Dublu Clu

Dublu Clu de Agatha Christie

— Dar înainte de toate – nici un fel de publicitate, spuse domnul Marcus Hardman, poate pentru a paisprezecea oară.

Cuvântul publicitate intervenea în conversație cu regularitatea unui laitmotiv. Domnul Hardman era un om mic de statură, puțin plinuț, cu manichiură ireproșabilă și o voce plângăreață de tenor.

În felul său, era oarecum o celebritate și viața mondenă era profesia sa. Era bogat, dar nu din cale-afară și-și cheltuia banii cu tot zelul în căutarea plăcerilor sociale. Hobby-ul său era să fie colecționar. Avea și înclinație spirituală pentru aceasta. Dantelă veche, evantaie vechi, bijuterii de când lumea – nimic modern sau nou pentru Marcus Hardman.

La chemarea sa urgentă, Poirot și cu mine sosirăm tocmai când micuțul domn se zbătea în agonia nehotărârii. În împrejurările de față, a chema poliția i se părea îngrozitor. Pe de altă parte, a nu o chema însemna să accepți ideea pierderii unora dintre bijuteriile colecției sale. Se oprise la Poirot ca un compromis.

— Rubinele mele, domnule Poirot, și colierul de smaralde, care se zice că a aparținut Caterinci de Medici. O, colierul de smaralde!

— Sunteți bun să-mi povestiți împrejurările în care au dispărut? Îi sugeră Poirot cu bunăvoință.

— Tocmai asta încerc să fac. Ieri, după-amiază, am organizat o mică petrecere – un ceai – o afacere neprotocolară, vreo șase persoane. Am mai făcut una sau două în perioada asta și, deși, poate n-ar trebui s-o spun, au avut mare succes. Muzică bună – Nacora la pian și Catherine Bird, contralto australiană – în salonul cel mare. Ei bine, la începutul după-amiezii, le-am arătat musafirilor colecția mea de bijuterii vechi. Le țin într-un mic seif în peretele de acolo. Este aranjat ca un mic scrin, înăuntru cu un fundal de catifea colorată, pe care sunt dispuse bijuteriile. Apoi le-am arătat evantaiele expuse pe perete. După aceea, cu toții ne-am îndreptat spre camera de muzică. Abia după ce plecaseră am descoperit că seiful fusese devalizat! Probabil că nu l-am închis ca lumea și cineva a profitat de ocazie ca să-l golească de conținut. Rubinele, domnule Poirot, colierul de smaralde – colecția de o viață! Ce n-aș da să le recuperez! Dar nu vreau publicitate! Cred că înțelegeți prea bine, nu-i așa, domnule Poirot? Proprii mei musafiri, prietenii mei personali! Ar fi un scandal oribil!

— Cine a fost ultima persoană care a părăsit camera asta când v-ați îndreptat spre salonul de muzică?

— Domnul Johnston. Îl cunoașteți? Milionarul sud-african. Tocmai a închiriat casa familiei Abbotbury din Park Lane. A întârziat câteva momente, îmi amintesc. Dar, desigur, o, sunt sigur că n-ar putea fi el!

— S-a întors vreunul dintre oaspeții dumneavoastră în camera aceasta sub vreun pretext în timpul după-amiezii?

— Mă așteptam la întrebarea aceasta, domnule Poirot. Trei dintre ei: contesa Vera Rossakoff, domnul Bernard Parker și lady Runcorn.

— Povestiți-ne despre ei.

— Contesa Rossakoff este o rusoaică încântătoare, membră a vechiului regim. A venit recent în Anglia. Mi-a spus la revedere și am fost oarecum surprins s-o găsesc în această cameră, admirând aparent colecția de evantaie. Știți, domnule Poirot, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mi se pare mai suspect. Nu sunteți de acord?

— Extrem de suspect; dar hai să auzim și despre ceilalți.

— Ei bine, Parker a venit în cameră doar ca să ia o cutie cu miniaturi pe care doream să i le arăt doamnei Runcorn.

— Ceva și despre doamna Runcorn?

Aș zice că doamna Runcorn este o femeie între două vârste, cu o extraordinară forță de caracter, care-și dedică cea mai mare parte a timpului diferitelor comitete de caritate. Ea s-a întors să-și ia doar o geantă, pe care o lăsase undeva.

— Bien, monsieur, deci avem patru posibili suspecți. Contesa rusoaică, nobila englezoaică, milionarul sud-african și domnul Bernard Parker. Apropo, cine este domnul Parker?

Întrebarea păru să-l pună teribil în încurcătură pe domnul Hardman.

— El este… El… E un tânăr. De fapt, un tânăr pe care-l cunosc.

— Am înțeles suficient, răspunse Poirot grav. Cu ce se ocupă acest domn Parker?

— Este un tânăr din oraș…, poate, nu chiar din înalta societate, dacă pot să mă exprim astfel.

— Îmi permiteți să vă întreb cum de v-a devenit prieten?

— Ei bine…,. Într-una sau două ocazii… Mi-a făcut anumite mici comisioane.

— Continuați, domnule, spuse Poirot.

Hardman se uita de parcă ar fi implorat milă. Evident că ultimul lucru pe care dorea să-l facă era să continue. Dar, cum Poirot păstra o tăcere inexorabilă, capitulă.

— Știți, domnule Poirot, e cunoscut faptul că mă interesează bijuteriile vechi. Câteodată, există o bijuterie de familie pe care cineva vrea să o vândă, dar, rețineți, nu trebuie niciodată să fie scoasă la licitație sau să ajungă în mâinile vreunui negustor. Dar, este cu totul altceva să-mi fie vândută mie personal. Parker aranjează detaliile unor asemenea lucruri, ia legătura cu ambele părți și, astfel, este evitată orice mică încurcătură. El îmi aduce la cunoștință orice caz de acest tip. De exemplu, contesa Rossakoff a adus cu ea din Rusia niște bijuterii de familie. Ea dorește să le vândă. Bernard Parker este cel care urmează să aranjeze tranzacția.

— Înțeleg, spuse Poirot gânditor. Și implicit aveți încredere în el?

— N-am avut nici un motiv să procedez altfel.

— Domnule Hardman, dintre aceste patru persoane, dumneavoastră pe care o suspectați?

— O, domnule Poirot, ce întrebare! V-am spus, Sunt prietenii mei. Nu-l suspectez pe niciunul. Sau poate pe toți laolaltă, cum vreți s-o luați.

— Nu sunt de acord. Suspectați pe unul din aceștia patru. Nu este contesa Rossakoff și nici domnul Parker. Este lady Runcorn sau domnul Johnston?

— Mă încolțiți, domnule Poirot, chiar asta faceți. Doresc foarte mult să nu am scandal. Lady Runcorn aparține uneia dintre cele mai vechi familii din Anglia; dar este adevărat, din nefericire, este foarte adevărat că mătușa sa, lady Caroline, suferea de o afecțiune foarte neplăcută. Bineînțeles că toți prietenii ei au fost înțelegători și servitoarea sa a înapoiat lingurițele de argint sau ce-o fi fost cât se poate de rapid… Înțelegeți situația mea penibilă!

— Deci, lady Runcorn a avut o mătușă care era cleptomană? Foarte interesant! Îmi permiteți să examinez seiful? Cu asentimentul domnului Hardman, Poirot împinse ușa seifului și examina interiorul. Rafturile capitonate erau goale și arătau dezolante.

— Nici chiar acum ușa nu se închide ca lumea, murmură Poirot, în timp ce o mișca încolo și încoace. Mă întreb, de ce? A, dar ce-avem aici? O mănușă prinsă în balama. Mănușa unui bărbat.

I-o întinse domnului Hardman.

— Nu este mănușa mea, declară acesta.

— Aha! Și încă ceva! Poirot se aplecă cu îndemânare și ridică un mic obiect de la baza seifului. Era o tabacheră făcută dintr-o țesătură neagră lucioasă.

— Tabachera mea! Strigă domnul Hardman.

— A dumneavoastră? Nici vorbă, domnule. Acestea nu sunt inițialele dumneavoastră.

El indică monograma încolăcită a două litere executate în platină.

Hardman o luă în mână.

— Aveți dreptate, remarcă el. Seamănă foarte mult cu a mea, dar inițialele sunt diferite. Un „B” și un „P”. Doamne sfinte, Parker!

— Așa s-ar părea! Spuse Poirot. Un tânăr cam distrat, mai ales dacă și mănușa este a lui. Aceasta ar reprezenta un dublu clu, nu-i așa?

— Bernard Parker! Murmură Hardman. Ce ușurare simt! Domnule Poirot, vă las pe dumneavoastră să recuperați bijuteriile. Dacă apreciați că e cazul, puteți să dați chestiunea și pe mâna poliției; dacă sunteți convins că el este vinovatul.

— Vezi, prietene, îmi spuse Poirot, după ce am plecat împreună din casă, acest domn Hardman are o lege pentru nobili și o altă lege pentru oamenii simpli. Eu, n-am fost încă înnobilat, așa că sunt de partea celor simpli. Nutresc simpatie pentru acest tânăr. Toată discuția a fost puțin curioasă, nu-i așa? Hardman o suspecta pe lady Runcorn, eu pe contesă, și pe Johnston și tot timpul necunoscutul domn Parker era prada noastră.

— De ce i-ai suspectat pe ceilalți doi?

— Parbleu! E un lucru atât de simplu să fii o refugiată rusoaică sau un milionar sud-african. Orice femeie poate pretinde că e contesă rusoaică; oricine își poate cumpăra o casă în Park Lane și se poate prezenta ca milionar sud-african. Cine îndrăznește să-l contrazică? Dar observ că trecem prin Bury Street. Tânărul nostru prieten distrat locuiește aici. Haide să batem fierul cât e cald, cum se spune.

Domnul Bernard Parker era acasă. L-am găsit odihnindu-se pe niște perne, îmbrăcat într-un halat curios, în culori roșu și portocaliu. Rareori mi-a fost dat să-mi displacă cineva mai mult decât acest tânăr individ cu fața lui albă efeminată și vorbirea afectată din vârful limbii.

— Bună dimineața, domnule, îi spuse Poirot direct. Vin de la domnul Hardman. Ieri, la petrecere, cineva i-a furat toate bijuteriile sale. Permite-mi, domnule, să te întreb dacă aceasta este mănușa dumitale?

Procesele mentale ale domnului Parker nu păreau prea rapide. Făcu ochii mari la vederea mănușii, ca și cum vroia să-și adune mințile.

— Unde ați găsit-o? Întrebă în cele din urmă.

— E mănușa dumitale, domnule?

Domnul Parker păru să se hotărască.

— Nu, nu este, declară el.

— Dar, tabachera este a dumitale?

— Bineînțeles că nu. Eu am una de argint la mine.

— Foarte bine, domnule. Mă duc să las afacerea pe mâinile poliției.

— O, știți, n-aș face asta, dacă aș fi în locul dumneavoastră, strigă domnul Parker, oarecum îngrijorat! Niște țipi ai naibii de antipatici, în poliție. Așteptați o clipă. Mă duc să-l văd pe bătrânul Hardman. Uite ce e… o, așteptați o clipă.

Dar Poirot, plecă hotărât.

— I-am dat ceva de gândit, nu? Chicoti el. Mâine vom vedea ce s-a întâmplat.

Dar, ne-a fost dat să reluăm cazul Hardman chiar în acea după-amiază. Fără cel mai mic semn de prevenire, ușa se deschise brusc și un vârtej sub formă umană intră peste noi, aducând cu ea o pereche de blănuri de samur (era rece cum numai o zi de iunie poate fi în Anglia) și o pălărie extravagantă, cu niște pene uriașe. Contesa Vera Rossakoff era o persoană cam turbulentă.

— Dumneata ești domnul Poirot? Ce-i cu toată mascarada asta? Îl acuzi pe bietul băiat! E o infamie. E scandalos, îl cunosc. E ca un puișor, ca un miel… N-ar fi în stare niciodată să fure. A făcut totul pentru mine. Și-acum să stau să privesc cum e chinuit și strivit?

— Spuneți-mi, doamnă, aceasta este tabachera lui? Îi arătă Poirot obiectul din țesătură lucioasă neagră.

Contesa se opri o clipă ca s-o inspecteze.

— Da, e-a lui. O știu bine. Și ce-i cu asta? Ați găsit-o în cameră? Am fost cu toții acolo; i-o fi căzut atunci, cred. Ah, voi, polițiștii, sunteți mai răi decât gărzile roșii.

— Asta-i mănușa lui?

— De unde să știu eu? Toate mănușile-s la fel. Să nu încercați să mă opriți… Trebuie lăsat liber. Nu trebuie să plutească nici un dubiu asupra lui. Dumneavoastră o să-l disculpați. O să-mi vând bijuteriile și-o să vă dau mulți bani.

— Doamnă…

— Ne-am înțeles, atunci? Nu, nu ne tocmim. Bietul băiat! A venit la mine cu lacrimi în ochi. „Am să te salvez, i-am spus; am să mă duc la acest om – la acest căpcăun, la acest monstru! Las-o pe Vera”. Deci, ne-am înțeles, am plecat.

Fără prea multă ceremonie, așa după cum sosise, părăsi camera, lăsând în urma sa un parfum foarte puternic de natură exotică.

— Ce femeie și ce blănuri! Am exclamat eu.

— A, da, sunt veritabile! Ar putea o contesă falsă să aibă blănuri adevărate? E o glumă, Hastings… Nu, cred că e cu adevărat rusoaică. Așa, așa deci, domnișorul Bernard s-a dus scâncind la ea.

— Tabachera e a lui. Mă întreb dacă și mănușa.

Cu un zâmbet, Poirot scoase din buzunarul său o a doua mănușă și o puse lângă prima. Nu era nici un dubiu că formau o pereche.

— De unde o ai pe a doua, Poirot?

— Era aruncată împreună cu un baston pe masa aflată în holul din Bury Street. Zău, un tânăr foarte distrat, acest domn Parker. Bine, bine, mon ami, trebuie să investigăm totul. Măcar de formă să facem o scurtă vizită în Park Lane.

Nu mai e nevoie să spun că l-am însoțit pe prietenul meu. Johnston era plecat, dar am stat de vorbă cu secretarul său particular. Mi-a spus că Johnston sosise doar recent din Africa de Sud. Nu mai fusese niciodată în Anglia.