Doamna McGinty a murit

Doamna McGinty a murit de Agatha Christie

Hercule Poirot ieși din restaurantul Vieille Grand’mère din Soho. Își ridică gulerul, mai degrabă din prudență decât din necesitate, nefiind o noapte rece. „La vârsta mea nu‑ți mai asumi riscuri”, obișnuia să spună.

În ochi avea o licărire de plăcere. Escargot‑ul de la Vieille Grand’mère fusese delicios. O adevărată descoperire această cârciumioară nesofisticată! Meditativ, ca un cățel bine hrănit, își plimbă vârful limbii peste buze, apoi își scoase batista din buzunar și‑și șterse mustața.

Da, mâncase bine... Și acum?

Un taxi, care tocmai trecea, încetini aproape invitându‑l. Poirot ezită un moment, dar nu făcu nici un semn. De ce să ia un taxi? Ar ajunge acasă mult prea devreme pentru a merge la culcare.

– Ce păcat, murmură Poirot, că nu putem mânca decât de trei ori pe zi...

Ceaiul de la ora cinci era ceva cu care nu se obișnuise niciodată. „Dacă bei un ceai după‑amiaza, nu vei avea la momentul cinei sucurile gastrice potrivite. Și să nu uităm, cina este masa supremă a zilei!”

Nici cafeaua de dimineață nu era pentru el. Nu. Ciocolată și croissants la micul dejun, déjeuner[1] la ora 12.30 pe cât posibil, dar oricum nu mai târziu de ora unu, și punctul culminant: Le Dîner![2]

Acestea erau momentele importante ale unei zile din viața lui Poirot. Toată viața își tratase stomacul cu seriozitate, și acum, la bătrânețe, culegea roadele. Mâncatul nu era doar o plăcere fizică, era și o cercetare intelectuală, pentru că între mese petrecea destul de mult timp căutând alte mâncăruri noi și delicioase. La Vieille Grand’mère era chiar rezultatul unei astfel de căutări și tocmai primise aprobarea de gastronom a lui Poirot.

Din păcate, mai trebuia să‑și pună și seara la cale. Detectivul oftă.

„Dacă măcar ce cher Hastings[3] ar fi liber...”

Își aminti cu plăcere de vechiul său prieten.

„Primul meu prieten în această țară și cel mai drag dintre toți. E adevărat că mă enerva foarte des, dar îmi mai amintesc asta acum? Nu. Îmi amintesc doar felul lui de‑a se mira, de a‑mi aprecia cu gura căscată talentul și ușurința cu care îl păcăleam fără să spun un singur cuvânt neadevărat, îmi amintesc nedumeririle lui, uluirea din clipa în care în sfârșit întrezărea adevărul care mie îmi fusese clar încă de la început. Ce cher, cher ami! Slăbiciunea mea fusese de vină întotdeauna, slăbiciunea mea de a‑mi da aere. Hastings nu putuse înțelege niciodată asta. Dar este cu adevărat necesar pentru un om cu calitățile mele să se admire - și pentru asta, e nevoie de stimuli din afară. Nu pot să stau pur și simplu toată ziua într‑un fotoliu și să reflectez la cât sunt de admirabil. Avem nevoie de‑o atingere omenească. Avem nevoie de ceea ce se numește astăzi provocare.”

Poirot oftă din nou și se întoarse pe Shaftesbury Avenue.

Să travereseze spre Leicester Square și să‑și petreacă seara la un cinematograf? Se încruntă ușor și clătină din cap. Cinematograful mai mult îl enerva cu superficialitatea subiectelor, cu lipsa unui fir logic în argumentare; chiar și fotografiile îi păreau lui Poirot simple portrete ale scenelor și obiectelor, menite să le facă pe acestea din urmă să pară cu totul diferite față de ce erau ele în realitate.

„Totul e prea artistic în zilele noastre”, decise Poirot. Nu mai exista nicăieri acea dragoste față de ordine și metodă pe care el o prețuia atât de mult. Și rareori mai întâlneai vreun semn de apreciere a subtilității. La modă erau acum scenele de violență și brutalitate, iar ca fost polițist, Poirot era deja plictisit de toate acestea. Pe vremuri văzuse multă violență. Fusese mai mult regula decât excepția și deja găsea agresivitatea obositoare și stupidă.

„Adevărul este, își spuse Poirot, în timp ce se întorcea către casă, că nu sunt în pas cu lumea modernă și că sunt, la modul superior, un sclav, așa cum și alți oameni sunt niște sclavi. Munca m‑a înrobit ca și pe ei. Când au timp liber, nu au cu ce să‑l umple. Când se pensionează, finanțistul se apucă de golf, micul negustor plantează bulbi în grădină, eu mănânc. Dar vin din nou și zic, păcat că omul nu poate mânca decât de trei ori pe zi. Și între mese rămâne un gol”.

Trecu pe lângă un vânzător de ziare și‑și aruncă privirea pe un titlu: „Procesul lui McGinty. Verdictul”.

Nimic deosebit. Își amintea vag un mic paragraf dintr‑un articol. Nu fusese o crimă interesantă: unei bătrâne sărmane i se dăduse în cap pentru câteva lire. Brutalitate crudă și lipsită de orice sens.

Poirot intră în curtea interioară a blocului său. Ca întotdeauna, inima i se umplu de bucurie. Era mândru de casa lui - o splendidă clădire simetrică. Ascensorul îl duse la etajul trei, unde se afla apartamentul luxos cu impecabile corpuri de iluminat din crom, cu fotolii pătrate și ornamente rectangulare foarte sobre. Fără îndoială, în încăpere nu exista nici o linie curbă.

Descuie ușa și intră în holul alb, pătrat. George, majordomul, îi veni în întâmpinare.

– Bună seara, domnule. Va așteaptă cineva... un gentleman, spuse acesta ajutându‑l cu îndemănare pe Poirot să‑și scoată haina.

– Într‑adevăr?

Poirot sesizase pauza pe care o făcuse George înainte de a rosti cuvântul „gentleman”. Majordomul său era expert în snobi.

– Cum se numește?

– Este vorba despre un oarecare domn Spence.

– Spence.

Pe moment numele acesta nu‑i spuse nimic lui Poirot, deși știa că ar fi trebuit. Se opri o clipă în fața oglinzii pentru a‑și aranja perfect mustața, apoi deschise ușa de la salon și intră. Bărbatul care ședea într‑unul din fotoliile mari și pătrățoase se ridică.

– Bună ziua, domnule Poirot, sper că vă amintiți de mine. A trecut mult timp... Comisarul Spence.

– Bineînțeles.

Poirot îi strânse mâna cu căldură.

Comisarul Spence de la Poliția Kilchester. Un caz foarte interesant care fusese... așa cum spusese și Spence, cu mult timp în urmă...

Poirot își îmbie oaspetele cu un aperitiv răcoritor.

– Grenadine? Crème de menthe? Benedictine? Crème de cacao?...

George intră cu o tavă pe care se aflau o sticlă de whisky și un sifon.

– Sau poate preferați o bere, domnule? murmură el către vizitator.

Fața comisarului Spence se lumină.

– O bere pentru mine, răspunse el.

Poirot fu încă o dată uimit de eficiența lui George. Nu avea nici cea mai vagă idee că exista o astfel de băutură în casă și oricum era absolut de neînțeles pentru el cum cineva poate prefera berea unui lichior dulce.

După ce Spence își primi halba cu spumă, Poirot își turnă un păhărel de crème de menthe.

– Este minunat din partea dumneavoastră să mă vizitați. Minunat. Veniți de la...?

– Kilchester. Mă voi pensiona peste șase luni. De fapt, ar fi trebuit s‑o fac de acum nouă luni, dar m‑au rugat să mai rămân, și am rămas.

– O decizie înțeleaptă, comentă Poirot, foarte înțeleaptă...

– Credeți? Încă mă mai întreb, nu sunt foarte convins.

– Ba da, ba da, ați chibzuit foarte bine, insistă Poirot. Nu știți ce înseamnă orele lungi de plictiseală.

– A, dar o să am multe de făcut la pensie. Anul trecut ne‑am mutat într‑o casă nouă, cu grădină. Dar spre rușinea mea, nu m‑am ocupat deloc de ea așa cum ar fi trebuit.

– Înțeleg, faceți parte dintre aceia cărora le place grădinăritul. Am luat și eu cândva hotărârea asta, să trăiesc la țară și să cultiv dovlecei. Nu am avut însă nici un succes. Nu am temperamentul corespunzător.

– Să‑mi fi văzut dovleceii anul trecut, se entuziasmă Spence. Colosali! La fel și trandafirii. Sunt mort după trandafiri. Voi avea... Se opri brusc. Nu despre asta am venit să discutăm.

– Nu, sigur că nu. Ați venit să revedeți o veche cunoștință - foarte drăguț din partea dumneavoastră, apreciez.

– Mă tem că e mai mult de‑atât, domnule Poirot. O să fiu sincer - vreau ceva de la dumneavoastră.

Poirot murmură cu delicatețe:

– Aveți cumva vreo ipotecă de plătit? Ați dori poate un împrumut...

Spence îl întrerupse cu o voce îngrozită:

– Oh, Doamne Dumnezeule, nu e vorba de bani! Nimic de genul ăsta.

Poirot își flutura mâinile, scuzându‑se delicat:

– Vă rog să mă iertați.

– Vă spun direct, e o neobrăzare din partea mea, și dacă o să mă trimiteți la plimbare, o să înțeleg.

– Nu va fi cazul. Continuați, vă rog.

– E vorba de cazul McGinty. Poate ați citit despre el...

– Nu cu foarte mare atenție. O doamnă McGinty a fost găsită moartă într‑un magazin sau într‑o casă. Cum a murit?

Spence se holbă la el.

– Dumnezeule! Asta mă duce înapoi în timp. Extraordinar! Și nu mă gândisem până acum.

– Ce vreți să spuneți?

– Nimic. Doar un joc, un joc de copii. Îl jucam când eram mici. Stăteam înșirați, întrebam și răspundeam. „Doamna McGinty a murit.” „Cum a murit?” „Într‑un genunchi, așa ca mine.” Și apoi următoarea întrebare, „Doamna McGinty a murit”. „Cum a murit?” „Cu mâna întinsă, așa ca mine.” Și toți îngenuncheam, întindeam brațul drept și rămâneam nemișcați. Și apoi, gata! „Doamna McGinty a murit.” „Cum a murit?” „Chiar AȘA!” Poc! Șirul se prăbușea de‑o parte și de alta, și toți ne prăvăleam ca niște popice! Spence râse zgomotos la amintirea acelor vremuri. Chiar că mă duce înapoi...

Poirot așteptă politicos. Era unul dintre acele momente în care, chiar și după jumătate de viață trăită la țară, engleza i se părea de neînțeles. Și el se jucase de‑a v-ați ascunselea în copilărie, dar nu simțea niciodată nevoia să vorbească despre asta sau măcar să se mai gândească la așa ceva.

După ce râsetele lui Spence se mai potoliră, Poirot repetă cu o oarecare plictiseală:

– Cum a murit?

Zâmbetul îi dispăru de pe față și Spence redeveni serios.

– A fost lovită în ceafă cu un obiect greu și ascuțit. Camera i‑a fost scotocită și i s‑au furat treizeci de lire. Locuia într‑o casă țărănească, doar cu un chiriaș pe nume Bentley, James Bentley.

– A, da, Bentley.

– Nu s‑a intrat prin efracție, nu a existat nici un indiciu că s‑ar fi umblat la ferestre sau la încuietori. Bentley era lefter, își pierduse slujba și datora chiria pe două luni. Banii au fost găsiți sub o piatră în spatele casei. Pe mâneca hainei lui Bentley s‑au găsit pete de sânge și fire de păr, aceeași grupă de sânge și același păr ca ale victimei. Conform primei lui declarații, nu fusese niciodată în apropierea cadavrului, deci nu aveau cum să ajungă acolo din întâmplare.

– Cine a găsit‑o?

– Brutarul care venea cu pâine. Era zi de plată. Bentley i‑a deschis și i‑a spus că bătuse la ușa doamnei McGinty, dar că nu primise nici un răspuns. Brutarul a sugerat că poate i se făcuse rău, așa că au chemat o vecină și au urcat să vadă ce se întâmplă. Doamna McGinty nu era în cameră și nici nu dormise în pat, dar încăperea fusese răvășită, iar dușumeaua scoasă. Apoi s‑au gândit să verifice și în salonaș, au găsit‑o zăcând pe podea, iar vecina a început să țipe ca din gură de șarpe. După aceea au chemat poliția, evident.

– Iar Bentley a fost în cele din urmă arestat și judecat?

– Da. Cazul a fost judecat și închis ieri. Jurații au ieșit doar 20 de minute în dimineața asta. Verdictul: vinovat. Condamnat la moarte.

Poirot dădu aprobator din cap.

– Și apoi, după verdict, v‑ați urcat în tren și ați venit până la Londra să mă vedeți. De ce?

Comisarul Spence se uită în jos la halba cu bere, plimbându‑și degetele ușor pe margine.

– Pentru că, răspunse într‑un sfârșit, nu cred că el a făcut‑o...

Capitolul 2

Urmă un moment de tăcere.

– Ați venit la mine...

Poirot nu‑și termină fraza.

Comisarul Spence își ridică privirea. Culoarea din obraji i se accentuase. Avea o față tipică de om de la țară, inexpresivă, cu o privire tăioasă, dar sinceră. Era fața unui om cu standarde clare, un om care nu s‑ar fi îndoit niciodată de el însuși, și nici de ceea ce considera a fi bine sau rău.

– Sunt de multă vreme în poliție, spuse el. Am destulă experiență în toate privințele, dar mai ales mă pricep să judec un om. Am avut cazuri de crimă, unele destul de simple, altele mai puțin simple. Despre unul dintre cazurile acelea, știți și dumneavoastră, domnule Poirot.

Poirot încuviință cu o mișcare a capului.

– Un caz spinos. Dacă nu ați fi fost dumneavoastră, s‑ar putea să nu fi fost capabili să vedem limpede. Dar până la urmă totul a fost clar, fără urmă de îndoială. La fel și cu ceilalți despre care nu știți. A fost unul Whistler, a primit ce‑a meritat. Au mai fost doi inși care l‑au împușcat pe bătrânul Guterman, Verall cu arsenicul, doamna Courtland, care a avut noroc - soțul ei fusese un pervers nenorocit și jurații au achitat‑o. Nu justiție, doar sentiment. Trebuie să mai lași și asta să se întâmple din când în când. Uneori nu sunt probe suficiente, alteori te bazezi pe instinct, alteori criminalul reușește să păcălească jurații, dar asta nu se întâmpla prea des. Uneori avocatul apărării e mai deștept sau procurorul nu abordează calea potrivită. Da, am văzut multe cazuri din acestea... Dar, dar...

Spence ținti amenințător cu arătătorul.

– Dar nu am văzut niciodată, în toată cariera mea, un om nevinovat spânzurat pentru ceva ce nu a făcut. Și, domnule Poirot, ăsta e un lucru pe care nici nu vreau să‑l văd vreodată. Nu în țara asta, adăugă el.

Poirot îl privi.

– Și credeți că s‑ar putea să‑l vedeți acum. Dar de ce...

Spence îl întrerupse:

– Știu cam ce‑ați vrea să spuneți și vă voi răspunde fără să mă întrebați. Mi s‑a încredințat cazul. A trebuit să găsesc dovezi. Am intrat în toată povestea asta cu mare băgare de seamă. Am strâns toate probele care puteau fi strânse; toate duceau într‑o singură direcție, arătau spre o singură persoană. Le‑am dus apoi superiorului meu și deja nu mai era treaba mea. Cazul a ajuns la procurorul public și acum depindea de el. A decis să intenteze proces, nici nu putea să facă altceva. Și astfel James Bentley a fost arestat, judecat după cum se cuvenea și găsit vinovat. Nu aveau cum să‑l declare altfel, date fiind toate probele. Iar jurații nu se bazează decât pe probe. Nimeni nu a avut vreo tulburare, nimeni nu s‑a frământat câtuși de puțin, ba chiar pot să spun că toți au fost mulțumiți că el era vinovatul.

– Dar dumneavoastră nu sunteți?

– Nu.

– De ce?

Comisarul oftă. Își frecă bărbia, gânditor.

– Nu știu. Ce vreau să spun e că nu pot să vă dau un motiv, un motiv concret. Îndrăznesc să spun că pentru jurați el arăta exact ca un ucigaș, dar pentru mine, nu, și eu știu mai multe despre criminali decât ei.

– Da, da, cu siguranță sunteți un expert.

– Știți, nu era deloc încrezut. Și ăștia de obicei sunt, vă spun din experiență, sunt mereu al naibii de mulțumiți de ei înșiși, mereu convinși că te duc cu zăhărelu' și că sunt mai deștepți decât toată lumea. Chiar și când sunt în boxa acuzaților, indivizii ăștia încearcă într‑un mod ciudat să speculeze situația, să fie în centrul atenției, să devină un fel de staruri, poate pentru prima dată în viața lor. Cu alte cuvinte, sunt, cum vă ziceam, niște încrezuți.

Spence rosti cuvântul pe un ton de încheiere.

– Înțelegeți ce vreau să spun, domnule Poirot.

– Înțeleg foarte bine. Iar James Bentley nu era deloc genul de persoană despre care mi‑ați vorbit?

– Nu. El era doar speriat de moarte. Așa a fost de la început. Iar pentru unii asta a însemnat că era vinovat, dar nu și pentru mine.

– Sunt de acord cu dumneavoastră. Cum este acest James Bentley?

– Are 33 de ani, potrivit de înalt, palid la față, poartă ochelari...

Poirot îl opri:

– Nu, nu mă refeream la trăsăturile fizice. Ce fel de personalitate are?

– Aha... Un tip destul de șters. Un temperament oarecum neliniștit. Nu te poate privi drept în față, ci are un fel al lui de‑a te cerceta pe furiș, cel mai prost fel în fața unor jurați. Uneori bate în retragere cu teamă, alteori devine agresiv.

Comisarul făcu o pauză și adăugă pe un ton familiar:

– Un ins mai degrabă timid. Am avut un văr cu firea asta. Dacă situația devine stânjenitoare, se apucă să spună o minciuna stupidă pe care n‑o crede nimeni.

– Nu pare o persoană tocmai plăcută acest James Bentley al dumneavoastră.

– Ah, dar nici nu este. Nimeni n‑ar putea să‑l placă. Dar nu vreau să‑l văd spânzurat din cauza asta.

– Și credeți că asta urmează să se întâmple?

– Nu văd de ce nu. Avocatul lui poate să facă apel, dar pe niște temeiuri destul de slabe, ceva legat de proceduri, și nu văd cum ar avea sorți de izbândă.

– A avut un avocat bun?

– Cazul i s‑a repartizat din oficiu tânărului Graybrook, în baza Legii privind apărarea săracilor. Aș zice că s‑a străduit cât a putut.

– Așadar omul a avut parte de un proces corect și a fost condamnat de un juriu format din concetățenii lui.

– Așa este. Un juriu obișnuit, șapte bărbați, cinci femei, toți persoane decente și rezonabile. Judecător a fost bătrânul Stanisdale, scrupulos de corect, nepărtinitor.

– Deci, în ceea ce privește aplicarea legii, James Bentley nu se poate plânge de nimic?

– Dacă e spânzurat pentru ceva ce nu a făcut, ar avea de ce să se plângă!

– O observație justă.

– Iar cazul împotriva lui a fost cazul meu, eu am fost cel care a adunat probele și le‑a pus cap la cap, și pe baza acestor probe a fost condamnat. Și mie nu‑mi place treaba asta, domnule Poirot, nu‑mi place.

Hercule Poirot privi îndelung fața roșie și agitată a comisarului Spence.

– Bien, spuse el într‑un final. Ce sugerați?

Spence avea o mină încurcată.

– Cred că v‑ați făcut o idee despre ceea ce urmează. Cazul Bentley e închis. Acum lucrez la un altul, o delapidare. Trebuie să ajung la Scotland Yard diseară. Nu am timp liber.

– Iar eu... am?

Bărbatul clatină din cap rușinat.

– Am înțeles. Mă veți crede necuviincios. Dar pur și simplu nu mă pot gândi la altceva. Am făcut tot ce‑am putut în momentul acela, am cercetat toate posibilitățile. Și nu am ajuns nicăieri. Nici nu cred că voi ajunge undeva de fapt. Dar cine știe, poate pentru dumneavoastră va fi altfel. Dumneavoastră priviți lucrurile, dacă‑mi permiteți, într‑un mod oarecum amuzant. Și poate că așa și trebuie în cazul acesta. Pentru că dacă James Bentley nu a omorât‑o pe bătrână, atunci altcineva a făcut‑o. Doar nu și‑a ciopârțit ceafa singură. Dumneavoastră ați fi capabil să găsiți ceva ce mie mi‑a scăpat. Nu există nici un motiv pentru care să intrați în chestiunea asta, e o neobrăzare din partea mea, fie și doar să vă sugerez așa ceva, dar nu am încotro. Am venit la dumneavoastră pentru că a fost singurul lucru la care m‑am mai putut gândi. Dar dacă nu doriți să vă implicați... și la urma urmei de ce ați face‑o...

Poirot îl întrerupse:

– Ah, dar motivele există. Am timp liber, mult prea mult timp liber. Și m‑ați intrigat... da, da, m‑ați intrigat foarte tare. Este o adevărată provocare pentru materia mea cenușie. Și‑apoi, am o însemnată considerație pentru dumneavoastră. Vă văd în gradină, peste șase luni, plantând probabil tufele de trandafiri, dar nu cu sentimentul acela de fericire pe care ar fi trebuit să‑l simțiți, pentru că dincolo de toate există ceva stânjenitor, amintiri pe care nu le puteți ignora. Și nici pe departe nu mi‑aș dori să se întâmple acest lucru, dragul meu prieten. Și nu în ultimul rând - Poirot se ridică și scutură din cap cu putere - mai există și principii. Dacă un om nu a comis o crimă, nu trebuie spânzurat.

Făcu o pauză, apoi adăugă:

– Dar dacă totuși el a omorât‑o?

– În acest caz, nu aș putea decât să vă fiu deosebit de recunoscător că m‑ați convins.

– Două capete sunt mai bune decât unul singur, nu‑i așa? Voilà, totul este stabilit. Trebuie să mă grăbesc pentru că îmi este absolut clar că nu avem timp de pierdut. Când a fost omorâtă doamna McGinty?