Dusi de val

Dusi de val de Agatha Christie

Prolog

1.

În fiecare club există un om plicticos. Coronation Club nu făcea excepție, iar faptul că un raid aerian se profila la orizont nu schimba cu nimic atmosfera normală.

Maiorul Porter, fost ofițer în armata indiană, își foșni ziarul și își drese glasul. Toți îi evitară privirea, fără folos însă.

- Văd că în Times s‑a anunțat moartea lui Gordon Cloade, spuse el. Discret, firește. Pe 5 octombrie, în urma unui atac inamic. Nu e dată nici o adresă. De fapt, era chiar lângă căsuța mea, după colț. Una din casele alea mari din vârful lui Campden Hill. Sincer să fiu, m‑a șocat puțin. Eu sunt paznic, să știți. Cloade tocmai se întorsese din State. Fusese acolo în afacerea aia cu achizițiile făcute de guvern. În timp ce se afla acolo s‑a căsătorit. Cu o văduvă tânără... destul de tânără ca să‑i fie fiică. Doamna Underhay. De fapt, îl cunoșteam pe primul ei soț... îl știam din Nigeria.

Maiorul Porter făcu o pauză. Nimeni nu manifestă vreun interes și nu‑i ceru să continue. Toți își țineau cu perseverență ziarele în dreptul feței, dar era nevoie de mult mai mult ca să‑l descurajezi pe maiorul Porter. El avea întotdeauna povești lungi de relatat, în principal despre oameni pe care nimeni nu‑i cunoștea.

- Interesant, spuse cu fermitate maiorul Porter, cu ochii absent ațintiți pe o pereche de pantofi cu botul extrem de ascuțit, un model de încălțăminte pe care îl dezaproba profund. Cum spuneam, sunt paznic. Ciudată afacere explozia asta! A năruit parterul și a smuls acoperișul. Primul etaj practic n‑a fost atins. Șase oameni erau în casă. Trei servitori - un cuplu căsătorit și o menajeră, Gordon Cloade, soția lui și fratele soției. Toți se aflau la parter, cu excepția fratelui soției, fost membru al unei trupe de comando. El a preferat să stea în confortabilul lui dormitor de la primul etaj și, fantastic noroc, a scăpat doar cu câteva zgârieturi. (cei trei servitori au fost omorâți de explozie, iar Gordon Cloade... ei bine, el trebuie că a fost făcut praf.

Maiorul Porter făcu iarăși o pauză. Ochii i se desprinseră de pe pantofii de piele cu botul ascuțit și urcară. Pantaloni în dungi... haină neagră... capul în formă de ou... mustață enormă... Străin, bine‑nțeles! Asta explica pantofii. „Mă întreb ce se va alege de clubul ăsta”, gândi maiorul Porter. „Nici chiar aici nu scapi de străini”.

Faptul că străinul părea să acorde întreaga atenție narațiunii sale nu atenua câtuși de puțin prejudecățile maiorului.

- Ea nu poate să aibă mai mult de douăzeci de ani, continuă maiorul Porter. Și e văduvă pentru a doua oară. Sau, în tot cazul, așa crede ea...

Se opri în speranța vreunei manifestări de curiozitate, a unei comentariu. Neprimindu‑le, continuă perseverent:

- De fapt, am propria mea părere cu privire la toate astea. O afacere bizară. După cum vă spuneam, l‑am cunoscut pe primul ei soț, Underhay. Un tip cumsecade... Într‑o vreme era comisionar districtual în Nigeria. Era mort după slujba lui... un tip de toată isprava. S-a însurat cu fata asta în Cape Town. Ea se afla acolo cu o trupă de teatru oarecare. Era într‑o situație financiară disperată și drăguță și neajutoarată și tot tacâmul. L-a ascultat pe bietul Underhay vorbind cu foc despre districtul lui și despre spațiile largi, și a suspinat „Ce minunat!”, și cât vroia să plece și să scape de toate! Ei bine, s‑a măritat cu el și a plecat și a scăpat de toate. Sărmanul om, el era foarte îndrăgostit, dar treaba n‑a mers dintr‑un bun început. Ea ura desișurile și‑i era groază de băștinași și se plictisea de moarte. Imaginea ei despre viață era să ia restaurantele la rând și să cunoască lumea teatrului și să sporovăiască despre ea. Singurătatea à deux în junglă nu era de fel genul ei. Rețineți, eu n‑am cunoscut‑o, toate astea le știu de la sărmanul Underhay. Treaba l‑a afectat foarte tare. A făcut un lucru decent - a trimis‑o acasă și a acceptat să‑i acorde divorțul. Tocmai atunci l‑am cunoscut eu. Era dărâmat și simțea nevoia să se confesese cuiva. În unele privințe era un tip ciudat de demodat - era romano‑catolic și nu agrea divorțul. Mi‑a spus: „Există și alte căi ca să‑i redai unei femei libertatea”. L-am atenționat: „Ascultă, băiete, să nu faci vreo prostie. Nici o femeie din lume nu merită să‑ți tragi un glonț în cap pentru ea”.

Mi‑a răspuns că nu se gândea câtuși de puțin la asta. „Dar sunt un om singur”, mi‑a spus. „N-am rude care să‑și facă probleme din pricina mea. Un anunț al morții mele ar face din Rosaleen o văduvă, lucru pe care și‑l dorește”. „Și cu dumneata cum rămâne?” l‑am întrebat. „Ei bine, s‑ar putea ca, undeva, la vreo mie de mile de aici, să apară un oarecare domn Enoch Arden care să ia viața de la capăt”, mi‑a răspuns. L-am avertizat: „Dar asta s‑ar putea dovedi într‑o bună zi un lucru stânjenitor pentru ea”. „Oh, nu, voi juca până la capăt. Robert Underhay va fi mort definitiv”, m‑a asigurat el.

Ei bine, nu m‑am mai gândit la asta, dar șase luni mai târziu am auzit că Underhay murise de friguri undeva în junglă. Băștinașii lui erau oameni de încredere și au venit cu un basm credibil și cu câteva rânduri mâzgălite cu scrisul lui Underhay în care acesta spunea că ei făcuseră tot ce putuseră pentru el dar se temea că e pe ducă și nu vroia ca cineva să‑i învinuiască pe oamenii lui de moartea sa. Adevărul e că oamenii aceia îi erau foarte devotați și ar fi jurat pentru orice le‑ar fi cerut‑o. Așa că, asta e... S-ar putea ca Underhay să fi fost îngropat undeva în mijlocul Africii ecuatoriale, după cum s‑ar putea și să nu fie... iar dacă nu e, doamna Gordon Cloade ar putea avea un șoc într‑o bună zi. Și să‑i fie învățătură de minte, aș spune. Eu n‑am cunoscut‑o personal, dar cunosc prea bine genul. L-a adus în sapă de lemn pe sărmanul Underhay. E o poveste interesantă.

Maiorul Porter privi în jur dornic să primească o confirmare a acestei aserțiuni. Întâlni două priviri plictisite și cleioase, privirea pe jumătate pierdută a tânărului domn Mellon și atenția plicticoasă a lui monsieur Hercule Poirot.

Apoi, se auzi foșnetul unui ziar și un bărbat cărunt cu un chip absolut impasibil se ridică repede din fotoliul de lângă cămin și ieși.

Maxilarul maiorului Porter căzu, iar tânărul domn Mellon scoase un ușor fluierat.

- Ați făcut‑o! spuse el. Știți cine era?

- Domnul să mă ajute, rosti oarecum agitat maiorul Porter. Desigur. Nu suntem în relații strânse, dar ne cunoaștem... Jeremy Cloade, nu‑i așa, fratele lui Gordon Cloade? Pe cuvântul meu, ce penibil! Dacă știam...

- E avocat, spuse tânărul domn Mellon. Pariez că vă intentează proces de defăimare, sau calomnie sau ceva în genul ăsta.

Tânărului domn Mellon îi făcea o deosebită plăcere să creeze panică și deznădejde în asemenea localuri, întrucât nu era interzis de apărarea drepturilor consumatorilor.

Maiorul Porter continuă să se agite.

- Ce regretabil! Absolut regretabil!

- Deja în seara asta tot Warmsley Heath va fi în temă, spuse domnul Mellon. Acolo se adună tot clanul Cloade. Vor sta de vorbă până târziu pentru a stabili ce acțiuni să intreprindă.

Dar, în momentul acela se anunță încetarea alarmei și tânărul domn Mellon renunță la răutățile lui și își conduse cu amabilitate prietenul, pe Hercule Poirot, în stradă.

- Teribilă atmosferă e în cluburile astea, spuse el. Cea mai prăpădită colecție de bătrâni plicticoși. Porter e de departe cel mai rău dintre toți. Descrierea lui privind trucul frânghiei indiene ține trei sferturi de oră și‑i cunoști pe toți ai căror mame au trecut vreodată prin Poona!

Asta se petrecea în toamna lui 1944. La începutul primăverii lui 1946, Hercule Poirot primi o vizită.