Crima pe terenul de golf

Crima pe terenul de golf de Agatha Christie

Capitolul I.

O tovarășă de călătorie

Cred că este bine cunoscută anecdota cu privire la un tânăr scriitor care, hotărât să-și înceapă cartea într-un mod destul de șocant și original încât să capteze și să rețină atenția celui mai blazat dintre editori, a scris următoarea propoziție:

— „Drace! spuse ducesa.”

Pare destul de ciudat, însă povestirea mea începe aproape la fel. Numai că doamna care a exclamat asta nu era ducesă!

Era o zi de la începutul lui iunie. Rezolvasem niște afaceri la Paris și mă întorceam cu trenul de dimineață la Londra, unde încă mai împărțeam aceeași locuință cu vechiul meu prieten, fostul detectiv belgian, Hercule Poirot.

Expresul de Calais era ciudat de gol... de fapt, în compartimentul meu mai era o singură persoană. Plecasem oarecum în graba de la hotel și eram foarte preocupat de a mă asigura că-mi luasem toate hârtiile, când trenul a pornit. Până atunci abia dacă o remarcasem pe cealaltă pasageră, însă, în momentul acesta, prezența ei mi s-a impus în mod violent. Sărind de pe locul ei, coborî fereastra și-și scoase capul afară ca, o clipă mai târziu, să și-l tragă la loc cu o scurtă și puternică exclamație: „Drace!”

Eu sunt un om de morală veche. După părerea mea, o femeie trebuie să aibă feminitate. Nu suport fetele nevropate care dănțuie de dimineață până seara, fumează ca un horn și folosesc un limbaj ce le-ar face să roșească până și pe precupețele de pește din Billingsgate!

M-am uitat ușor încântat la chipul drăguț și obraznic de sub eleganta pălăriuță roșie. Câte un ciorchine bogat de bucle negre îi acoperea urechile. După părerea mea, să fi avut puțin mai mult de șaptesprezece ani, însă obrajii îi erau acoperiți cu pudră, iar buzele îngrozitor de stacojii.

Deloc rușinată, mi-a înfruntat privirea, apoi făcu o grimasă expresivă.

— Vai, Doamne, l-am șocat pe stimabilul domn! se adresă ea unui auditoriu imaginar. Îmi cer scuze pentru limbajul meu. Total nepotrivit cu al unei doamne etc, dar oh, Dumnezeule, e destul de justificat! Știi că mi-am pierdut unica soră?

— Adevărat? am întrebat politicos. Ce nenorocire!

— El nu-i de acord! rosti doamna. Are o părere cumplit de proastă... despre mine și sora mea... ceea ce e total nedrept, căci n-a văzut-o!

Am deschis gura, dar mi-o luă înainte.

— Să taci! Nimeni nu mă iubește! Am să mă duc în grădină și-am să mănânc viermi! Huo! Sunt zdrobită!

Se ascunse în spatele unui ziar mare, francez, de umor. După câteva minute i-am văzut ochii privindu-mă pe furiș pe deasupra ziarului. Nu m-am putut abține să nu zâmbesc și, în momentul următor, puse ziarul de-o parte și izbucni într-un hohot de râs vesel.

— Știam eu că nu ești atât de ursuz precum arăți, strigă ea.

Avea un râs atât de molipsitor încât n-am putut să nu râd și eu, deși nu-mi plăcea deloc cuvântul „ursuz”.

Era clar că fata îmi displăcea în cel mai înalt grad, dar ăsta nu era un motiv ca să mă comport ridicol. Eram pregătit să mă relaxez. În plus, fata era extrem de drăguță...

— Iată! Acum suntem prieteni! declară obrăznicătura. Spui că-ți pare rău de sora mea...

— Sunt dezolat!

— Ce băiat bun!

— Lasă-mă să termin. Vroiam să adaug că, deși sunt dezolat, pot reuși foarte bine să-i suplinesc absența. M-am înclinat ușor.

Dar această de nedescris domnișoară se încruntă și scutură din cap.

— Las-o baltă! Prefer povara „demnei dezaprobări”. Oh, fata dumitale! „Nu-i de-a noastră” se spune. Și aici ai dreptate... deși, bagă de seamă, e destul de greu să te pronunți în ziua de azi. Nu oricine poate face deosebirea între o vampă și o ducesă. Ei, uite, cred că iar te-am șocat! Parc-ai fi scos din fundul pădurii, să știi. Nu că m-ar deranja asta. Am mai avut de-a face cu de-alde ăștia ca dumneata. Chiar urăsc un tovarăș care vânează prospătură. Asta mă scoate din minți. Dădu din cap cu putere.

— Și cum faci când ești scoasă din minți? am întrebat-o zâmbind.

— Ca un adevărat drăcușor! Nu mă stăpânesc în ce spun sau în ce fac. Aproape că l-am omorât pe un tip odată. Da, e adevărat. Și ar fi meritat-o. Am sânge italian. Într-una din zile am să dau de bucluc.

— Ei, nu te înfuria pe mine, am rugat-o.

— N-am să mă-nfurii. Îmi placi... mi-am pus ochii pe dumneata din prima clipă. Dar arătai atât de dezaprobator încât nu mi-aș fi închipuit vreodată că vom fi prieteni.

— Ei bine, uite că suntem. Spune-mi câte ceva despre dumneata.

— Sunt actriță. Nu... nu dintre acelea la care te gândești, care iau masa la Savoy, acoperite cu bijuterii și ale căror fotografii apar în toate ziarele, spunând cât de mult le place crema de față a lui madame Cutare sau Cutare. Am fost pe platou de când aveam șase ani... făceam acrobații.

— Iartă-mă, am spus încurcat.

— N-ai mai văzut copii acrobați?

— Oh, înțeleg.

— M-am născut în America, însă cea mai mare parte din viață mi-am petrecut-o în Anglia. Acum avem un show nou...

— Avem?

— Sora mea și cu mine. Un recital de muzică și dans, câteva anecdote și, printre ele, strecurăm și ceva din vechea noastră ocupație, acrobația. E o idee foarte nouă care prinde de fiecare dată. Ies bani din asta...

Noua mea cunoștință se aplecase în față și vorbea înflăcărată, cea mai mare parte a termenilor folosiți de ea fiindu-mi complet necunoscuți. Totuși, m-am pomenit tot mai interesat de ea. Părea să fie o foarte ciudată îmbinare între copil și femeie. Deși trecută prin școala vieții și capabilă să-și poarte singură de grijă, după cum afirmase, exista totuși o anume ingenuitate în modul ei sincer de a privi viața și în hotărârea fermă de „a face bani”. Această expresie necunoscută mie nu era lipsită de farmec și mă amuzam privind cum fețișoara ei vioaie se lumina în timp ce vorbea.

Am trecut prin Amiens. Numele mi-a redeșteptat multe amintiri. Însoțitoarea mea părea să posede știința de a intui gândurile.

— Te gândești la război?

Am confirmat.

— Presupun că ai trecut prin el.

— Chiar destul de bine. Am fost rănit o dată, iar după Somme m-au declarat invalid de război. O perioadă scurtă de timp am avut o slujbă de jumătate de normă în armată. În prezent, sunt un fel de secretar particular al unui domn P.

— Vai de mine! Asta-i foarte obositor!

— Nu, nu e. În realitate e foarte puțin de făcut. Îmi ia doar câteva ore pe zi. Pe deasupra, mai e și o muncă plictisitoare. Însă nu știu ce m-aș face dacă n-aș fi avut ceva de care să m-agăț.

— Să nu spui că prinzi muște!

— Nu. Locuiesc împreună cu un om foarte interesant. E belgian... fost detectiv. Lucrează ca detectiv-particular în Londra și o face extraordinar de bine. E cu adevărat un omuleț fermecător. Mereu a dovedit că a avut dreptate acolo unde poliția a dat greș.

Însoțitoarea mea asculta cu ochii larg deschiși.

— Nu-i așa că-i interesant? Ador crimele. Mă duc la toate filmele cu mistere. Iar când apare vreo crimă în ziare, pur și simplu le devorez.

— Îți amintești de cazul Styles? am întrebat[1].

— Stai să văd, era cu o doamnă bătrână care a fost otrăvită? Undeva în Essex?

Am confirmat.

— Ăsta a fost primul caz mare al lui Poirot. Nu încape îndoială că fără el asasinul ar fi scăpat cu fața curată. A fost o extrem de minunată mostră a muncii de detectiv.

Înfierbântat de subiect, am trecut în revistă principalele aspecte ale cazului, insistând asupra triumfătorului și neașteptatului deznodământ. Fata asculta cu sufletul la gură. De fapt, eram atât de absorbiți încât nici nu ne-am dat seama când trenul a ajuns la Calais.

— Doamne ferește! strigă însoțitoarea mea. Unde mi-e pudriera?

Și începu să se pudreze de zor, după care își rujă buzele, urmărind efectul într-o oglinjoară de buzunar și netrădând nici cea mai mică umbră de stinghereală.

— Te-aș întreba... am ezitat... n-aș vrea să fiu nepoliticos, însă, aș îndrăzni să te-ntreb de ce faci toate lucrurile astea?

Fata își întrerupse ocupația și mă privi sincer surprinsă.

— Ai fi la fel de drăguță și fără astea, m-am bâlbâit.

— Dragul meu băiat! Trebuie s-o fac. Toate fetele o fac. Crezi că mi-ar place să arăt ca o slujnicuță de la țară?

Aruncă o ultimă privire în oglindă, zâmbi mulțumită, apoi băgă oglinda și pudriera la loc în geantă.

— Așa-i mai bine. Îți ia ceva efort ca să-ți păstrezi aparențele, recunosc, dar o fată care se respectă nu-și poate permite să arate oricum.

În fața acestui esențial adevăr, am rămas fără replică. Gusturile nu se discută!

Am făcut rost de doi hamali și am coborât pe peron, însoțitoarea mea întinse mâna.

— La revedere. Și am să țin cont ca pe viitor să-mi îmbunătățesc limbajul.

— Oh, însă cu siguranță mă vei lăsa să-ți port de grijă pe vapor, nu?

— S-ar putea să nu fiu pe vapor. Trebuie să văd dacă sora asta a mea nu s-o fi rătăcit pe undeva, după toate câte s-au întâmplat. Însă, oricum, îți mulțumesc.

— Dar precis c-o să ne mai întâlnim din nou? Eu... Am ezitat. Vreau s-o cunosc pe sora dumitale.

Am râs amândoi:

— E într-adevăr drăguț din partea dumitale. Am să-i spun. Însă nu cred că ne vom mai întâlni. Ai fost foarte bun cu mine în timpul acestei călătorii, mai ales că am fost obraznică cu dumneata. Însă ce ți s-a citit pe față de la început e perfect adevărat. Eu nu fac parte din lumea dumitale și asta provoacă probleme... O știu destul de bine...

Chipul i se schimbă. Pentru o clipă toată luminozitatea și veselia muriră. Părea supărată... răzbunătoare.

— Deci, la revedere, încheie ea pe un ton mai senin.

— Nu vrei să-mi spui măcar cum te cheamă? am strigat după ea. M-a privit peste umăr. În obraji îi apărură gropițe. Era ca o fermecătoare pictură de Greuze.

— Cenușăreasa, mi-a spus râzând.

Însă n-am crezut deloc c-am s-o mai revăd cândva.