială, se va crea confuzie. Este în onoarea sa, ori în semn de condamnare a zilei de 5 noiembrie, ca s-au tras „feu d'artifice"? A face să explodeze parlamentul englez este un ăcat sau o faptă nobilă?

Japp chicoti.

― Unii oameni ar spune, fără îndoială, că e a doua.

Abătându-se de la drumul principal, cei doi oameni intrară în partea relativ liniștită de la Mews. Cinaseră împreună și o luaseră pe o scurtătură spreapartamentul lui Hercule Poirot.

Cum mergeau, sunetul petardelor se mai auzea din când în când. Un mănunchi de steluțe aurii lumina când și când cerul.

― E o noapte bună pentru o crimă, remarcă Japp cu interes profesional. Nimeni nu ar auzi o împușcătură, de exemplu, într-o noapte ca asta.

― Întotdeauna mi s-a părut că nu se folosesc de acest prilej mai mulți criminali, spuse Hercule Poirot.

― Știi, Poirot, aș vrea, câteodată, ca să comiți și tu o crimă.

― Mon cher!

― Da. Aș vrea să vad cum ai face-o.

― Dragul mJapp, dacă aș comite o crimă tu nu ai avea nici cea mai mică șansă de a vedea cum aș face-o. Probabil, nici nu ți-ai da seama că o crimă a fost comisă.

Japp râse bine dispus și afectuos.

― Ce pezevenghi al naibii ești! zise el indulgent.

A doua zi dimța, la zece și jumătate, telefonul lui Hercule sună.

― Alo? Alo?

― Buna, tu ești, Poirot?

― Oui, c'est moi!

― Japp la . Îți aduci aminte ne-am întors acasă, aseară, prin Bardsley Gardens Mews?

― Și?

― Și că am vorbit despre ce ușor ar fi să împuști o persoană în timp ce se trag toate petardele și artificiile alea?

― Desigur.

― Ei bine, cineva s-a sinucis la Mews, la numărul 14. O văduvă tânără ― doamna Allen. ă duc pe acolo acum. Vrei să vii?

― Scuză-mă, dragă prietene, dar cineva de valoarea ta e trimis, de obicei, la o sinucidere?

― Isteț tip. Nu, nu e trimis. De fapt, doctorul nostru crede, se pare, că e ceva în neregulă. Vii? Am sentimentul că ar trebui să te implici.

― Sigur că vin. Numărul 14, ai spus?

― Exact.

Poirot sosi la BardslGardens Mews, numărul 14, aproape în aceeași clipă în care trase și mașina cu Japp și alți trei oameni.

Numărul 14 era clar marcat ca centrul de interes. Un cordon mare de oameni: șoferi, soțiile lor, comisionari, pierde-vară, trecători bine îmbrăcați și nenumărați copii se adunaseră, toți uitându-se la numărul 14 cu gura căscată și priviri fascinate.

Un ofițer de ție în uniformă stătea o treaptă și-și dădea silința să-i respingă pe curioși. Tineri nerăbdători cu aparate de fotografiat își făceau treaba și se împingeau în față, când Japp se aprinse.

― Nu-i nimic pentru voi, acum, spuse Japp, împingându-i într-o parte. Îl salută pe Poirot. Ai venit. Hai, să intrăm.

Intrară repede, ușa se închise după și se treziră înghesuiți lângă o scară.

Un ose arătă la capătul de sus al scărilor, îl recunoscu pe Japp și spuse:

― Aici sus, domnule!

Japp și Poirot urcară.

Omul de la capătul scării deschise o ușă de pe partea stângă și intrară într-un dormitor mic.

― Cred că vreți să vă expun punctele principale, domnule.

― Chiar așa, Jameson, zise Japp. Ce s-a întâmplat?

Subinspectorul Jameson relată cele întâmplate.

― Moarta este doamna Allen, . A locuit aici cu o prietenă ― o domnișoară Plenderleith. Domnișoara Plenderleith a fost plecată la țară și s-a întors azi dimineață. A intrat cu cheia ei, a fost surprinsă că n-a găsit pe nimeni. Ovine de obicei la ora nouă să le facă menajul. Urcă, întâi, în camera prietenei sale. Ușa era închisă pe dinăuntru. Apăsă pe clanță. Bătu și strigă, dar nimeni nu răspunse. În cele din urmă, cuprinsă de panică, a sunat la poliție. Era 10,45. Am venit imediat și am forțat ușa. Doamna Allen zăcea ămadă jos, împușcată în cap. Avea o armă automată în mână ― un Webley 25 ― și părea un caz clar de sinucidere.

― Uneste domnișoara Plenderleith acum?

― E jos în salon, domnule. O tânără foarte rece, eficientă, aș zise. Cu cap.

― O să vorbesc cu ea imediat. Mai bine îl văd pe Brett, acum.

Îțit de Poirot, el traversă palierul și intră în camera de vis-a-vis. Un om înalt, între două vârste, își ridică privirea și dădu din cap.

― Bună, Japp, îmi pare bine că ai venit. Nostimă treabă.

Japp se duse la el. Hercule aruncă o privire scrutătoare prin cameră.

Era mult mai mare ât camera din care tocmai plecaseră. Avea o fereastră ieșită în afară și, pe când cealaltă cameră fusese dormitor pur și simplu, aceasta era un dormitor deghizat intenționat într-un salon.

Pereții erau argintii și tavanul de un verde de smarald. Perdelele erau moderne, argintii cu verde. Era și un divan acoperit cu un pled de mătase de un verde smarald strălucitor și o mulțime de perne aurii și argintii. Mai era un înalt de nuc vechi și mai multe scaune moderne din crom lucitor. Pe o masă joasă de sticlă se găsea o scrumieră mare, plină cu mucuri de țigară.

Delicat, Hercule Poirot aerul. Apoi se duse după Japp care stătea uitându-se jos, la cadavru.

Grămadă pe dușumea, zăcând așa cum căzuse dintr-unul din scaunele cromate, se afla trupul unei femei tinere de vreo 27 de ani. Avea părul blond și trăsături delicate. Era foarte puțin machiată. Avea o față drăguță, spirituală, poate ușor naivă. Pe partea stângă a capului se găsea o masă de sânge închegat. Degetele de la mâna dreaptă erau încleștate pe un pistol mic. Femeia purta o rochie simplă, verde, închisă până la gât.

― Ei bine, Brett, ce s-a întâmplat?

Și Japp se uită jos la silueta chircită.

― Poziția este în regulă, spuse doctorul. Dacă s-a împușcat, trebuie să fi alunecat din scaun exact în poziția asta. Ușa și fereastra au fost închise pe dinăuntru.

― Spui că e-n regulă. Atunci ce nu merge?

― Uitați-vă la pistol. N-am pus mâna pe el ― în așteptarea oamenilor care iau amprente. Dar puteți vedea destul de bine ce vreau să zic.

Poirot și Japp îngenunchiară amândoi și examinară, îndeaproape, pistolul.

― Îțeleg ce vrei să zici, spuse Japp, ridicându-se. E în căușul mâinii. Pare ă și acum l-ar ține ― dar, de fapt, ea nu-l ține. Altceva?

― O mulțime. Ține pistolul în mâna ei dreaptă. ți rana. Pistolul a fost ținut lipit de cap, chiar deasupra urechii stângi ― urechea stângă, ți.

― Hm, făcu Japp. Asta pare o înscenare. Ea nu putea ține un pistol și să tragă cu el în poziția aia cu mâna dreaptă.

― Absolut imposibil, aș zice. Îți poți răsuci brațul, dar mă îndoiesc că ai putea trage așa.

― Este, deci, destul de clar. Altcineva a împușcat-o și a încercat să însceneze o sinucidere. Totuși, ce-i cu ușa și fereastra închise?

Inspectorul Jameson răspunse la asta.

― Fereastra era închisă și blocată, domnule, dar, deși ușa a fost închisă, noi n-am putut găsi cheia.

Japp dădu din cap.

― Da, a fost o idee proastă. Cine a închis ușa când a plecat, a sperat că absența cheii nu va fi observată?

Poirot murmură:

― C'est bête, ça!

― Oh, haide Poirot, bătrâne, nu trebuie să-i judeci pe ceilalți după inteligența ta sclipitoare! De fapt, este tipul de mic detaliu care se trece cu vederea. Ușa-i închisă. Oamenii o sparg. Găsesc femeia moartă ― cu-n pistol în mână ― caz clar de sinucidere ― s-a închis ca s-o facă. Ei nu se apucă să caute chei. De fapt, chemarea poliției de către domnișoara Plenderleith a fost un noroc. Ea ar fi putut pune unu-doi șoferi să spargă ușa și atunci problema cheii ar fi fost trecută, cu totul, cu vederea.

― Da, cred că este adevărat, spuse Hercule Poirot. Ar fi reația naturală a multor oameni. Polițiștii sunt ultima speranță, nu?

El se mai uita jos la cadavru.

― Te ște ceva? întrebă Japp.

Îera pusă pe un ton lejer, dar ochii săi erau scrutători și atenți.

Hercule Poirot ădu încet din cap.

― Mă uitam la ceasul ei de mână.

Se aplecă și-l atinse doar cu vârful degetului. Era ca o bijuterie fină pe o bandă neagră lucioasă la încheietura mâinii care ținea pistolul.

― Destul de frumoasă piesa asta, observă Japp. Trebuie să fi costat ceva bani! Își ridică ochii întrebător spre Poirot. Poate e ceva cu asta?

― Se poate, da.

Poirot se îndreptă spre biroul de scris. Era un model cu partea din față rabatabilă. Aceasta era destinată să se potrivească cu ambianța generală de culori.

Era ceva asemenea unei călimări masive din argint, în centru și în fața ei o frumoasă mapă de lac verde. La stânga mapei, se afla un recipient de sticlă ca smaraldul pentru ținut creioane, care ținea un toc de argint ― un băț de ceară verde pentru închis scrisori, un și două timbre. De partea dreaptă a mapei se afla un calendar reglabil care indica ziua săptămânii, data și luna. Mai era un mic vas din sticlă și în el patrona un minunat toc verde. Poirot păru interesat de peniță. O scoase și se uită la ea, dar observă că nu avea cerneală. Era clar decorativă ― nimic mai mult. Tocul de , cu vârful înmuiat în cerneală, era singurul folosit. Ochii i se opriră la calendar.

― Marti, 5 noiembrie, spuse Japp. Ieri. E corect.

Se întoarse spre Brett.

― De când e moartă?

― A fost âtă la 11,33, ieri seară, spuse Brett, prompt.

Apoi, rânji, când văzu fața surprinsă a lui Japp.

― Îpare rău, bătrâne, zise el. Ai de-a face cu superdoctorul din romane! De fapt, ora 11 este cea mai aproape de adevăr ― cu o marjă de o oră mai devreme sau mai târziu.

― Oh! Am crezut că ceasul de la mâna s-ar fi putut opri sau cam așa ceva.

― S-a oprit într-adevăr, dar s-a oprit la 4,15.

― Și presupun că ea nu ar fi putut fi omorâtă la 4,15?

― Poți să-ți scoți asta din cap.

Poirot întorsese mapa.

― Bună idee, zise Japp. Dar nimic.

Mapa conținea o foaie albă de hârtie. Poirot întoarse și celelalte foi care se aflau pe birou, dar erau la fel.

Dădu apoi atenție coșului pentru hârtii.

Acesta conținea două sau trei scrisori și pliante. Erau rupte doar în două și se puteau ușor reconstitui. O cerere de bani de la o anume Societate pentru ajutorarea șomerilor, o invitație la un cocteil pentru 3 noiembrie, o întâlnire cu o croitoreasă. Pliantele erau un anunț pentru o vânzare de blănuri și un catalog de la un magazin universal.

― Nu-i nimic acolo, zise Japp.

― Nu, e ciudat..., zise Poirot.

― Vrei să spui că cei ce se sinucid lasă o scrisoare?

― Exact.

― De fapt, încă o dovadă că nu este sinucidere!

Plecă.

― Trebuie să-mi pun oamenii la treabă, acum. Mai bine am merge jos și am ancheta-o pe domnișoara Plenderleith. Vii, Poirot?

Poirot părea încă fascinat de biroul de scris și de obiectele de pe el.

El părăsi camera, dar la ușă ochii săi se întoarseră încă o dată spre tocul verde ca smaraldul.

2.

La capătul de al scării înguste o ușă dădea într-o sufragerie mare ― de fapt fostele grajduri amenajate. În această cameră, ai cărei pereți erau finisați cu un efect bătător la ochi și pe care atârnau schițe și sculpturi în lemn stăteau două femei.

Una, într-un scalângă șemineu, cu mâna întinsă spre flacără, era o tânără cu părul negru, arătând ca o adevărată femeie de douăzeci și șapte sau douăzeci și opt de ani. Cealaltă, o femeie mai în vârstă, mai voluminoasă, care ținea o sacoșă, se legăna și vorbea, când cei doi bărbați intrară în cameră.

― Și cum spuneam, domnișoară, așa lovitură mi-a dat că aproape am căzut jos. Și când te gândești că dimineața asta din toate diminețile...

Cealaltă o întrerupse.

― Ajunge, doamnă Pierce. Acești domni sunt ofițeri de poliție, cred.

― Domnișoara Plenderleith? întrebă Japp, îndreptându-se spre ea.

Fata dădu din cap.

― Așa mă cheamă. Aceasta este Pierce, care vine în fiecare zi să ne facă menajul.

Nestăpânita doamnă Pierce izbucni din nou.

― Și așa cum îi spuneam domnișoarei Plenderleith, să văd că în dimineața aceasta, din toate diminețile, pe sora mea, Louisa Maud, s-o apuce o criză și eu sunt singurul ei ajutor și, cum vă spuneam, sângele apă nu se face, și m-am gândit că doamna Allen nu se va ăra, deși nu-mi place să-mi dezamăgesc niciodată doamnele mele.

Japp interveni cu abilitate.

― Chiar așa, doamnă Pierce. Acum, poate, îl duceți pe inspectorul Jameson în bucătărie și-i acordați o scurtă declarație.

După ce a ăpat de doamnă Pierce, plecă cu Jameson, turuind întruna, Japp și-a îndreptat, din nou, atenția spre fată.

― Sunt Inspectorul-șef Japp. Domnișoară Plenderleith, aș dori să știu tot ce-mi puteți spune despre această treabă.

― Desigur. De unde să încep?

Avea o stăpânire de sine admirabilă. Nu se vedeau semne de supărare sau șoc, în afară de o rigiditate, aproape nefirească, de comportament.

― La ce oră ați sosit în dimineața asta?

― Cred că puțin înainte de zece și jumătate. Am văzut că doamna Pierce, bătrâna aia mincinoasă, nu era aici...

― I întâmplă des?

Jane Plenderleith dădu din umeri.

― Cam de două ori pe săptămână apare la ora 12 sau nu vine de loc. Trebuie să vină la nouă. De fapt, așa cum spuneam, cam de două ori pe săptămână ori „vine când o taie capul", ori vreun membru al familiei a căzut la pat. Toate femeile astea de serviciu sunt așa ― te lasă baltă din când în când. Totuși, e mai bună ca altele.

― O aveți de mult?

― De peste o lună. Cea dinainte punea mâna pe lucruri.

― Continuați, vă rog, domnișoară Plenderleith.

― Am plătit taxiul, mi-am dus înăuntru valiza, am căutat-o pe doamna P., am găsit-o, așa că am urcat în camera mea. M-am aranjat puțin și, apoi, m-am dus la Barbara ― doamna Allen ― am găsit ușa încuiată. Am încercat clanța, am bătut, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am coborât și am sunat la poliție.

― Pardon! a strecurat Poirot, repede, o întrebare. Nu v-a trecut prin cap să încercați să forțați ușa ― cu ajutorul unuia dintre șoferii din Mews, nu?

Ochii ei, de un verde cenușiu, s-au întors spre el cu răceală. Privirea ei păru să-l măsoare repede, aprobator.

― Nu, nu cred că m-am gândit la asta. Dacă se întâmplă ceva rău, mi se pare că cel mai nimerit este să chemi poliția.

― Atunci ați crezut ― pardon, mademoiselle ― ă se întâmplase ceva rău?

― Desigur.

― Pentru ă nu v-a răspuns nimeni când ați bătut la ușă? Dar, poate, prietena dumitale luase o tabletă de dormit sau așa ceva...

― Nu ia tablete de dormit.

Răspunsul era răstit.

― Sau ea ar fi putut lipsi de acasă și, înainte de plecare, a închis ușa?

― De ce s-o îă? Oricum, mi-ar fi lăsat un bilețel.

― Și ea nu v-a... lăsat un bilețel? Sunteți sigură de asta?

― Bineânțeles că sunt sigură. L-aș fi văzut imediat.

Rățoiala din tonul ei se accentuase.

Japp zise:

― N-ați încercat să vă uitați prin gaura cheii, domnișoară Plenderleith?

― Nu, spuse Jane Plenderleith gânditoare. Nu m-am gândit deloc la asta. Dar n-aș fi putut vedea nimic, nu? Pentru că cheia era înăuntru.

Privirea ei întrebătoare, inocentă a ochilor larg deschiși o întâlni pe cea a lui Japp.

― Ați făcut ce trebuia, desigur, domnișoară Plenderleith, zise Japp. Cred că nu aveți vreun motiv să știți că prietena dumitale avea de gând să se sinucidă?

― Oh, nu.

― Nu părea supărată sau... amărâtă de ceva?

Urmă o pauză ― o pauză destul de lungă, înainte ca fata să răspundă.

― Nu.

― Știați că are pistol?

Jane Plenderleith dădu din cap că da.

― Da, îl cumpărase în India. Îl ținea întotdeauna într-un sertar în camera ei.

― Hâm. Avea autorizație pentru el?

― Cred că da. Nu știu sigur.

― Acum, domnișoară Plenderleith, puteți să-mi spuneți tot ce știți despre doamna Allen, de când o cunoașteți, ce rude are ― totul, de fapt.

Jane Plenderleith încuviință.

― O cunosc pe Barbara de aproape cinci ani. Am întâlnit-o prima dată într-o călătorie în străinătate ― în Egipt, mai precis. Se întorcea din India. Fusesem puțin la școala engleză din Atena și-mi petreceam câteva săptămâni în Egipt, înainte de a mă întoarce acasă. Am făcut o croazieră pe Nil împreună. Ne-am împrietenit și am descoperit că ne plăceam; pe vremea aceea, căutam pe cineva care să împartă cu mine un apartament sau o căsuță. Barbara era singură pe lume. Ne-am gândit că ne vom împăca împreună.

― Și v-ați împăcat? întrebă Poirot.

― Foarte bine. Fiecare dintre noi avea prietenii săi ― Barbarei îi plăceau petrecerile; prietenii mei erau mai mult iubitori de artă. Probabil că s‑a potrivit să fie mai bine așa.

Poirot dădu din cap afirmativ. Japp continuă:

― Ce știți despre familia doamnei Allen și despre viața ei, înainte de a vă întâlni?

Jane Plenderleith ridică din umeri.

― De fapt, nu știu prea multe. Cred că numele ei de domnișoară a fost Armitage.

― Despre soțul ei?

― Nu cred că era tipul cu care să poți lăuda. Cred că era bețiv, mi se pare că a murit după un an sau doi de la căsătorie. Au avut un copil, o fetiță, dar a murit la trei ani. Barbara nu vorbea mult despre soțul ei. Cred că se căsătorise cu el în India, când avea vreo 17 ani. Apoi au plecat în Borneo într-un loc uitat de Dumnezeu, unde sunt trimiși cei cu apucături ― dar, întrucât era un subiect dureros, nu mă refeream la el.

― Știți dacă doamna Allen dificultăți financiare?

― Nu, sunt sigură că n-avea.

― Nici datorii? Nimic de felul ăsta?

― Oh, nu! Sunt sigură că nu era amestecată în treburi de-astea.

― Mai e o întrebare pe care aș vrea să v-o pun ― și sper să nu vă supărați, domnișoară Plenderleith. Avea doamna Allen prieten mai apropiat sau mai mulți prieteni?

Jane Plenderleith răspunse cu răceală:

― Da, avea de gând să se căsătorească, dacă asta vă interesează.

― Cum se numește bărbatul cu care era logodită?

― Charles Laverton-West. Este membru al Parlamentului de pe undeva din Hampshire.

― Îcunoaște de mult timp?

― De peste un an.

― Și de cât timp e logodită cu el?

― Două, nu, de aproape trei luni.

― Din câte știți, s-au certat vreodată?

Miss Plenderleith dădu din cap că nu.

― Nu. Aș fi surprinsă dacă s-a întâmplat așa ceva. Barbara nu era din fire certăreață.

― Când ați văzut-o ultima oară pe doamna Allen?

― Vinerea trecută, înainte de a pleca în week-end.

― Doamna Allen a rămas în oraș?

― Da. Cred că urma să se întâlnească duminică cu logodnicul ei.

― Și dumneata unde ai petrecut week-end-ul?

― La Laidells Hall, Laidells, Essex.

― Și cum îi cheamă pe oamenii la care ați stat?

― Domnul și doamna Bentinck.

― Ați plecat de la ei abia azi dimineață?

― Da.

― Trebuie să fi plecat foarte devreme!

― Domnul Bentinck m-a adus cu mașina. Pleacă devreme pentru că să ajungă în oraș la zece.

― Da...

Japp dădu din cap de parcă ar fi încuviințat. Răspunsurile domnișoarei Plenderleith fuseseră toate scurte și convingătoare.

Poirot puse, la rândul său, o întrebare.

― Ce părere ți despre domnul Laverton-West?

Fata dădu din umeri.

― Contează?

― Nu, poate nu contează, dar aș vrea să vă cunosc părerea.

― Nu știu dacă am o părere bună sau proastă despre el. E tânăr ― până în 3l-32 de ani ― ambițios, bun orator, vrea să se afirme.

― Astea-s părțile bune, și cele slabe?

― Ei, bine, se gândi o clipă, două, domnișoara Plenderleith, după părerea mea, el este un om obișnuit, nu are idei prea originale și e cam înfumurat.

― Astea nu-s defecte prea serioase, mademoiselle, zise Poirot, zâmbind.

― Sunteți de altă părere?

Tonul ei era ușor ironic.

― Așa ți s-ar părea dumitale.

O privea cercetător și o văzu puțin deconcertată. Continuă de unde rămăsese.

― Dar, pentru doamna Allen, nu erau, ea nu le observase!

― Aveți perfectă dreptate. Barbara credea că e minunat ― îl lua așa cum se credea el.

Poirot spuse blând:

― Vă iubeați prietena?

Văzu că mâna i se încleștează pe genunchi, că strânse din maxilare și, totuși, răspunsul îl dădu pe un ton indiferent, lipsit de emoție.

― Da, așa e.

Japp zise:

― Îă un lucru, domnișoară Plenderleith. Voi două nu v-ați certat? N-a fost nici o discuție între dumneavoastră?

― Nici una.

― Nici în legătură cu logodna asta?

― Ah, nu. M-am bucurat că era așa de fericită.

Urmă o scurtă pauză, apoi Japp zise:

― Din câte cunoașteți, doamna Allen dușmani?

De data asta trecu un timp bun până ca Jane Plenderleith să răspundă, și când o făcu, tonul ei se schimbase foarte puțin.

― Nu prea înțeleg ce vreți să spuneți prin dușmani?

― Oricine, de exemplu, care ar profita de pe urma morții ei.

― Oh, nu, ar fi ridicol. Avea un venit foarte mic.

― Și cine moștenește acest venit?

Vocea Janei Plenderleith păru ușor surprinsă când zise:

― Știți, de fapt, nu am habar. N-aș fi surprinsă dacă aș ști. Adică, dacă și-a făcut vreun testament.

― Nu avea dușmani în alt sens? trecu Japp, repede, la un alt aspect. Oameni care-i purtau pică?

― Nu cred că-i purta cineva pică. Era o ființă foarte blândă, dornică să placă totdeauna. Avea o fire într-adevăr dulce și plăcută.

Pentru prima dată, vocea ei indiferentă se schimbă. Poirot încuviință cu bunăvoință.

Japp zise:

― Asta înseamnă că doamna Allen bine dispusă în ultimul timp, că nu avea dificultăți financiare, era logodită și urma să se căsătorească și era fericită de logodna ei. Deci, nimic în lume nu ar fi făcut-o să se sinucidă. Așa e, nu?

După o tăcere de o clipă, Jane spuse:

― Da.

Japp se ridică.

― Scuzați-mă, trebuie să-i spun ceva inspectorului Jameson.

Ieși din cameră.

Hercule rămase tête-à-tête cu Jane Plenderleith.