Doamna cu văl

Doamna cu văl de Agatha Christie

Observasem de la un timp că Poirot devenise tot mai nesatisfăcut și mai neliniștit, în ultimul timp nu avusesem cazuri interesante, nimic în care micul meu prieten să-și poată exersa inteligența sa pătrunzătoare și remarcabilele sale puteri de deducție.

În dimineața aceasta aruncă ziarul cu un nerăbdător „cea!”, o exclamație favorită de-a lui care seamănă exact cu strănutatul unei pisici.

— Se tem de mine, Hastings, criminalii din Anglia ta se tem de mine! Când pisica e acasă, șoriceii nu mai vin la brânză!

— Cred că cea mai mare parte dintre ei nici măcar nu știu de existența ta, am spus râzând.

Poirot se uită la mine cu reproș. El întotdeauna își imaginează că întreaga omenire se gândește și vorbește de Hercule Poirot. Desigur, devenise faimos la Londra, dar tare mă îndoiam că existența sa băga groaza în lumea criminalilor.

— Ce zici de jaful de bijuterii din Bond Street, de ieri în plină zi? L-am întrebat.

— Frumoasă lovitură, zise Poirot admirativ, deși nu este la înălțimea mea. Pas de finesse. Seulement de l’audace! Un bărbat înarmat cu un baston sparge geamul blindat al vitrinei de la magazinul unui bijutier și pune mâna pe niște pietre prețioase. Cetățenii destoinici îl prind imediat. Un polițist sosește. E prins în flagrant delict cu bijuteriile la el. Este dus la poliție și atunci se descoperă că pietrele sunt false. El le dăduse pe cele adevărate unui complice – unul din cei mai destoinici cetățeni menționați mai înainte. Va intra la închisoare – e adevărat; dar când va ieși, o avere frumușică îl așteaptă. Da. N-a fost prost gândit. Dar, eu aș fi făcut-o mai bine. Câteodată, Hastings, regret că am o asemenea dispoziție morală. Să lucrezi împotriva legii, ar fi plăcut, ca o variație.

— Înveselește-te, Poirot; știi că ești unic în domeniul tău.

— Dar ce e la îndemână de făcut în propriul meu domeniu?

Am ridicat din nou ziarul.

— Iată un englez omorât misterios în Olanda, i-am spus.

— Întotdeauna spun asta și mai târziu descopăr că el a mâncat pește conservat și că moartea este perfect naturală.

— Bine, dacă ești hotărât să mormăi!

— Tiens! Spuse Poirot, care se dusese spre fereastră. Pe stradă este ceea ce se numește în romane „o doamnă în văluri grele”. Ea urcă treptele, sună, vine să ne consulte. Iată o posibilitate pentru ceva interesant. Când cineva este atât de tânără și frumoasă ca aceasta, nu-și pune văl pe față numai dacă nu este vorba de o mare afacere.

O clipă mai târziu, vizitatoarea noastră fu introdusă. Așa cum spusese Poirot, avea într-adevăr un văl gros. A fost imposibil să-i distingem trăsăturile până când nu și-a ridicat-voalul negru de dantelă spaniolă. Atunci mi-am dat seama că intuiția lui Poirot fusese corectă; doamna era extrem de frumoasă, blondă, cu ochi albaștri. Din simplitatea scumpă a hainelor ei, am dedus imediat că aparținea straturilor superioare ale societății.

— Monsieur Poirot, spuse ea cu o voce blândă, muzicală, sunt în mare încurcătură. Nici nu prea cred că mă veți putea ajuta, dar am auzit atâtea lucruri minunate despre dumneavoastră, încât am venit ca să mă agăț de ultima speranță și să vă implor să faceți imposibilul.

— Imposibilul îmi place întotdeauna, spuse Poirot. Continuă, te rog, mademoiselle.

Blânda noastră vizitatoare ezită.

— Dar trebuie să fiți sinceră, adăugă Poirot. Nu trebuie să-mi ascundeți nimic.

— O să am încredere în dumneavoastră, spuse fata deodată. Ați auzit de lady Millicent Castle Vaughan?

Am ridicat capul plin de interes. Anunțul logodnei domnișoarei Millicent cu tânărul duce de Southshire apăruse cu câteva zile mai înainte. Știam că ea era a cincea fiică a unui lord irlandez fără nici un ban, iar ducele de Southshire – una din cele mai bune partide din Anglia.

— Eu sunt lady Millicent, continuă fata. Trebuie să fi citit despre logodna mea. Aș fi una dintre cele mai fericite fete din lume, dar, o, domnule Poirot, sunt în mare încurcătură! Există un om, un bărbat oribil, pe nume Lavington; și el, nu știu cum să vă spun. Am scris o scrisoare… Aveam numai șaisprezece ani atunci; și el… El…

— O scrisoare pe care i-ați scris-o acestui domn Lavington?

— O, nu, nu lui! Unui tânăr soldat. Țineam foarte mult la el; a fost omorât în război.

— Înțeleg, spuse Poirot cu blândețe.

— A fost o scrisoare prostească, o scrisoare indiscretă, să știți, domnule Poirot, nimic mai mult. Dar sunt expresii în ea care… Care ar putea fi altfel interpretate.

— Înțeleg, spuse Poirot. Și această scrisoare a ajuns în posesia domnului Lavington?

— Da, și el mă amenință că, dacă nu-i dau o sumă enormă de bani, o sumă care este aproape imposibil pentru mine s-o adun, i-o va trimite ducelui.

— Ce porc infect! Am exclamat eu. Îmi cer scuze, lady Millicent.

— N-ar fi înțelept să mărturisiți totul viitorului dumneavoastră soț?

— Nu îndrăznesc, domnule Poirot. Ducele are o fire deosebită, gelos și suspicios și înclinat să creadă ceea ce-i mai rău. Ar însemna să-mi rup logodna pe loc.

— Doamne, doamne, făcu Poirot, cu o grimasă expresivă. Și ce doriți să fac eu, milady?

— Mă gândeam că poate i-aș putea cere domnului Lavington să vă viziteze. I-aș spune că v-am împuternicit să discutați problema. Poate ați reduce din cât cere.

— Ce sumă pretinde?

— Douăzeci de mii de lire – o enormitate. Mă îndoiesc dacă aș putea să adun chiar și o mie.

— Poate ați putea împrumuta bani în perspectiva apropiatei căsătorii, dar nu cred că veți obține mai mult de jumătate din sumă. Și apoi, eh bien, îmi repugnă faptul să-l plătiți! Nu, ingeniozitatea lui Hercule Poirot îi va învinge pe dușmanii dumitale. Trimiteți-l la mine pe acest domn Lavington. S-ar putea să aducă scrisoarea cu el?

Fata negă:

— Nu cred. Este foarte precaut.

— Cred că nu e nici un dubiu că o are într-adevăr?

— Mi-a arătat-o când am fost la el acasă.

— V-ați dus la el acasă? Asta a fost foarte imprudent, milady.

— Da? Eram așa de disperată. Am sperat ca rugămințile mele să-l poată mișca.

— O, la, la! Lavingtonii din lumea asta nu sunt mișcați de rugăminți. Le-a întâmpinat ca o dovadă de câtă importanță acordați documentului. Unde locuiește acest fin gentleman?

— La Buona Vista, Wimbledon. M-am dus acolo după ce s-a întunecat… Poirot gemu. I-am spus c-am să informez poliția, până la urmă, dar el numai a râs într-o manieră urâtă, disprețuitoare: „Chiar te rog, dragă lady Millicent, fă-o daca așa dorești”, a spus el.

— Da, nu prea este o afacere pentru poliție, murmură Poirot.

— Dar cred că vei fi mai înțeleaptă, a continuat el. Vezi, aici e scrisoarea ta, în această cutiuță chinezească!” A ținut-o astfel ca s-o pot vedea. Am încercat să i-o smulg, dar a fost mai iute decât mine. Cu un zâmbet oribil a împăturit-o și a pus-o la loc în cutioara de lemn „Se va afla în deplină siguranță aici, te asigur, spuse el, și cutiuța însăși se află într-un loc atât de inteligent încât n-o s-o găsești niciodată”. Ochii mi s-au întors spre micul safe din perete, dar el a dat din cap și a râs. „Am un seif mai bun decât acela”, a spus el. O, a fost odios! Domnule Poirot, credeți că mă puteți ajuta?

— Ai încredere în Papa Poirot. Am să găsesc o modalitate.

Aceste asigurări sunau foarte bine, m-am gândit, când Poirot, galant, și-a condus clienta sa blondă jos pe scări. Dar, mi se părea că era o problemă spinoasă. I-am și spus-o lui Poirot când s-a întors. Mi-a dat dreptate.

— Da, soluția nu-ți sare în ochi. Are biciul în mână acest Lavington. Pentru moment, nu văd cum l-am putea încolți.

Domnul Lavington ne făcu o vizită chiar în după-amiaza aceea. Lady Millicent spusese adevărul când îl descrisese ca pe un tip odios. Simțeam o mâncărime „în talpă”, atât de pronunțată că i-aș fi dat un șut jos pe scări. Își dădea aere și se purta de o manieră insuportabilă, râse cu dispreț de amabilele sugestii ale lui Poirot și, în general, se arată stăpân pe situație. N-am putut să nu simt că Poirot abia se menținea la nivelul său. El arăta descurajat și crispat.

— Bine, domnilor, spuse Lavington, când își luă pălăria, se pare că nu mai înaintăm. Cazul se prezintă astfel: am să mai las din preț pentru lady Millicent, pentru că este o tânără atât de fermecătoare. Rânji urâcios. Să zicem 18.000. Plec azi la Paris – o mică afacere care mă așteaptă acolo. Mă întorc marți. Dacă banii nu-mi sunt dați până marți seara, scrisoarea ajunge la duce. Să nu-mi spuneți mie că lady Millicent nu poate să strângă banii. Unii dintre prietenii ei gentlemeni ar fi prea dornici să oblige o femeie atât de drăguță cu un împrumut – dacă face ce trebuie în privința asta.

Mă înroșii la față și făcui un pas înainte, dar Lavington se întoarse pe călcâie și părăsi camera o dată cu încheierea frazei.

— Doamne! Am strigat. Trebuie făcut ceva. Pari să renunți la asta, Poirot.

— Ai o inimă excelentă, prietene, dar celulele tale cenușii sunt într-o stare deplorabilă. Nu vreau să-l impresionez pe domnul Lavington cu talentele mele. Cu cât mă crede mai mărginit, cu atât mai bine.

— De ce?

— E curios, murmură Poirot pe gânduri, că mi-am exprimat dorința de a face ceva împotriva legii, chiar înaintea sosirii domnișoarei Millicent!

— Ai de gând să-i percheziționezi casa cât timp e plecat? L-am întrebat speriat.

— Câteodată, Hastings, procesele tale mentale sunt uimitor de rapide.

— Să presupunem că ia scrisoarea cu el.

Poirot mă dezaprobă.

— Este foarte puțin probabil. El are, evident, o ascunzătoare în casa pe care și-o imaginează inexpugnabilă

— Și când facem… Treaba asta?

— Mâine noapte. Plecăm de aici pe la ora 11.

La ora fixată, eram gata de pornire. Îmi pusesem un costum închis și o pălărie neagră. Poirot îmi zâmbi cu prietenie.

— Văd că te-ai îmbrăcat cum trebuie, observă el. Haide să luăm metroul până la Wimbledon.

— Nu luăm nimic cu noi? Unelte cu care să intrăm?

— Dragul meu Hastings, Hercule Poirot nu folosește asemenea metode primitive.

M-am abținut, jignit, dar curiozitatea mea era foarte mare.

Se făcuse miezul nopții când am intrat în mica grădină suburbană de la Buona Vista. Casa era întunecată și liniștită. Poirot merse direct spre o fereastră din spatele casei, ridică cerceveaua fără zgomot și mă invită să intru.

— De unde știai că fereastra asta va fi deschisă? Am șoptit fiindcă într-adevăr părea prea simplu.

— Pentru că am tăiat încuietoarea azi dimineață.

— Ce?

— Dar a fost foarte simplu. Am venit, am prezentat o carte de vizită fictivă și una din cele oficiale ale inspectorului Japp. Am spus că fusesem trimis recomandat de Scotland Yard să pun o încuietoare antifurt pe care domnul Lavington dorea să o fixez câtă vreme lipsea. Îngrijitoarea casei m-a primit cu entuziasm. Se pare că au fost două tentative de furt aici, recent.

— Evident, mica noastră idee le-a trecut prin cap și altor clienți ai domnului Lavington – fără ca să fie luat ceva de valoare. Am examinat toate ferestrele, mi-am făcut micul meu aranjament, le-am interzis servitorilor să atingă ferestrele până a doua zi pentru că erau conectate electric și m-am retras politicos.

— Pe onoarea mea, Poirot, ești minunat.

— Mon ami, a fost extrem de simplu. Acum, la treabă!

— Servitorii dorm în partea de sus a casei, așa că nu riscăm să-i deranjăm.

— Presupun că seiful este băgat undeva în vreun perete.

— Seif? Aiurea! Nu e nici un seif. Domnul Lavington este un om inteligent. O să vezi, el trebuie să fi aranjat o ascunzătoare mult mai deșteaptă decât un seif. Un seif este primul lucru căutat de toți.