Cursa de soareci

Cursa de soareci Piesa de teatru de Agatha Christie

(O piesa de teatru în doua acte)

I.

Ninge neîntrerupt de câteva zile. Conacul Monkswell este la această oră a înserării acoperit de zăpadă, o liniște veche, ca și el, îl învăluie; pădurea din jur pecetluiește și ea liniștea adâncă, în care parcă se aude căderea necontenită a fulgilor.

Conacul nu arată atât a relicvă istorică, cât, mai ales, a cămin familial, în deplinul înțeles al cuvântului: o casă unde s-au succedat generații dispunând de venituri din ce în ce mai modeste.

Intrând în hol totul ne vorbește despre modestia vetustă a acestui loc, devenit Casă de oaspeți, Pensiune, cu firma ruginită, acoperită acum de zăpadă, căci holul e mobilat ca o cameră de primire sau, dacă vreți, salonul unui hotel. Mobilă bună, bătrânească, de stejar: o masă pe care se pot servi gustări așezată în fața ferestrei, un cufăr-banchetă, un taburet vechi în arcada dinspre etaj. Perdelele și husele de pe sofa, de pe fotoliile în stil victorian sunt uzate și demodate; la fel, fotoliul mare de piele așezat în spațiul dintre arcada holului de la intrare și cămin, biblioteca sărăcăcioasă, telefonul vechi și el, ușile ce dau spre sufragerie, măsuța din spatele sofalei îmbătrânite, chiar și cele două lămpi de perete, telefonul chiar, căminul englezesc, scara ce dă spre dormitoare, mașina de scris, comutatoarele duble ce se întrezăresc prin întunericul care se lasă, toate par adormite și vechi. Și în această tăcere se aude melodia pentru copii „Trei șoricei…”, parcă vrând să sfideze liniștea înserării. Și întrerupând melodia ingenuă se aude strigătul de groază al unei femei, urmat de o rumoare, de voci care se întretaie:

— Doamne, ce s-a întâmplat?

— E-ngrozitor!

— Într-acolo! A fugit într-acolo!

— Bine, dar de ce?

După care, un fluier polițienesc, prelung, pătrunzător, căruia îi răspund, din ce în ce mai depărtate, altele.

Tăcere completă. Doar radioul se aude și glasul cronicarului care anunță grav: În legătură cu crima comisă azi după amiază pe Culver Street, Paddington, numărul 24, Scotland Yard ne roagă să transmitem următoarele… Deodată se aprinde lumina care dezvăluie acum holul mare al conacului. După amiază târziu, cu puțin înainte de a se însera. Prin fereastra din fund se vede cum ninge cu fulgi mari. În cămin e aprins focul. Lângă arcada dinspre etaj sprijinită de perete, o firmă proaspăt vopsită, cu litere mari: „CONACUL MONKWELL” (o literă lipsă – s) CASA DE OASPEȚI. PENSIUNE…

Glasul de la Radio:În împrejurimile casei unde a fost asasinată sălbatic doamna Maureen Lyon a fost văzut un bărbat îmbrăcat într-un palton de culoare închisă, purtând o pălărie moale de fetru și un fular gri sau bej deschis. Cine îl cunoaște, este rugat să anunțe poliția…

În arcada holului de la intrare apare Mollie Ralston. Tânără, înaltă, drăguță, aer ingenuu, douăzeci-douăzeci și cinci de ani. Își lasă poșeta și mănușile în fotoliul din centru, apoi se duce la radio și pe parcursul celor ce spune în continuare speakerul, îl închide. Pachețelul cu care a venit îl pune într-un sertar al mesei de scris.

Glasul de radio: În atenția posesorilor de vehicule-auto! Majoritatea șoselelor sunt acoperite de polei. Ninsoarea abundentă va continua să cadă în întreaga țară. Se prevede îngheț mai ales în nordul și nord-estul coastelor Scoției…

— Doamna Barlow! Strigă Mollie, Doamna Barlow! Și fiindcă nu-i răspunde nimeni, se duce la fotoliul din centru, își ia poșeta și o mănușă după care trece în holul de la intrare, unde își dezbracă paltonul. Revine. Brrr! Frig! Aprinde – la comutatorul de lângă ușă – lămpile de perete de deasupra căminului. Apoi se duce la fereastră, pipăie radiatorul și trage perdelele. După care se întoarce spre măsuța din spatele sofalei și aprinde veioza. Privește în jur și observă firma. O ridică și pentru a o privi în voie, o ține sus, pe peretele dintre arcadă și fereastră. Un pas îndărăt, clatină aprobator din cap – Zău că-i aspectuoasă… Ah! A observat litera lipsă – Giles, Giles, unde ți-i capul? Se uită la ceasul de la mână, apoi la cel de perete – Vai de mine!

Urcă în fugă la etaj. Giles vine prin holul de la intrare. Are douăzeci-douăzeci și cinci de ani, băiat frumos dar și cu ceva arogant în înfățișare. Își scutură zăpada de pe picioare, deschide cufărul-banchetă și pune înăuntru pachetul voluminos de sub braț. Își scoate paltonul, pălăria, fularul și le aruncă pe fotoliu. Apoi se duce la cămin și-și încălzește mâinile la foc.

— Mollie?! Strigă Giles. Mollie?! Mollie? Ce dumnezeu faci? Mollie coborând de la etaj răsfățându-se.

— Tot ce-i de făcut. Și singură, pe deasupra. Ești o fiară.

— Nu știam ce-i cu tine… Preiau eu tot. Încep de la calorifere?

— Prea târziu. Am început eu, spune Mollie cu același alint.

— Atunci încep c-o sărutare. Ți-i nasul ca de gheață, și tânărul o sărută.

— Acum am intrat, spune fata îndreptându-se spre cămin.

— De ce? Unde ai fost? Sper, n-ai ieșit pe vremea asta?

— A trebuit să cobor în sat. Niște târguieli de care uitasem. Sârmă pentru cușca de găini ai găsit?

— Nu. Am umblat din depozit în depozit – degeaba. O zi întreagă, pierdută. Și-s pe jumătate degerat. Mașina mi-a derapat tot timpul. Dacă mai ninge așa, pun rămășag că mâine suntem înzăpeziți.

— Doamne ferește! Se duce la radiator, îl pipăie.

— Mă tem să nu înghețe țevile.

— N-avem voie să stingem boilerul nici o clipă. Giles pipăie și el radiatorul.

— Hm, nu-i grozav. Bine ar prinde să ne trimită azi cărbunii. Pivnița-i destul de goală.

— Ah! Tare-aș vrea ca la început să meargă strună toate. Prima impresie a clienților este cea mai importantă.

— Chiar suntem gata? Sper, n-a venit încă nici un mușteriu.

— Slavă domnului, nu. Cred că totul e-n ordine. Doamna Barlow a șters-o devreme. Probabil s-a speriat de ninsoare.

— Mare pacoste, femeile astea cu ziua. Toată treaba, pe capul tău.

— Și al tău. Dacă nu mă-nșel, suntem asociați de afaceri.

— Mă rog, câtă vreme nu-mi pretinzi să-ți fiu și asociat-bucătar…

— Nu, te rog, bucătăria-i feuda mea. Până, una alta, conserve avem destule. Rezistăm și la o înzăpezire. Se apropie de el. Giles, crezi c-o să reușim?

— De când îndoielile astea? Nu cumva a început să-ți pară rău că n-am vândut moștenirea mătușii în loc s-o transformăm în casă de oaspeți – ceea ce, trebuie să recunoști și tu, seamănă puțin a nebunie… Moștenirea ta, nebunia ta.

— Îndoielile mele, asociatul meu și apropo de afaceri – ce părere ai despre firma noastră, stimate domnule asociat?

— Mi-a ieșit bine, nu? Spune Giles complezent trecând în stânga firmei.

— Bine? Dezastruos! Nu vezi? Ai mâncat o literă: „Monkwell”' în loc de „Monkswell”.

— Ei știi că-i bună?! Cum dumnezeu? Și am lucrat cu cea mai mare atenție. La urma urmei, n-are nici o importanță. „Monkwell” sună la fel de englezește ca și „Monks…”

— Uite o părere de care eu mă disociez. Mollie trece la masa de scris.

— Trebuie să umpli cazanul de apă caldă.

— Și să traversez toată curtea pe vifornița asta, da? Îl umplu de pe acuma pentru la noapte.

— Da pe acuma, pentru diseară. La zece-unsprezece o să trebuiască să-l umpli din nou.

— Sunt un martir! Se autocompătimește Giles.

— Grăbește-te. Poate să sosească vreunul, din clipă în clipă.

— Camerele-s gata? Știi cum le dai?

— Știu. Fata se așează la masa de scris, de unde ia o hârtie. Doamna Boyle, camera albastră, domnișoara Casewell, camera de la răsărit, Domnul Wren, camera de stejar.

— Mă întreb a ce-or fi semănând indivizii ăștia. N-ar fi trebuit să le cerem un avans?

— A, nu, nu-i cazul.

— Deajuns că suntem începători. Să nu le părem și naivi.

— Doar vin cu bagaje. Dacă nu plătesc, le reținem bagajele. Nimic mai simplu.

— Păcat, totuși, că n-am urmat un curs de administrație hotelieră, măcar prin corespondență. Așa, oricine ne poate trage pe sfoară. La urma-urmei, și-o valijoară umplută cu cărămizi se cheamă bagaj. În cazul ăsta, le reții?

— Adresele de la care ne-au scris îi recomandă pe toți ca niște oameni de cea mai bună condiție.

— Exact ca personalul de serviciu care ți se prezintă cu recomandații false. Unii pot fi și criminali, căutați de poliție. Se duce la firmă, o ridică.

— Nu mă interesează decât un lucru: chiria, șapte guinee pe săptămână.

— Iubito, ai un simț de afaceri înnăscut.

Giles iese cu firma prin holul de la intrare. Mollie dă drumul la radio.

Glasul de la Radio: În legătură cu crima comisă azi după amiază pe Culver Street, Paddington, numărul 24, Scotlană Yard ne roagă să transmitem următoarele… Mollie se ridică și trece la fotoliul din centru. În împrejurimile casei unde a fost asasinată sălbatic doamna Maureen Lyon, a fost văzut un bărbat îmbrăcat într-un palton de culoare închisă… Mollie ia de pe fotoliu paltonul lui Giles… Purtând o pălărie moale de fetru… Mollie ia pălăria… Și un fular gri sau bej, deschis. Mollie ia și fularul, trecând cu lucrurile lui Giles în holul de la intrare. În atenția posesorilor de vehicule-auto, majoritatea șoselelor sunt acoperite de polei. Ninsoarea abundentă va continua să cadă în întreaga țară… Mollie revine, oprește radioul și fuge îndărăt să deschidă.

— Bună seara, salută fata pe cineva, sosit chiar acum.

— Bună seara, răspunde un glas. Venind din holul de la intrare, înaintează Christopher Wren, cu un geamantan pe care-l depune lângă masa din fața ferestrei. Tânăr, înfățișare destul de excentrică, sub care se poate ghici un anume dezechilibru nervos; păr lung, neîngrijit, cravată boemă. În toată comportarea lui, un fel de naivitate credulă, aproape copilărească. Mollie care-l urmează, se oprește în mijlocul holului.

— E-o vreme de groază, spune noul venit. Taxi-ul cu care am venit n-a putut să înainteze mai departe de poartă. M-a lăsat în drum, ce părere aveți? Își pune pălăria pe măsuța de lângă sofa.

— Sincer vorbind, nici eu nu m-aș fi aventurat mai departe. La capitolul aptitudini sportive, sunt nul. Se duce la Mollie: Doamna Ralston? Încântat! Numele meu este Wren.

— Îmi pare bine, domnule Wren.

— Arătați cu totul altfel decât mi-am imaginat eu. Mă așteptam la onor văduva unui ofițer superior în colonii: țeapănă, încuiată, mă rog, o fostă Ma'm Sahib, iar casa mi-o închipuiam ca pe-un mic muzeu de artizanat exotic, tot ce poate fi mai de prost gust. Și când colo, la dumneavoastră e… E divin… Divin. Ăsta-i cuvântul. Fiecare lucru, pe măsură. Arătând masa de scris. Deși piesa asta nu-i autentică. O imitație. Arătând măsuța din spatele sofalei.

— Astalaltă, da, e veritabilă. Presimt c-am să fac o pasiune pentru decorația interioară a caselor de oaspeți. Trece la fotoliul din centru.

— Nelipsitele flori artificiale de ce vă lipsesc? Dar păsările paradisului?

— Mă tem că n-avem, răspunde Mollie mereu surâzătoare.

— Mare păcat! Dar un bufet? Un bufet bătrânesc de mahon, cu sculpturi de preferință, fructifere toate impresionante prin veridicitatea lor?

— Bufetul, da… În sufragerie. Privește spre ușa din dreapta.

— Alături chiar? Trece în dreapta, deschide ușa. Ard de nerăbdare să-l văd. Tânărul intră în sufragerie; Mollie după el. Giles vine prin holul de la intrare. Se uită în jur, examinează geamantanul. Auzind vocile din sufragerie, iese, tot prin holul mic. Se aude glasul lui Mollie:

— Dar poftiți să vă încălziți un pic. Vine din sufragerie urmată de Christopher.

— E perfect. Asta numesc eu tradiționala respectabilitate britanică, întruchipată în ziduri, mobilă, ambianță. Dar de ce ați renunțat la masa de mahon din mijlocul camerei? Privind spre dreapta. Măsuțele strică efectul.

Giles care revine prin holul de la intrare se oprește lângă fotoliul mare din dreapta.

— Am crezut că oaspeții noștri vor prefera intimitatea. Faceți cunoștință. Soțul meu. Christopher îi dă mâna.

— Îmi pare bine. Oribilă vreme, nu-i așa? E-o atmosferă de melodramă: Dickens pus în scenă de Arthur Rank pentru menajerele emotive deși, personal, n-am nimic împotriva artei de larg consum. Se întoarce spre cămin. Desigur, doamna Ralston are perfectă dreptate în privința meselor mici. Slăbiciunea mea pentru mobila „stil” m-a făcut întotdeauna să exagerez. La o masă mare de sufragerie se cerea și familia corespunzătoare. Tatăl, bărbat frumos, impunător și bine înțeles, prolific, mama, veștejită înainte de vreme, plus cel puțin unsprezece copii de toate vârstele, o guvernantă severă și o „sărmană Harriet”, rubedenia săracă, recunoscătoare până la sacrificiul de sine că soarta i-a hărăzit un cămin!

— Vă duc bagajul sus. Camera de stejar? Întreabă Giles pe Mollie, fără să-și ascundă antipatia față de musafir.

— Da, aprobă soția sa.

— Sper, are cuvenitul pat dublu cu dulcea-i husă de creton înflorat…?

— Nu are. Giles iese prin stânga, urcând la etaj cu geamantanul.

— Soțul dumneavoastră, cum s-ar spune gazetărește, îmi face o primire „cordială”. Sunteți căsătoriți de mult? Vă mai iubiți ca-n prima zi?

— Suntem căsătoriți de un an, răspunde Mollie glacial, îndepărtându-se spre scară. Poate doriți să urcați ca să vedeți camera?

— Unu la zero pentru tânăra pereche. Păcatul meu e că ador să aflu secretele oamenilor. Nimic mai pasionant decât ce ascund semenii noștri. Dumneavoastră nu sunteți de părere?

— Unii. Întorcându-se spre Christopher. Alții n-au nimic de ascuns.

— Îmi pare rău dar trebuie să vă contrazic. În fiecare zace un mister. Niciodată nu se știe cine suntem și ce gândim de fapt. De exemplu, dumneavoastră, acum, știți la ce mă gândesc eu? Râde ca de o glumă care-i secretul lui.

— Nu și nici nu țin să știu. Trece la măsuța din spatele sofalei, deschide cutia de țigări aflată aici și-i oferă una.

— Fumați?

— Nu, arhitect. Părinții m-au botezat Christopher tainele semenilor lor sunt artiștii – dar nici ei nu-s conștienți de asta! Un pictor însă, un portretist va pune pe pânză, la lumina mare a zilei (se așează pe brațul drept al sofalei) toate ascunzișurile sufletului.

— Sunteți pictor? Întrebă gazda și își aprinde o țigară.

— Nu, arhitect. Părinții m-au botezat Christopher în speranța c-am să devin arhitect, precum ilustrul meu înaintaș omonim, Christopher Wren, autorul celebrei catedrale Sfântul Paul, Michelangelo al Angliei, etcetera, etcetera, etcetera (râde). Deocamdată, sunt numai un pretext de amuzament pentru colegi, deși cum se spune.

— S-ar putea ca, râzând la urmă, să râd eu mai bine. (Giles coboară scările și trece spre holul de la intrare). Mai e timp și ca operele lui Christopher Wren al doilea să intre în istorie. Către Giles: Am să mă simt bine la dumneavoastră. Soția îmi inspiră o mare simpatie.

— Și mie, răspunde Giles cu vădită răceală.

— Fără să mai vorbesc de frumusețea doamnei; o privește pe Mollie.

— Nu fiți absurd.

— Poftim: reacție tipică a englezoaicei. Omagiile o stânjenesc. Europeana primește complimentele ca pe un lucru firesc, feminitatea englezoaicei e însă atrofiată de soț (se întoarce spre Giles). Englezii proprietari de soții au o aroganță de latifundiari.

— Poftiți la etaj, să vedeți camera.

— Chiar să poftesc? O întrebă pe Mollie.

— Nu uitați de apa caldă, da?

Mollie și Christopher ies prin stânga. Giles rămâne încruntat. Se aude soneria de la intrare. Apoi din nou, de câteva ori din ce în ce mai impacientată. Giles iese în grabă prin dreapta. Câteva clipe se aude șuieratul viscolului.

— Conacul Monkswell, sper? Întreabă glasul unei femei.

— Da.

Doamna Boyle, vine prin holul de la intrare, cu o valiză, câteva reviste și mănușile. Femeie mare, impozantă, furioasă la culme.

— Numele meu e Boyle. Doamna Boyle. Pune jos valiza.

— Giles Ralston. Poftiți lângă foc, doamnă Boyle, să vă mai încălziți. Doamna Boyle trece la cămin. Îngrozitoare vreme, nu-i așa? Acesta vi-i tot bagajul?

— De rest are grijă un domn… Metcalf… Maiorul Metcalf, dacă am reținut eu bine…

— A, atunci să-i las ușa deschisă.

— Nu cred că taxiul are să răzbată până aici. S-a oprit la poartă. A trebuit să luăm împreună un taxi… Nu vă spun cu ce greutăți! (Acuzatoare): Nu s-a îngrijit nimeni să fim așteptați la gară.

— Scuzați. N-am știut cu ce tren sosiți, altfel, cu siguranță am fi trimis ceva… pe cineva, să vă aștepte…

— O casă de oaspeți care ține la bunul ei nume, își așteaptă clienții la toate trenurile.

— Permiteți-mi… Paltonul dumneavoastră. (Doamna Boyle îi dă lui Giles mănușile și revistele, apoi stând lângă foc, își încălzește mâinile). Soția mea va coborî într-o clipă. Eu mă duc să-l ajut la bagaje pe domnul… Domnul maior.

— Fără să mai spun că măcar drumul putea fi curățit de zăpadă. (După ieșirea lui Giles). Aici la dumneavoastră, seamănă totul a improvizație… Și a amatorism. Ăsta-i cuvântul. Se întoarce la foc privind dezaprobator în jur. Mollie coboară în grabă scările din stânga, destul de emoționată.

— Scuzați, vă rog, tocmai…

— Doamna Ralston?

— Da. Eu… Înaintează spre doamna Boyle și îi întinde o mână șovăielnică pe care și-o retrage imediat, nesigură de protocolul raporturilor cu clienții. Doamna Boyle o urmărește cu vădită neplăcere.

— Dumneata ești foarte tânără.

— Tânără?

— Pentru conducerea unei atari întreprinderi. Câtă experiență poți avea?

— Orice lucru își are începutul său, nu-i așa?

— Aha! Total lipsită de experiență (Privește în jur). Clădirea-i veche. Sper, nu aveți igrasie. (Adulmecă suspicioasă).

— A, asta, nu. Categoric, nu! Mollie e indignată.

— Multă lume nu știe că are igrasie până nu-i prea târziu.

— Clădirea-i în perfectă stare, spune Mollie.

— Hm – poate, dacă ați fi avut grijă s-o zugrăviți din nou. Cât despre panelul de stejar, trebuie să vă spun… Are carii!

— Pe aici, domnule maior. Giles și maiorul Metcalf intră prin arcada din dreapta. Maiorul Metoalf este un bărbat de vârstă mijlocie, îndesat, foarte milităros și ca înfățișare, și ca mod de a se comporta. Maiorul își depune geamantanul și se îndreaptă spre fotoliu. Mollie pășește în întâmpinarea lui.

— Soția mea, spune Giles.

— Îmi pare bine. Afară viscolește în toată puterea cuvântului. Cât pe ce să dăm de dracu. O zărește pe Doamna Boyle. Scuzați de expresie. Își scoate pălăria. Dac-o ține tot așa până dimineață – mâine, după părerea mea zăpada o s-atingă un metru jumate-doi. Se apropie de foc. O viforniță ca asta n-am mai văzut de la manevrele din nouă sute patruzeci.

— Vă duc bagajele sus, spune Giles, ridicând geamantanele, apoi lui Mollie: Ce camere spuneai? Cea albastră și cea stacojie?

— Nu, camera stacojie am dat-o domnului Wren. I-a plăcut așa de mult patul dublu, încât… Doamna Boyle va ședea în camera de stejar și domnul maior Metcalf în cea albastră.

— Domnule maior! Giles trece în stânga, spre scări.

— Ordonați! Maiorul îl urmează pe Giles și ies prin stânga. Doamna Boyle se apropie de cămin:

— E greu să găsiți personal de serviciu?

— O singură femeie avem. Externă. Locuiește jos în sat.

— Și ca personal intern?

— Nimeni. Decât noi doi.

— Înțeleg, înțeleg. Credeam totuși că e vorba de o casă de oaspeți cu tot confortul.

— Așa și este, dar suntem abia la început.

— Un personal calificat, drăguță, mi se pare condiția esențială înainte de-a începe, nu după. Așa că anunțul din ziar îl consider absolut inexact. Și incorect. Nu cumva sunt aici singurul „oaspete”. Bineînțeles, împreună cu domnul maior Met… Met…?

— Metcalf. A, nu, mai avem câțiva.

— Și pe deasupra, vijelia de-afară. O adevărată calamitate. Se întoarce spre foc. Nenorocirile nu vin niciodată singure.

— Doar nu ne puteți face răspunzători și pentru vreme!

Christopher Wren coboară fără zgomot prin stângă și înaintează până în spatele lui Mollie, începând să fredoneze melodia „Trei șoricei”

— Ador cântecele englezești de copii, dumneavoastră, nu? „Trei șoricei, orbi și mititei… „ Absurd, tragic, macabru. De asta le și place copiilor.

— Îmi permiteți? Domnul Wren – Doamna Boyle. Christopher se înclină.

— Îmi pare bine.

— Cum vi se pare casa? O adevărată încântare pentru ochi, nu-i așa?

— Eu, dragă tinere, am ajuns la o vârstă când nu mai judec după aparențe. Înainte de a-mi satisface ochii caut să-mi satisfac nevoia de confort. Christopher se retrage spre dreapta. Giles, care coboară din stânga, se oprește sub arcadă.

— Dacă n-aș fi înțeles din anunț că e vorba de o casă de oaspeți pusă la punct, în absolut toate privințele, n-aș fi călcat aici pentru nimic în lume. E ultima oară când mă mai las indusă în eroare.