Crima materna

Crima materna de Agatha Christie

Era o noapte urâtă. Afară, vântul urla năpraznic și ploaia bătea în geamuri cu rafale mari.

Poirot și cu mine stăteam cu fața la cămin, cu picioarele întinse spre focul cu flăcările vioaie. Între noi era o măsuță. De partea mea se afla un „toddy”1 fierbinte pregătit cu grijă; de partea lui Poirot era o ceașcă plină cu ciocolată groasă din care n-aș fi băut nici pentru o sută de lire.

Poirot sorbea compoziția aceea cafenie din ceașca de porțelan roșie și ofta a mulțumire.

— Quelle belle vie! Murmură el.

— Da, este bună lumea de altă dată, am completat eu. Uite, eu am o slujbă pe cinste! Și uită-te și pe tine, celebru…

— O, mon ami! Protestă Poirot.

— Ba ești. Chiar așa! Când mă gândesc la numărul tău mare de succese sunt pur și simplu uimit. Nu cred să cunoști ce înseamnă eșecul!

— Numai un tip al naibii de simpatic ar putea spune asta!

— Nu, serios, ai dat vreodată greș?

— De nenumărate ori, prietene. Ce vrei? La bonne chance nu poate fi întotdeauna de partea ta. Am fost chemat adesea prea târziu. De foarte multe ori, un altul, urmărind același țel, a ajuns acolo primul. De două ori am căzut bolnav când eram pe punctul de a reuși. Trebuie luate în considerare succesele și insuccesele, prietene.

— De fapt, nu m-am referit la asta, am zis. Am vrut să spun, s-a întâmplat vreodată să greșești cu totul într-un caz numai și numai din cauza ta?

— Aha, înțeleg! Mă întrebi dacă am rămas vreodată „Popa'prostu”, cum se spune? O dată, prietene… Un zâmbet blând, meditativ îi flutură pe față. Da, o dată m-am făcut de râs.

Se îndreptă brusc în scaun.

— Uite ce e, prietene, știu că ții un jurnal al micilor mele succese. Să adaugi încă o poveste la colecție, povestea unui eșec!

Se întinse și puse un buștean pe foc. Apoi, după ce-și șterse cu grijă mâinile cu o mică cârpă de praf care atârna de un cui lângă cămin, se așeză la loc și-și începu povestea.

— Ceea ce am să-ți povestesc (spuse domnul Poirot) s-a întâmplat în Belgia cu mulți ani în urmă. Era pe vremea teribilei lupte din Franța dintre biserică și stat. Domnul Paul Déroulard era un ministru adjunct francez cunoscut. Un secret știut era că-l aștepta portofoliul de ministru. Era dintre cei mai înverșunați din partida anticatolică și mai mult ca sigur că odată ajuns la putere avea să înfrunte o adversitate profundă. În multe privințe, era un om deosebit. Deși nici nu bea, nici nu fuma, nu era totuși prea scrupulos în alte privințe. Înțelegi, Hastings, c'était des femmes – toujours des femmes!

Se căsătorise cu câțiva ani mai înainte cu o tânără din Bruxelles care-i adusese o dotă substanțială. Fără îndoială, că banii i-au folosit în carieră, întrucât familia sa nu era bogată, deși, pe de altă parte, ar fi fost îndreptățit să-și spună monsieur le baron dacă vroia. N-a avut copii din această căsătorie și soția i-a murit după doi ani ca urmare a unei căzături pe scară. Printre proprietățile pe care le-a moștenit de la ea era o casă pe Avenue Louise în Bruxelles.

În această casă s-a produs decesul său brusc, evenimentul coincizând cu demisia ministerului al cărui portofoliu urma să-l preia. Toate ziarele au tipărit lungi articole despre cariera sa. Cauza morții, care a survenit chiar imediat după cină, a fost atribuită unei crize cardiace.

Pe acea vreme, mon ami, eram, după câte știi, membru al Forței de detectivi belgiene. Moartea domnului Paul Déroulard nu mă interesa în mod deosebit. Așa cum știi, sunt un bon catholique și dispariția lui mi s-a părut bine venită.

După vreo trei zile, când tocmai îmi începusem concediul, am primit acasă o vizitatoare – o doamnă plină de voaluri, dar evident tânără și mi-am dat seama imediat că era o fată absolut cinstită.

— Sunteți domnul Hercule Poirot? Mă întrebă cu o voce slabă și blândă.

Am dat din cap că da.

— De la Serviciul de detectivi?

Am confirmat din nou.

— Vă rog să luați loc domnișoară, am spus.

A acceptat scaunul și și-a dat la o parte vălul. Avea o față încântătoare, deși se vedea că plânsese și purta semnele unei neliniști profunde.

— Monsieur, spuse ea, știu că sunteți acum în vacanță. De aceea, sunteți liber să preluați un caz particular. Înțelegeți că nu vreau să mă adresez poliției.

Dădui din cap a refuz.

— Mă tem că ceea ce-mi cereți este imposibil, mademoiselle. Chiar dacă sunt în vacanță, lucrez totuși la poliție.

Se aplecă spre mine.

— Ecoutez, monsieur. Tot ceea ce vă cer este să investigați. Aveți perfectă libertate să raportați poliției rezultatul cercetărilor dumneavoastră. Dacă se adeverește ceea ce cred eu, vom avea nevoie de tot mecanismul judiciar.

Asta arunca o cu totul altă lumină asupra problemei, așa că m-am pus la dispoziția ei fără prea multă discuție.

O ușoară roșeață îi apăru în obraji.

— Vă mulțumesc, monsieur. Vă cer să investigați moartea domnului Déroulard.

— Comment? Am exclamat surprins.

— Monsieur, n-am nici o dovadă, nimic decât instinctul meu de femeie, dar sunt convinsă – convinsă, când vă spun că domnul Déroulard n-a murit de moarte bună!

— Dar cum, doctorii…

— Doctorii pot greși. Era atât de robust, atât de puternic. Ah, domnule Poirot vă implor să mă ajutați…

Biata fată se pierduse cu firea. Era să îngenuncheze în fața mea. Am calmat-o cât m-am priceput mai bine.

— Am să vă ajut, mademoiselle. Sunt aproape sigur că temerile dumitale sunt nefondate, dar vom vedea. Întâi, vă rog să-mi descrieți pe cei din casă.

— Bineînțeles servitorii – Jannette, Félice și Denise, bucătăreasa, care e acolo de mulți ani; celelalte sunt simple fete de la țară. Mai e și François, dar și el este un servitor vechi. Apoi e mama domnului Déroulard și cu mine. Mă numesc Virginie Mesnard. Sunt o verișoară săracă a fostei doamne Déroulard, soția domnului Paul și stau cu ei în casă de peste trei ani. V-am vorbit despre cei din casă. Mai erau doi musafiri.

— Și aceștia erau…?

— Domnul de Saint Alard, un vecin de-al domnului Déroulard, din Franța. Și-un prieten englez, domnul Wilson.

— Mai locuiesc la dumneavoastră?

— Doar domnul Wilson, domnul de Saint Alard a plecat ieri.

— Și la ce plan v-ați gândit mademoiselle Mesnard?

— Dacă veniți acasă peste jumătate de oră o să inventez o poveste în legătură cu prezența dumneavoastră. Mai bine v-aș prezenta că ați avea într-un fel legătură cu presa. Am să spun că veniți de la Paris și că ați adus o carte de vizită din partea domnului Saint Alard. Madame Déroulard are o sănătate foarte șubredă și nu va acorda atenție amănuntelor.

Sub pretextului ingenios al domnișoarei am fost primit în casă și, după o scurtă întrevedere cu mama adjunctului de ministru decedat, o doamnă cu o minunată ținută impozantă și aristocratică, deși evident suferindă, m-am instalat în clădire.

Mă întreb, prietene, (continuă Poirot) dacă îți poți imagina cumva dificultățile sarcinilor mele? Deci era vorba de un om care murise cu trei zile mai înainte. Dacă fusese vreun complot, se întrevedea o singură posibilitate – otrava! Și eu n-am avut ocazia să văd corpul, nu puteam examina sau analiza nici un mijloc prin care otrava i-ar fi putut fi administrată. Nu era nici un indiciu fals sau de alt fel pe care să-l iau în considerare. Fusese omul otrăvit? Dispăruse în urma unei morți naturale? Eu, Hercule Poirot, trebuia să hotărăsc, fără ca să am ceva care să mă ajute.

Întâi i-am descusut pe servitori și cu ajutorul lor am recapitulat ce se întâmplase în seara aceea. Am acordat o atenție specială mâncării de la cină și modului în care a fost prezentată. Supa fusese servită de domnul Déroulard însuși dintr-o supieră. Au urmat cotletele și apoi pui. În cele din urmă un compot de fructe. Și toate puse pe masă și servite de domnul însuși. Cafeaua a fost adusă într-o cafetieră mare și așezată pe masă. Nu era nimic în toate astea mon ami – imposibil să otrăvești o singură persoană, fără a le otrăvi pe toate!

După cină, madame Déroulard se retrăsese în camerele ei și mademoiselle Virginie o însoțise. Cei trei bărbați se mutaseră în biroul domnului Déroulard. Aici discutaseră amical câtăva vreme, când deodată, pe neașteptate, ministrul se prăvălise pe podea. Domnul de Saint Alard se repezise afară să-i spună lui François să aducă doctorul imediat. A spus că era fără îndoială, o apoplexie, explică majordomul. Dar, când doctorul sosi, nu-i mai putu fi de nici un ajutor pacientului.

Domnul John Wilson, căruia i-am fost prezentat de mademoiselle Virginie, arăta a ceea ce se numea pe atunci, John Bull, un englez obișnuit între două vârste și voinic. Relatarea sa, pe care ne-o făcu într-o franceză britanică, era în linii mari aceeași.

Déroulard s-a făcut roșu la față și a căzut jos.

Nu mai era nimic altceva de găsit acolo. Apoi, m-am dus la scena tragediei, biroul și, la cererea mea, am fost lăsat singur. Până acum nimic nu venea în sprijinul teoriei domnișoarei Mesnard. Nu puteam crede decât că era vorba de o părere din partea ei. Evident, simțise o pasiune romantică pentru cel mort, ceea ce nu-i permitea să aibă o viziune normală asupra cazului. Cu toate acestea, am cercetat biroul cu o grijă meticuloasă. Era prea posibil ca un ac hipodermic să fi fost introdus în scaunul celui decedat în așa fel încât să-i producă o injecție fatală. Înțepătura minusculă pe care o cauza ar fi putut rămâne neobservată. Dar n-am descoperit nici o urmă pe care să-mi sprijin această teorie. M-am aruncat eu însumi în scaun într-un exces de disperare.

— Enfin, renunț! Am spus cu glas tare. Nu există nici un indiciu nicăieri! Totul este perfect normal.

Cum rosteam cuvintele astea, ochii îmi căzură pe o mare cutie de ciocolată ce se afla pe o masă de alături și inima îmi tresări. Putea să nu fie un indiciu în privința morții domnului Déroulard, dar iată cel puțin ceva ce nu era normal. Am ridicat capacul. Cutia era plină, neatinsă; nu lipsea nici o ciocolată, dar ea avea o particularitate care îmi sări în ochi ca stridentă. Pentru că, vezi tu Hastings, în timp ce cutia era roșie, capacul era albastru. Desigur, poți vedea adesea o fundă albastră pe o cutie roșie și invers. Dar o cutie de o culoare și un capac de alta – nu, în mod hotărât – ça ne se voit jamais!

Deși nu vedeam cum acest mic incident îmi putea fi de vreun folos, totuși m-am hotărât să-l cercetez ca fiind neobișnuit. Am sunat clopoțelul după François și l-am întrebat dacă fostului său stăpân îi plăceau dulciurile. Un zâmbet slab, melancolic îi înflori pe buze.

— Îi plăceau enorm, monsieur. Avea întotdeauna o cutie cu ciocolată în casă. Știți, nu bea vin de nici un fel.

— Totuși cutia asta este neatinsă? Am ridicat capacul ca să-i arăt.

— Pardon, monsieur, dar o cutie nouă a fost cumpărată în ziua morții sale, cealaltă fiind aproape pe sfârșite.

— Atunci cealaltă cutie s-a terminat în ziua morții sale, am spus încet.

— Da, monsieur, am găsit-o goală dimineața și am aruncat-o.

— Domnul Déroulard mânca dulciuri la orice oră din zi?

— De obicei după cină.

Am început să văd mai clar.

— François, i-am zis, poți să fii discret?

— Dacă trebuie, monsieur.

— Bon! Să știi atunci că sunt de la poliție. Poți să-mi găsești cealaltă cutie?

— Bineînțeles, monsieur. Trebuie să fie în lada de gunoi!

Plecă și se întoarse după câteva minute cu un obiect prăfuit. Era duplicatul cutiei pe care o țineam, cu deosebirea că de data aceasta cutia era albastră și capacul roșu. I-am mulțumit lui François, i-am cerut încă o dată să fie discret și am părăsit casa din Avenue Louise fără altă discuție.

Apoi l-am vizitat pe doctorul care îl văzuse pe domnul Déroulard. Cu el m-am descurcat greu. S-a strecurat frumușel în spatele unui zid de frazeologie de specialitate, dar mi-a trecut prin cap că nu era chiar atât de sigur în legătură cu cazul după cum pretindea.

— Au fost multe întâmplări curioase de tipul ăsta, recunoscu el, după ce am reușit să-l dezarmez cât de cât. O criză bruscă de furie, o emoție violentă după o cină consistentă, c'est entendu, deci, după un acces de furie, sângele se ridică la cap și pac! Gata cu tine!

— Dar domnul Déroulard nu a avut nici o emoție violentă.

— Nu? Am aflat că avea o altercație furtunoasă cu domnul de Saint Alard.

— De ce să aibă?

— C'est évident! Doctorul ridică din umeri. Nu era domnul de Saint Alard un catolic dintre cei mai fanatici? Prietenia lor era pe punctul de a se strica din cauza acestei probleme a bisericii și statului. Nu trecea nici o zi fără discuții. Pentru domnul de Saint Alard, Déroulard părea aproape un Anticrist.

Nu mă așteptam la asta, fapt care mi-a dat de gândit.

— Încă o întrebare, doctore: ar fi posibil să se introducă o doză fatală de otravă într-o ciocolată?

— Cred că s-ar putea, spuse doctorul încet. Acidul prusic ar putea avea o astfel de consecință dacă nu are pe unde să se evaporeze și o globulă micuță de orice ar putea fi înghițită fără să fie observată – dar nu pare deloc să fie cazul de așa ceva. O ciocolată plină cu morfină sau stricnină… Făcu o grimasă. Înțelegeți, domnule Poirot, o îmbucătură ar fi suficientă! Victima n-ar avea nici o șansă de scăpare.

— Vă mulțumesc, doctore.

Am plecat. Apoi am întrebat pe la farmaciști, în special pe la cei din apropiere de Avenue Louise. E bine să fii de la poliție. Am primit informațiile pe care le doream fără prea multe discuții. Numai într-un caz am auzit de o otravă care a fost furnizată casei respective. Erau niște picături de sulfat de atropină pentru madame Déroulard. Atropina este o otravă puternică și pentru moment m-am entuziasmat, dar simptomele de otrăvire cu atropină seamănă foarte mult cu cele ale ptomainei, nu cu cele pe care le studiam. Apoi, rețeta era veche. Madame Déroulard suferea de cataractă la amândoi ochii de foarte mulți ani.

Eram pe punctul de a pleca descurajat când farmacistul mă cheamă înapoi.

— Un moment, monsieur Poirot. Îmi amintesc că fata care a adus rețeta a spus ceva în legătură cu faptul că trebuie să se ducă la farmacistul englez. Ați putea încerca acolo.

Așa am procedat. Făcând încă odată uz de statutul meu oficial am primit informațiile de care aveam nevoie. Cu o zi înainte de moartea domnului Déroulard, pregătiseră o rețetă pentru domnul John Wilson. Nu era vorba de preparat. Erau simple tablete mici de trinitrină. L-am întrebat dacă aș putea vedea câteva. Mi le-a arătat și inima a început să-mi bată mai tare deoarece micuțele tablete erau de ciocolată.

— Este o otravă? L-am întrebat.

— Nu, monsieur.

— Puteți să-mi descrieți efectele lor?

— Micșorează tensiunea. Se recomandă în anumite forme de tulburări cardiace – angină pectorală, de exemplu. Reduce tensiunea arterială. În arterioscleroză…

L-am întrerupt.

— Pe cinstea mea! Această însușire nu-mi spune nimic. Te face să te înroșești la față?

— Sigur că da.

— Și dacă aș lua 10-20 din tabletele astea mici, ce mi s-ar întâmpla?

— Nu v-aș sfătui să încercați, mi-a răspuns sec.

— Și totuși, spuneți că nu-i otravă.

— Multe lucruri care nu sunt numite otravă pot omorî un om, răspunse el pe același ton.

Am plecat din farmacie încântat. În sfârșit, lucrurile începeau să meargă!

Acum știam că John Wilson a avut mijloacele de a comite crima, dar care să fi fost motivul? Venise în Belgia cu treburi și-l rugase pe domnul Déroulard, pe care abia îl cunoscuse, să-l spijine. Aparent, moartea lui Déroulard n-ar fi putut să-i aducă în nici un fel vreun beneficiu. Mai mult, am descoperit, după cercetări în Anglia, că suferea de câțiva ani de forma aceea dureroasă a bolii de inimă cunoscută ca angină. Așadar, avea un drept legitim să țină la el tabletele acelea. Și totuși, eram convins că cineva se dusese la cutia de ciocolată, deschizând-o întâi, din greșeală, pe cea plină și că scosese conținutul din ultima ciocolată, înghesuind în locul acestuia atât de multe tablete mici de trinitrină câte puteau intra. Ciocolatele erau mari. Eram sigur că între 20 și 30 de tablete ar fi putut fi băgate înăuntru. Dar cine făcuse asta?

Erau doi musafiri în casă. John Wilson a avut mijloacele. Saint Alard a avut motivul. Amintește-ți că era un fanatic și nu există vreunul care să se compare cu un fanatic religios. Ar fi putut el, într-un fel, să pună mâna pe trinitrina lui John Wilson?

O altă mică idee îmi veni. Ah, știu că zâmbești de micile mele idei! De ce rămăsese Wilson fără trinitrină? Sigur, și-ar fi adus rezerve suficiente din Anglia. M-am dus încă o dată la casa din Avenue Louise. Wilson era plecat, dar am văzut-o pe fata care-i deretica prin cameră, Félicie. Am întrebat-o imediat dacă nu-i adevărat că domnul Wilson pierduse o sticlă de pe etajera lui cu puțin timp în urmă. Fata răspunse de-ndată. Chiar așa era. Fusese învinuită pentru asta chiar ea, Félice. Evident, domnul englez crezuse că ea o spărsese și nu vroia să spună. Pe când ea n-o atinsese niciodată. Fără îndoială că de vină era Jannette, care întotdeauna își bagă nasul unde nu-i fierbe oala…

I-am întrerupt șirul de cuvinte și am plecat. Acum știam tot ce vroiam. Îmi rămânea s-o dovedesc. Lucru care simțeam nu avea să fie ușor. Trebuia să mă asigur că Saint Alard luase flaconul cu trinitrină de pe etajera lui John Wilson, dar ca să-i conving pe alții, trebuia să aduc probe. Și n-aveam niciuna la îndemână!

Nu-i nimic. Eu știam – asta conta cel mai mult. Ții minte dificultatea noastră în cazul Styles2, Hastings? Și-acolo știam – dar mi-a luat mult timp până să găsesc ultima legătură care să-mi completeze lanțul de dovezi împotriva ucigașului.

Am cerut s-o văd pe mademoiselle Mesnard. Veni imediat. I-am cerut adresa domnului de Saint Alard. O umbră de îngrijorare i se strecură pe chip.

— De ce-aveți nevoie de ea, monsieur.

— E necesar, mademoiselle.

Ea părea că se îndoiește… Că e tulburată.

— Nu vă poate spune nimic. E un om cu gândurile duse aiurea. Abia își dă seama de ce se întâmplă în jurul lui.

— Se poate, mademoiselle. Totuși, a fost un prieten vechi al domnului Déroulard. S-ar putea să-mi spună anumite lucruri – lucruri din trecut – vechi invidii – vechi aventuri de dragoste.

Fata se înroși și-și mușcă buza.

— Cum doriți… Dar… Dar sunt sigură acum că am greșit. A fost drăguț din partea dumneavoastră că ați răspuns la cererea mea, dar atunci eram necăjită, aproape nebună. Acum îmi dau seama că nu-i nici un mister de rezolvat. Lăsați-l, domnule, vă rog foarte mult.

Am privit-o cu atenție.

— Mademoiselle, am spus, câteodată e dificil pentru un câine să găsească mirosul, dar din moment ce i-a dat de urmă, nimic pe lumea asta nu-l mai oprește. Asta dacă-i un câine bun! Și eu, mademoiselle, eu, Hercule Poirot, sunt un câine bun.

Plecă fără un cuvânt. Câteva minute mai târziu se întoarse cu adresa scrisă pe o bucată de hârtie. Am părăsit casa. François mă aștepta afară. Se uită la mine nerăbdător.

— Nu e nici o veste, monsieur?

— Niciuna deocamdată, prietene.

— Ah! Pauvre monsieur Déroulard! Oftă el. Și eu eram de părerea lui. Nu-mi pasă de preoți. Asta n-o spuneam în casă. Toate femeile sunt credincioase, ceea ce, poate, e bine. Madame est très pieuse… et mademoiselle Virginie aussi.

Mademoiselle Virginie? Era ea très pieuse? M-am mirat, gândindu-mă la fata pasionată, plânsă, pe care o văzusem în prima zi.

După ce am obținut adresa domnului de Saint Alard m-am pus pe lucru. Am sosit în apropierea palatului său din Ardeni, dar abia după câteva zile am putut găsi un pretext pentru a intra în casă. În cele din urmă am reușit – cum crezi?

— Ca instalator, mon ami! Era o treabă de-o clipă să aranjezi o mică scurgere de gaz în dormitorul lui. Am plecat după unelte și am avut grijă să mă întorc cu ele la o oră când știam că am să fiu absolut singur. Nu prea știam ce căutam. Singurul lucru de care aveam nevoie, eram sigur că n-o să-l găsesc. Nu și-ar fi asumat riscul să-l păstreze.

Totuși, când am găsit dulăpiorul închis de deasupra etajerei, n-am putut rezista tentației de a vedea ce-i înăuntru. Încuietoarea era simplu de desfăcut. Ușa se deschise. Era plin de sticle vechi. Am scos una câte una cu mâna tremurândă. Deodată îmi scăpă o exclamație. Închipuiește-ți prietene, țineam în mână un mic flacon cu eticheta unui farmacist englez, pe care erau cuvintele: „Tablete de trinitrină. Se ia câte una când este nevoie. Dl. John Wilson”.

Mi-am stăpânit emoția, am închis dulăpiorul, am pus sticluța în buzunar și am continuat să repar conducta! Trebuie să fii metodic. Apoi, am părăsit palatul și am luat trenul spre țara mea imediat. Am sosit la Bruxelles mai târziu în seara aceea. Redactam un raport către prefect a doua zi dimineață, când mi-a fost adus un bilețel. Era din partea bătrânei doamne Déroulard și mă invita la casa din Avenue Louise fără întârziere.

François mi-a deschis ușa.

— Madame la baronne vă așteaptă.

M-a condus spre camerele ei. Stătea într-un fotoliu mare. Mademoiselle Virginie nu era prin preajmă.

— Domnule Poirot, spuse bătrâna doamnă, tocmai am aflat că nu sunteți ceea ce pretindeți. Sunteți ofițer de poliție.

— Așa e, doamnă.

— Ați venit aici să cercetați circumstanțele morții fiului meu?

Am răspuns din nou:

— Așa e, doamnă.

— M-aș bucura dacă mi-ați spune ce descoperire ați făcut.

Am ezitat.

— Mai întâi aș vrea să știu cum de-ați aflat despre toate astea de la cineva care nu mai este în lumea noastră.

Cuvintele ei și felul gânditor în care le pronunțase îmi înghețară inima. Eram incapabil să vorbesc.

— De aceea, monsieur, vă rog foarte mult să-mi spuneți exact ce-ați descoperit în timpul investigației dumneavoastră.

— Investigația mea s-a terminat.

— Fiul meu?

— A fost omorât în mod deliberat.

— Știți de către cine?

— Da, doamnă.

— De cine?

— Domnul de Saint Alard.

— Greșiți. Domnul de Saint Alard este incapabil să comită o asemenea crimă.

— Dovezile sunt la mine.

— Vă rog încă odată să-mi povestiți totul.

De data aceasta m-am conformat, parcurgând fiecare etapă care mă condusese la descoperirea adevărului. A ascultat cu atenție. La sfârșit dădu din cap aprobator.

— Da, da, totul este așa cum spuneți, în afară de un lucru. Nu domnul Saint Alard mi-a omorât fiul. Ci eu, mama lui.

M-am holbat la ea. Continua să dea încet din cap că așa era.

— E bine c-am trimis după dumneavoastră. Providența bunului Dumnezeu a făcut-o pe Virginie să-mi spună ce făcuse înainte de a pleca la mânăstire. Ascultați, domnule Poirot! Fiul meu era un om rău. Persecuta biserica. A dus o viață de păcate și crime. Târa celelalte suflete după el. Dar s-a întâmplat ceva și mai rău. Într-o dimineață, când ieșeam din camera mea, mi-am văzut nora stând în capul scărilor. Citea o scrisoare. L-am zărit pe fiul meu furișându-se în spatele ei. O îmbrâncitură bruscă și ea a căzut spărgându-și capul pe treptele de marmoră. Când au ridicat-o, era moartă. Fiul meu era un ucigaș și numai eu, mama lui, știam asta.

Își închise ochii pentru o clipă.

— Nu puteți să vă imaginați, monsieur disperarea, agonia mea! Ce trebuia să fac? Să-l denunț la poliție? Nu puteam să mă pretez la așa ceva. Era de datoria mea, dar eram o fire slabă. Ș-apoi, m-ar fi crezut? De câtva timp vederea îmi slăbise… Ar fi putut spune că mă înșelasem. Am păstrat tăcerea. Dar conștiința nu-mi dădea pace. Tăcând, eram și eu o ucigașă. Fiul meu a moștenit averea soției sale. A prosperat ca un laur. Ș-acum urma să ia portofoliul de ministru. Ar fi persecutat îndoit biserica. Și mai era și Virginie. Biata fată, frumoasă, credincioasă din fire, era fascinată de el. Avea o putere ciudată și extraordinară asupra femeilor. Îmi dădeam seama ce-o să se-ntâmple. Eram incapabil s-o împiedic. El n-avea nici o intenție să se căsătorească cu ea. Sosi momentul când ea era gata să-i cedeze totul.

Atunci am văzut totul clar. Era fiul meu. Eu îi dădusem viață. Eram responsabilă pentru el. Ucisese trupul unei femei, acum avea să omoare sufletul alteia! M-am dus în camera domnului Wilson și-am luat sticla cu tablete. Spusese odată râzând că erau suficiente înăuntru să omoare un om! M-am dus în birou și-am deschis cutia mare de ciocolată care stătea întotdeauna pe măsuță. Din greșeală am deschis o cutie nouă. Și cealaltă era pe masă. Rămăsese doar o ciocolată în ea. Asta simplifica lucrurile. Nimeni nu mânca ciocolate în afară de fiul meu și Virginie. Am ținut-o la mine în seara aceea. Totul a decurs precum plănuisem…

Se opri, închizându-și ochii pentru o clipă, apoi îi deschise din nou.

— Domnule Poirot, sunt la dispoziția dumitale. Mi s-a spus că nu mai am multe zile de trăit. Vreau să răspund pentru fapta mea în fața bunului Dumnezeu. Trebuie să răspund pentru ea și pe Pământ?

Am ezitat.

— Dar sticluța goală, madame, am întrebat eu ca să câștig timp. Cum a ajuns în posesia domnului de Saint Alard?

— Când a venit să-și ia la revedere de la mine, i-am strecurat-o în buzunar. Nu știam cum să scap de ea. Sunt atât de neajutorată, încât nu mă prea pot mișca fără ajutor și dacă ar fi fost găsită goală în camerele mele, ar fi creat suspiciune. Mă înțelegeți, monsieur.

— Se îndreptă în fotoliu – n-am avut nici o intenție să arunc vreo bănuială asupra domnului de Saint Alard! Nici nu mi-am închipuit vreodată așa ceva. M-am gândit că valetul său va găsi sticla goală și-o va arunca fără să întrebe.

Am aprobat-o:

— Vă înțeleg, doamnă, am spus.

— Ce-ați hotărât, monsieur?

Vocea îi era fermă și sigură și-și ținea capul semeț. M-am ridicat în picioare.

— Madame, i-am zis, am onoarea de a vă dori toate cele bune. Mi-am făcut investigațiile și am eșuat! Afacerea este închisă.

Tăcu pentru o clipă, apoi spuse liniștit:

— După o săptămână ea a murit. Mademoiselle Virginie și-a trecut noviciatul și, firesc, a rămas la mânăstire. Prietene, asta este povestea. Trebuie să recunosc că nu prea am fost la înălțime.

— Dar ăsta nu se poate numi eșec, mi-am pus eu verdictul. În acele împrejurări ce altceva ai fi putut crede?

— Ah, sacré, mon ami, strigă Poirot, înflăcărându-se deodată. Oare nu vezi? Pot să spun că am fost de 36 de ori un idiot! Celulele mele cenușii n-au funcționat deloc. Tot timpul am avut indiciul în mâinile mele.

— Ce indiciu?

— Cutia de ciocolată! Nu-ți dai seama? Oricare ar fi văzut-o ar fi făcut o asemenea greșeală? Știam că doamna Déroulard avea cataractă – aflasem după picăturile de atropină. Era o singură persoană în toată casa a cărei vedere era atât de slabă încât ar fi putut s-o împiedice să pună corect capacul la loc. Cutia de ciocolată m-a pus pe urme și, totuși, până la sfârșit nu am reușit deloc să-i observ adevărata ei importanță!

Și psihologia mea a dat greș. Dacă domnul de Saint Alard ar fi fost criminalul, n-ar fi păstrat niciodată o sticluță care îl încrimina. Faptul că am găsit-o, dovedea nevinovăția sa. Și aflasem de la domnișoara Virginie că era un tip distrat. Ce să mai zic, a fost o afacere mizerabilă pe care ți-am povestit-o! Dar numai ție ți-am spus-o. Mă înțelegi, sunt într-o postură proastă! O bătrână comite o crimă într-un chip atât de simplu și inteligent și mă păcălește complet pe mine, Hercule Poirot. Sapristi! Nu suport să mă gândesc la ea! Hai s-o uităm! Ba nu, ține-o minte, și dacă crezi vreodată că sunt prea îngâmfat – ceea ce e puțin probabil, dar s-ar putea întâmpla…

Mi-am ascuns un zâmbet.

— Eh bien, prietene, să-mi spui „Cutia de ciocolată”. Ne-am înțeles?

— Ne-am înțeles!

— În fond, spuse Poirot pe gânduri, a fost o experiență! Eu, care, fără îndoială, am cel mai bun creier din Europa în prezent, pot să-mi permit să fiu mărinimos!

— Cutia de ciocolată, am murmurat eu încet.

— Pardon, mon ami.

M-am uitat la fața liniștită a lui Poirot când se aplecă spre mine întrebător și nu mă lăsă inima. Și eu suferisem adesea din cauza lui, dar, deși nu posedam cel mai grozav creier din Europa, îmi puteam permite să fiu mărinimos!

— Nimic, am mințit, și mi-am aprins o altă pipă, zâmbind în sinea mea.

SFÂRȘIT

1 Băutură îndulcită din alcool și apă fiartă.

2 Este vorba de acțiunea din romanul Misterioasa afacere de la Styles.