Crima din Orient Expres

Crima din Orient Expres de Agatha Christie

PARTEA ÎNTÂI

FAPTELE

CAPITOLUL I

UN PASAGER DE SEAMĂ CĂLĂTOREȘTE CU TAURUS EXPRES

O dimineață de iarnă, neobișnuit de friguroasă pe aceste meleaguri si­riene. Ora cinci. De-a lungul peronului gării Alep, aștepta semnalul de ple­care trenul consemnat cu litere de-o șchioapă în ghidul căilor ferate: Tau­rus Expres.

Garnitura era alcătuită dintr-un vagon restaurant cu bucătărie, unul de dormit și două vagoane de cursă.

Pe peron, în dreptul ușii vagonului de dormit, doi bărbați stăteau de vorbă: un tânăr locotenent francez în uniformă strălucitoare, și un omuleț, încotoșmănat până la urechi, din care nu se vedeau decât vârful roșu al nasului și mustața răsucită în sus.

În ciuda gerului năpraznic, locotenentul Dubosc își făcea cu bărbăție datoria de gazdă. Îl însoțise la gară pe distinsul oaspete și acum se întreți­nea cu el. Fraze ama­bile, într-o franceză aleasă, își luau zborul de pe buze­le sale. Nu, nu știuse despre ce era vorba. Auzise numai niște zvonuri, cu totul obișnuite în astfel de cazuri. Gene­ralul, generalul său, își pierdea pe zi ce trecea răbdarea. Și, deodată, a picat acest belgian, venind din Anglia după cât se pare. A mai trecut o săptămână, o săptămână de în­cordare ciu­dată. Apoi s-au întâmplat anumite lucruri: un eminent ofițer s-a sinu­cis, un altul a demisionat, figurile îngrijorate s-au destins ca prin farmec, iar cele câteva măsuri militare de precauție au fost anulate. Și genera­lul, generalul locotenentului Dubosc, a întinerit parcă cu zece ani.

Dubosc surprinsese frânturi din convorbirea genera­lului cu străinul. "Ne-ai salvat, mon cher", îi spunea gene­ralul, și mustața-i mare și albă tre­mura de emoție, "Ai sal­vat onoarea armatei franceze și ai înlăturat vărsări­le de sânge. Cum să-ți mulțumesc că ai acceptat să vii? Să vii atât de de­par­te ...".

La care străinul (pe nume Hercule Poirot), după ce res­pinsese politi­cos aceste laude, spusese: "Nu pot să nu amintesc că și dumneata mi-ai salvat odată viața". Acum, fusese rândul generalului să facă pe modestul și, după ce mai pomeniseră de Franța, de Belgia, de glorie și onoare și alte lucruri asemănătoare, se îmbrățișaseră călduros și se despărțiră.

Deși nu fusese încă pus la curent cu cele întâmplate, locotenentul Dubosc primise totuși însărcinarea să-l con­ducă pe domnul Poirot la gară, și o îndeplinea cu tot zelul și entuziasmul care-i stau bine unui tânăr ofițer destinat unei cariere promițătoare.

— Azi e duminică, spuse locotenentul. Mâine seară veți fi la Istanbul.

Nu era prima oară că făcea această remarcă. Toate con­versațiile de pe peron, în așteptarea plecării trenului, su­feră parcă de boala monotoniei și a repetărilor.

— Într-adevăr, recunoscu Poirot.

— Bănuiesc că intenționați să rămâneți acolo câteva zile?

— Firește. N-am mai fost niciodată la Istanbul. Ar fi păcat să nu-l vizi­tez, măcar în treacăt, comme ça, și pocni din degete sugestiv. De altfel, nu-s deloc grăbit. Voi rămâne câteva zile ca turist.

— Sfânta Sofia e minunată, spuse Dubosc, care de altfel n-o văzuse niciodată.

O rafală de vânt mătură peronul. Amândoi se zgribuliră. Dubosc reuși să se uite pe furiș la ceas: Cinci fără cinci — încă cinci minute doar!

Bănuind că celălalt l-a observat, se avântă din nou în discuție.

— Sunt puțini călători pe o vreme ca asta, zise, uitându-se spre fere­strele vagonului.

— Da, așa e, încuviință Poirot.

— Să sperăm că nu veți rămâne înzăpezit în Taurus!

— S-a mai întâmplat?

— Da, dar nu anul acesta.

— Să sperăm atunci, spuse Poirot. Buletinele meteorologice din Euro­pa anunță vreme proastă.

— Foarte, proastă. În Balcani a nins mult.

— Am auzit că și în Germania.

— Eh bien! exclamă Dubosc, grăbit parcă să preîn­tâmpine o altă pauză, mâine seară la șapte și patruzeci veți fi la Constantinopol.

— Da, spuse Poirot, și continuă exasperat: am auzit că Sfânta Sofia e minunată.

— Magnifică, îmi închipui.

Deasupra capetelor lor perdeaua de la un geam fu dată de o parte și apăru chipul unei tinere femei.

Mary Debenham nu prea dormise de când plecase din Bagdad, joia trecută. Nu dormise cum trebuie nici în tre­nul spre Kirkuk, nici la vila din Mosul, și nici noaptea trecută în tren. Acum, sătulă să tot stea trează în ae­rul îmbâcsit al compartimentului supraîncălzit, se ridică în picioare și pri­vi afară.

Trebuie să fie Alep. Nimic de văzut, bineînțeles. Nu­mai un peron slab luminat și, din când în când, niște strigăte în arabă. Sub fereastra ei doi bărbați vorbeau franțuzește. Un ofițer francez și un bărbat mărunt, cu niș­te mustăți enorme. Zâmbi puțin. Nu mai văzuse un bărbat atât de încotoș­mănat. Trebuie să fie foarte frig afară. De asta și încălzeau, probabil, atât de tare trenul. Încercă să deschidă mai mult fereastra, dar nu reuși.

Conductorul se apropie de cei doi bărbați. Trenul va pleca în curând, le spuse. Domnul ar face mai bine să urce. Bărbatul cel scund își scoase pălăria. Ce cap ca un ou! În ciuda grijilor care nu-i dădeau pace, Mary De­benham zâmbi. Un omuleț caraghios, genul de om pe care nu poți să-l iei niciodată în serios.

Locotenentul Dubosc debită alocuțiunea de adio. O con­cepuse înainte și o rezervase pentru clipa despărțirii. Suna foarte frumos și manierat.

Nelăsându-se mai prejos, Poirot îi dădu replica cu­venită.

— Urcați în vagon, domnule, i se adresă conductorul.

Cu aerul unei nețărmurite păreri de rău, Poirot urcă în vagon. Con­ductorul se urcă după el. Poirot își agită brațul. Locotenentul Dubosc îi răspunse la salut. Cu o smucitură puternică, trenul se puse încet în miș­ca­re.

— În sfârșit, murmură Poirot.

— Brrr, făcu Dubosc, dându-și seama cât de frig era într-adevăr...

— Voilà, Monsieur, îi spuse conductorul invitându-l cu un gest teatral să admire frumusețea compartimentului și felul în care-i fuseseră aranjate lucrurile. Valiza domnu­lui am pus-o aici.

Mâna îi rămase întinsă spre Poirot, într-un gest dintre cele mai suges­tive. Poirot îi vârî în palmă o hârtie împă­turită.

— Merci, Monsieur. Conductorul se învioră și începu să umble aferat, de colo-colo. Tichetul domnului îl am, aș mai vrea și pașaportul, dacă domnul e atât de amabil. Domnul se oprește la Istanbul, după câte îmi dau seama?

Poirot încuviință din cap.

— Nu sunt prea mulți călători, îmi închipui? întrebă.

— Nu, domnule. Mai am încă doi pasageri, amândoi englezi. Un colo­nel din India și o tânără doamnă din Bagdad. Domnul mai dorește ceva?

Domnul ceru o sticlă de Perrier.

Cinci dimineața era o oră cam nepotrivită pentru a călători cu trenul. Mai erau două ceasuri până-n zori. Văzând că nu e rost de un somn bun și simțindu-se mul­țumit că dusese la bun sfârșit o misiune delicată, Poirot se ghemui într-un colț și ațipi.

Se trezi pe la nouă și jumătate și o luă înspre vago­nul restaurant, dor­nic de o cafea fierbinte.

Înăuntru se afla numai o singură persoană, evident tânăra doamnă de care amintise conductorul. Era o fe­meie înaltă, subțire, oacheșă la față, de vreo douăzeci și opt de ani. Se simțea un fel de cumpătare calculată în fe­lul cum mânca sau îi cerea chelnerului încă o ceașcă de cafea, ceea ce de­no­ta o deplină familiarizare cu oamenii și călătoriile. Purta o rochie de vo­iaj de culoare închisă, dintr-un material subțire, tocmai potrivit pentru at­mos­fera înăbușitoare din tren.

Neavând ceva mai bun de făcut, Hercule Poirot se distra studiind-o discret.

Era genul de femeie tânără, aprecie el, care știe să-și poarte perfect de grijă oriunde s-ar afla. Era echilibrată și matură. Nu-i displăcea regulari­tatea severă a trăsătu­rilor și nici paloarea delicată a pielii. Îi plăcea și pă­rul ei negru, lucios, bine pieptănat, și ochii cenușii, reci și im­personali. Dar, hotărî Poirot în cele din urmă, e un pic prea calculată pentru a fi ceea ce numea el "o femeie drăguță".

În acel moment își făcu apariția un alt personaj. Un bărbat înalt, între patruzeci și cincizeci de ani, cu o față uscată, smeadă, și cu părul puțin al­bit la tâmple.

"Colonelul din India", își spuse Poirot.

Noul venit se înclină în fața femeii.

— 'Neața, domnișoară Debenham.

— Bună dimineața, colonele Arbuthnot.

Colonelul puse mâna pe spătarul scaunului din fața ei.

— Ai ceva împotrivă?

— Nu, bineînțeles. Ia loc.

— Știi, micul dejun nu e întotdeauna o masă prea animată.

— Sper să nu fie așa. În orice caz, nu mă interesează.

Colonelul se așeză.

— Băiete! Glasul îi era foarte autoritar.

Comandă ouă și cafea.

Ochii îi rămaseră o clipă asupra lui Poirot, apoi trecură mai departe, indiferenți. Poirot, care cunoștea bine spiritul britanic, știa ce-și spusese colonelul în sinea lui: "Vreun străin afurisit".

Fideli obiceiului insularilor, cei doi englezi nu se arătară prea vorbă­reți. Schimbară câteva cuvinte după care femeia se ridică și părăsi vago­nul.

În timpul prânzului, cei doi se așezară la aceeași masă și, ca și mai înainte, îl ignorară complet pe cei de al treilea pasager. De data aceasta, însă, conversația lor fu mai animată. Colonelul Arbuthnot povestea despre Punjab, iar din când în când se întrerupea pentru a o întreba câte ceva despre Bagdad, unde ea, pare-se, fusese guvernantă. Tot stând așa de vor­bă, descoperiră că au câțiva prieteni comuni, drept care deveniră pe dată mai puțin scorțoși, mai amicali. Depănară tot soiul de amintiri despre un oarecare Tommy și despre nu mai știu care Jerry. Colo­nelul o întrebă dacă se întoarce acasă, sau dacă are de gând să se oprească la Istanbul.

— Nu, merg direct acasă.

— Nu-i oare păcat?

— Acum doi ani m-am întors tot pe acest drum, și atunci am stat trei zile la Istanbul.

— Aha, înțeleg. Ei bine, îndrăznesc să spun că mă bucur foarte mult că mergeți direct în țară, pentru că și eu fac același lucru.

Zicând acestea, colonelul se înclină cam stângaci, îmbujorându-se la față.

"E sensibil, colonelul nostru", își spuse Poirot, puțin amuzat. "O călă­to­rie cu trenul e la fel de periculoasă ca și una cu vaporul".

Cu o voce calmă, domnișoara Debenham îi răspunse că îi pare foarte bine. În atitudinea ei se strecură o undă de răceală.

Colonelul, observă Poirot, o conduse până în dreptul compartimentu­lui ei. Peste puțină vreme, în depărtare apăru priveliștea splendidă a masi­vului Taurus. Cei doi stăteau pe coridor, unul lângă altul, contemplând Porțile Ciliciene. Deodată, domnișoara Debenham suspină. Poirot, aflat prin apropiere, o auzi șoptind:

— E atât de minunat! Aș vrea... aș vrea...

— Ce anume?

— Aș vrea să mă pot bucura de toate astea!

Arbuthnot nu răspunse. Linia colțuroasă a feței sale păru și mai seve­ră, și mai întunecată.

— Dumnezeule, cât aș fi vrut să n-ai nimic de-a face cu toate astea.

— Taci, te rog, taci.

— Oh, e-n regulă.

Aruncă o privire puțin plictisită spre Poirot. Apoi continuă:

— Dar nu mă pot împăca cu ideea să te știu guver­nantă, la chere­mul unor mame tiranice și al odraslelor lor plicticoase.

Ea râse, parcă mai puțin reținută ca de obicei.

— Oh, n-are importanță. Imaginea guvernantei batjocorite e un mit perimat. Te asigur că părinții sunt cei te­rorizați de mine.

Tăcură. Se vedea că Arbuthnot era cam rușinat de ieșirea lui. "Asist la o ciudată și nostimă comedioară", își spuse Poirot, dus pe gânduri. De gân­dul acesta avea să-și amintească mai târziu.

Ajunseră la Konia în aceeași noapte, pe la unsprezece și jumătate. Cei doi englezi coborâră din tren să-și mai dezmorțească picioarele; începură să se plimbe încoace și-ncolo pe peronul înzăpezit.

Poirot se mulțumi să urmărească de la fereastră forfota gării. După vreo zece minute ajunse la concluzia că, în fond, o gură de aer proaspăt n‑ar avea ce să-i strice. Așa că se înfofoli bine, punându-și câteva haine, jerseuri și fu­lare, iar peste pantofi o pereche de galoși. Astfel echipat, coborî cu atenție pe peron și începu să se plimbe. O luă prin spatele trenului.

După voci, recunoscu cele două siluete nedeslușite care stăteau în umbra vagonului poștal. Auzi întâi vocea lui Arbuthnot:

— Mary...

Femeia îl întrerupse.

— Nu acum, nu acum. Când totul se va termina, și va rămâne depar­te, în urma noastră... atunci...

Discret, Poirot se îndepărtă. Era surprins. Cu greu re­cunoscuse vocea rece, măsurată a domnișoarei Debenham. "Ciudat", își spuse.

A doua zi se întrebă dacă nu cumva cei doi se certaseră.

Își vorbeau foarte puțin. Femeia îi părea neliniștită. Avea cearcăne la ochi.

Pe la două și jumătate după-amiaza, trenul se opri. La ferestre apăru­ră capete curioase. Câțiva oameni, îngrămă­diți lângă linia ferată, priveau și arătau cu mâna spre ceva de sub vagonul restaurant. Poirot se aplecă în afară și se adresă conductorului vagonului de dormit, care tocmai trecea în fugă prin dreptul ferestrei. Omul îi răspunse, după care Poirot își trase ca­pul înăuntru și, întorcându-se, fu cât p-aci s-o izbească pe Mary Deben­ham, care stătea exact în spatele lui.

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, aproape pe nerăsuflate, în franțuzeș­te. De ce ne-am oprit?

— Nu-i nimic, domnișoară. S-a aprins ceva sub va­gonul restaurant. Nimic grav. De altfel, au stins focul și acum repară stricăciunile. Nu e nici un pericol, vă asigur.

Ea făcu un gest brusc, de parcă ar fi alungat ideea pericolului, ca to­tal lipsită de importanță.

— Da, da, înțeleg. Dar timpul?

— Ce timp?

— Păi, vom avea o întârziere.

— Da, e posibil, recunoscu Poirot.

— Dar nu putem întârzia! Trenul trebuie să sosească la Istanbul la 6.55 și trebuie să traversăm Bosforul ca să prindem Simplon Orient Expre­sul de ora 9. Dacă avem o oră sau două întârziere, pierdem legătura.

— Se prea poate, admise Poirot.

O privi întrebător. Văzu că mâna îi tremura pe per­vazul ferestrei și buzele îi tremurau.

— E atât de important pentru dumneavoastră, domni­șoară? o întrebă.

— Da. Da, este. Trebuie... trebuie să prind legătura.

Spunând acestea, se întoarse și o luă de-a lungul coridorului spre co­lonelul Arbuthnot.

Neliniștea ei, totuși, se dovedi neîntemeiată. Zece mi­nute mai târziu, trenul se urni din loc. Sosi la Haydapassar doar cu cinci minute întârziere, câștigând pe drum din timpul pierdut.

Apele Bosforului erau agitate, astfel că lui Poirot nu prea-i făcu plăce­re traversarea. Pe vapor nu-i mai văzu pe tovarășii săi de călătorie. Ajuns la podul Galata, o luă direct spre hotelul Tokotlian.