Cutitul in ceafa

Capitolul 1.

O SEARĂ LA TEATRU

Lumea uită ușor: indignarea intervenită cu ocazia asasinatului lui George Alfred Saint-Vincent Marsh, baronul Edgware, s-a spulberat deja pentru a lăsa loc noilor evenimente.

În timpul procesului, numele prietenului meu Hercule Poirot n-a fost citat niciodată, îndeplinindu-i-se astfel propria dorință de a rămâne în umbră. El era mulțumit dacă laurii puteau fi decernați altora.

Poirot considera această afacere ca un eșec și, de altfel, repeta oricui vroia să-l asculte, că orice reflecție cu totul întîmplătoare a vreunui trecător de pe stradă l-ar fi îndrumat pe pista cea bună.

În același timp, pentru a descoperi întregul adevăr în această dramă, era nevoie de geniul lui Hercule Poirot, căci fără el, această crimă ar fi rămas probabil nepedepsită.

Apreciez momentul când a venit la mine dezvăluindu-mi toate detaliile acestei întâmplări tenebroase și sunt sigur că astfel voi satisface din plin dorințele unei persoane încântătoare care a fost implicată.

Îmi amintesc de seara când, așezat în micul, cochetul și atât de ordonatul salon al lui Poirot, ascultam relatările acestuia cu privire la moartea lordului Edgware.

Precum celebrul detectiv belgian, voi începe și eu cu reprezentația ce a avut loc în luna iunie a anului trecut, într-un teatru londonez, unde vedeta americană - Carlotta Adams - atrăgea mulțimea.

Cu un an în urmă, Carlotta Adams dăduse două matinee care aveau să obțină un succes triumfal. În momentul în care-mi încep istorisirea, ea își ducea la bun sfîrșit un angajament pe trei săptămîni ce avea să se încheie a doua zi.

Carlotta excela în sketchuri în care juca singură, fără schimbări de costume sau de decoruri. Părea a fi capabilă de a se exprima în orice limbă cu aceeași ușurință. Una dintre scenetele sale se petrecea seara, într-un hotel cosmopolit, ea interpretând pe rând rolurile cele mai variate: turiști americani sau germani, diferiți membri ai unei familii engleze aflate în călătorie, nobili ruși ruinați, servitori stilați... Toate aceste personaje se încarnau în ea, succesiv, cu o uluitoare veridicitate, sub ochii fascinați ai publicului.

În seara cu pricina, termina cu un număr intitulat: "Cîteva imitații".

Aici, de asemenea, era incomparabilă. Trăsăturile sale, lipsite de orice machiaj, se ștergeau brusc pentru ca să formeze imediat caricatura unui om politic, a vreunei mondene celebre sau a unui star de renume. În cîteva fraze zugrăvea trăsăturile sau maniile personalității alese ca model.

Una dintre ultimele sale imitații fuse cea a lui Jane Wilkinson, o actriță new-yorkeză foarte frumoasă și de mare talent, apreciată în mod deosebit la Londra. Carlotta a reprodus-o de-o manieră uimitoare, cel puțin pentru mine, admirator frecvent al comedienei americane.

În această seară, ascultând-o pe Carlotta, regăseam cu emoție această voce caldă cu un timbru puțin grav... acest gest lent al mâinii care se deschidea și se închidea... acea bruscă mișcare a capului aruncînd părul pe spate la sfîrșitul triadelor dramatice.

Știam că în urmă cu trei ani, Jane Wilkinson se căsătorise cu lordul Edgware, bărbat foarte bogat, dar mai ales original. Zvonul zburase că ea l-ar fi părăsit după numai câteva luni. Se mai zicea că, la un an și jumătate după căsătorie, ea turnase un film în America și că de-a lungul ultimului sezon teatral cunoscuse un viu succes la Londra.

Urmărind imitațiile foarte reușite, dar poate un pic caustice ale Carlottei Adams, mă întrebam ce puteau gândi personalitățile "puse pe tavă". Se bucurau de această publicitate gratuită? Sau erau înmărmurite de această etalare a defectelor lor?

Mi se părea că în locul persoanelor astfel vizate, aș fi încercat un sentiment foarte acut de ciudă - ascunzîndu-le, bineînțeles. Trebuie să posezi un spirit foarte tolerant și un simț al umorului deosebit pentru a aprecia o astfel de interpretare nemiloasă.

Tocmai ajunsesem la aceste concluzii când, din spatele meu, se auzi un râset fermecător și puțin răgușit, asemănător cu cel de pe scenă.

M-am întors brusc și am văzut pe scaunul din spate, aplecată un pic înainte, cu buzele întredeschise, tocmai persoana imitată în acel moment - Lady Edgware, cunoscută mai bine sub numele de Jane Wilkinson.

Am constatat că mă înșelasem în deducțiile mele. Întreaga ei atitudine și expresia ei de încântare și amuzament susțineau contrariul.

La finalul imitației, ea aplaudă zgomotos, râzând alături de partenerul ei din acea seară, un bărbat înalt și extrem de arătos, asemănător zeilor greci din Antichitate, pe care l-am recunoscut imediat ca fiind Bryan Martin, un star de cinema foarte popular la acel moment. Ei interpretaseră împreună mai multe roluri în producții ale marelui ecran.

— Este minunată, nu-i așa? Îi spuse Lady Edgware însoțitorului ei.

— Jane, se pare că te-a emoționat profund, îi răspunse acesta râzând.

— Ei bine, este într-adevăr încântătoare! Chiar mai talentată decât aș fi crezut.

Carlotta Adams începu o nouă imitație și n-am apucat să aud comentariul lui Bryan Martin.

Însă, ceea ce se întâmplă mai târziu în acea seară fu o coincidență mai mult decât stranie.

După reprezentație, eu și Poirot am mers să cinăm la Savoy.

La masa de alături, se aflau Lady Edgware, Bryan Martin și alte două persoane pe care nu le cunoșteam. I-am atras atenția lui Poirot, fiindcă un cuplu tocmai se așezase foarte aproape de noi. Văzusem deja chipul femeii, dar nu reușeam să-i atribui vreun nume.

Deodată o identificai pe CarIotta Adams. Purta o rochie neagră foarte discretă și fizionomia nu oferea nimic care să-ți atragă în mod deosebit atenția. Trăsăturile sale mobile și sensibile se pretau foarte bine artei de a mima: fiind lipsite de un caracter personal, luau ușor expresia unui alt chip.

Îl făcui părtaș al reflecțiilor mele pe Poirot. El mă asculta cu capul plecat, înclinat ușor înspre mine, dar în același timp ochiul său observa alternativ cele două mese în discuție.

— A! E lady Edgware! Am văzut-o adesea jucînd. O femeie frumoasă!

— Și nu mai puțin o actriță perfectă.

— Posibil!

— Nu pari prea convins.

— Totul depinde de rolul care îi este rezervat. Dacă este centrul piesei, dacă totul se raportează la ea, atunci devine inegalabilă. Dar mă îndoiesc că ar face față convenabil unui rol secundar sau unui rol secundar sau unui rol de compoziție. Mi se pare că face parte dintre acele femei pentru care nimic nu există în afară de ele însele... Aceste femei se expun la grave pericole, adăugă el după o pauză.

— Ce pericole? îl întrebai, surprins.

— Acest cuvânt te miră, dragul meu. Îl mențin pentru că, vezi tu, o astfel de femeie nu vede decât un singur lucru - pe ea însăși. Femeile de acest gen nu observă nimic din pericolele și riscurile ce le înconjoară, multitudinea de interese conflictuale și relațiile dintre oameni. Nimic din toate acestea, ci doar propriul drum în viață. Și astfel, mai devreme sau mai târziu, le iese în cale inevitabilul.

Am devenit brusc interesat de idee pentru că, trebuie să recunosc, nu m-aș fi gândit niciodată la așa ceva.

— Și despre cealaltă ce ai putea spune?

— Despre domnișoara Adams? Replică el aruncând o privire rapidă spre masa ei și zâmbind. Ce ai dori să-ți spun despre ea?

— Doar primul lucru care-ți vine în minte.

— Mon cher, cred că mă confunzi cu acei ghicitori în palmă care-ți spun cine ești cu adevărat.

— Ei bine, cred că te-ai descurca mai bine decât mulți dintre ei, am continuat eu jocul început de Poirot.

— Văd că ai foarte multă încredere în judecata mea, Hastings. Sunt impresionat. Nu știai că fiecare dintre noi este un mister greu de pătruns, un labirint de pasiuni, dorințe și atitudini, în permanent conflict unele cu altele? Mais oui, c'est vrai. Oricare dintre noi poate exprima o părere, dar, de cele mai multe ori, din zece încercări doar una este adevărată.

— Nu și în cazul lui Hercule Poirot, am replicat zâmbind.

— În special în cazul lui Hercule Poirot! O, sunt perfect conștient de faptul că m-ai considerat întotdeauna puțin vanitos, însă te asigur că in realitate sunt o persoană foarte modestă.

Răspunsul lui Poirot îmi provocă râsul.

— Tu? Modest?

— Chiar așa. Mărturisesc însă că sunt mândru de mustața mea mai mult decât ar trebui, pentru că n-am văzut nicăieri în Londra una care să fie demnă de comparație.

— Ești în perfectă siguranță, pentru că nici nu există vreuna, i-am răspuns scurt. Deci nu vrei să riști o părere despre Carlotta Adams?

— E o actriță. Ce-aș adăuga în plus?

— După tine, viața ei nu prea e presărată cu pericole ca cea a lady-ei Edgware?

— Noi toți ne strecurăm printre piedici, observă Poirot cu o voce gravă. Pe drumul nostru, răul se ține adesea în ambuscadă. Dar în ceea ce o privește pe doamna Adams, ea va triumfa, grație a două motive: nu-i lipsește prezența de spirit, și, fără îndoială ai remarcat deja, e evreică.

Acest detaliu, mărturisesc, mi-a scăpat. Sesizam acum pe fața sa urme de origine semită.

— Prevăd acolo mari șanse de succes, continuă Poirot, numai dacă va fi atentă: un obstacol o poate face să clacheze.

— Care?

— Dragostea exagerată pentru bani.

— Fiecare dintre noi poate da în această boală.

— Sunt de acord. În același timp, noi doi cântărim "pentru" și "contra" înainte de a acționa și nu ne-am lăsa ghidați de simpla dorință de a îngrămădi bani.

Tonul serios al lui Poirot mă făcu să zâmbesc.

— Se pare că Esmeralda, regina țiganilor, este în mare formă în această seară, l-am tachinat pe Poirot.

Fără a se emoționa, micul detectiv belgian reluă:

— Criminologia implică studiul psihologiei. Detectivul nu se apleacă numai asupra actului asasinului, el încearcă să descopere mobilul care a dus la acest act. Mă asculți, Hastings?

L-am asigurat de atenția mea completă.

— Dragul meu Hastings, am observat că de fiecare dată când lucrăm împreună la un caz mă îndemni să măsor urme de pași, să analizez scrumiere sau să mă intind pe podea pentru a examina cine știe ce detaliu. Te-ai gândit oare vrodată că așezat comod într-un fotoliu, cu ochii închiși, poți găsi mai ușor soluția unei probleme, pentru că atunci vezi lucrurile cu ochii minții?

— Nu este și cazul meu. Mie mi se întâmplă doar un singur lucru când stau așezat într-un fotoliu cu ochii închiși.

— Am observat, continuă Poirot. Și mi se pare surprinzător. În astfel de momente, creierul ar trebui să lucreze cu mai multă înverșunare și nu să se scufunde într-un somn liniștit. Activitatea mentală este atât de interesantă, atât de stimulantă! Folosirea celulelor cenușii este o plăcere mentală. Doar ele sunt singurele in care putem să ne încredem pentru a ajunge la adevăr...

Recunosc că l-am auzit pe Poirot de atâtea ori menționând celulele lui cenușii, încât mi-am creat un obicei de a-mi îndrepta atenția spre altceva când vine vorba despre ele. Și de această dată, mi-am ocupat timpul observând cele patru persoane de la masa alăturată. Când monologului lui se apropie de sfârșit, i-am atras atenția chicotind:

— Poirot, ai dat lovitura. Frumoasa Lady Edgware nu-și mai poate lua ochii de la tine.

— Fără îndoială, a fost informată asupra identității mele, replică Poirot, făcând un vădit efort pentru a părea indiferent.

— Cred că mai degrabă e vrăjită de eleganța mustății tale.

Cu un gest discret, Poirot își mîngîie acest ornament al chipului său.

— Nu cunosc alta mai frumoasă. "Peria voastră de dinți" pe care ați adoptat-o mi se pare o crimă împotriva bunei și generoasei Naturi. Lasă-ți deci să crească mustățile în întregime, Hastings.

— Privește! l-am întrerupt. Doamna se ridică și se îndreaptă înspre masa noastră!

Poirot se ridică și salută. Eu, la fel.

— Domnul Hercule Poirot, nu-i așa? zice vocea melodioasă a lui Jane Wilkinson.

— El însuși, pentru a vă servi, doamnă.

— Aș vrea să vă vorbesc, domnule Poirot.

— Vă ascult, doamnă. Luați loc, vă rog.

— Nu, nu aici. Putem urca în apartamentul meu, dacă sunteți amabil.

Bryan Martin o urmări și zise deodată:

— Jane, așteaptă cel puțin până la sfârșitul mesei. Noi nu suntem decât la început... Domnul Poirot, de asemenea.

Jane Wilkinson nu se lăsă prea ușor îndepărtată de la țelul său:

— Ce importanță are, Bryan? Ne vom muta cu toții la mine. Fii bun și dă-i ordinele șefului de hotel... Așteaptă, Bryan!

În momentul în care acesta se îndepărta, ea se grăbi în urma lui Bryan, și cu o sprânceană incitată, își întoarse capul. Tânăra femeie îi vorbi pe un ton decisiv, iar el cedă ridicând din umeri.

O dată sau de două ori în timpul acestei discuții fulger, Jane își întoarse privirea înspre Carlotta Adams; cuvintele sale cuprindeau oare și aceasta față a lui Jane? Jane reveni la noi.

— Să urcăm repede, zise.

Și, fără să se sinchisească dacă invitația ne convenea sau nu, ne îndrumă spre lift.

— Domnule Poirot, reluă ea, șansa mă favorizează pentru că v-a scos în calea mea în seara asta. Nu știu cărui sfânt să-i mulțumesc că v-am observat la masa vecină... (Aici s-a întrerupt pentru a-i spune liftierului:) AI doilea etaj!

— Dacă vă pot fi de folos cu ceva... începu Poirot.

— Sînt sigură. Mi s-a spus că sînteți un om fantastic.

La etajul al doilea, Jane Wilkinson ne-a însoțit de-a lungul culoarului și ne-a introdus într-unui din apartamentele cele mai luxoase ale hotelului Savoy. Aruncîndu-și capa de blană albă pe un scaun și poșeta ornată cu pietre prețioase pe masă, actiița se afundă într-un fotoliu și declară:

— Domnule Poirot, trebuie să scap de soțul meu!