Elefantii nu uita niciodata

Capitolul I

Doamna Oliver se uita în oglindă. În același timp, a aruncat o scurtă privire piezișă pe ceasul de pe șemineu, care, de obicei, rămânea în urmă cu douăzeci de minute. Apoi și-a examinat cu atenție coafura. Inconvenientul la ea era, și recunoștea deschis aceasta, că-și schimba mereu coafura. Epuizase aproape toate modalitățile, o dată avusese o coafură înaltă, austeră, altă dată o coafură „în bătaia vântului”, când părul era dat pe spate pentru a se vedea fruntea boltită, gânditoare. În orice caz, spera că avea o frunte gânditoare. Purtase o coafură inelată, cu bucle dese, izbitor de mici și cu un fel de dezordine boemă. „Desigur, gândea ea, coafura ei nu avea nici un rol, căci va purta o pălărie”, ceea ce făcea foarte rar.

Pe raftul de sus al șifonierului se aflau patru pălării. Una era potrivită doar pentru nunți. Căci o pălărie era un „musai” absolut la o nuntă. Da, ea avea chiar două exemplare pentru o asemenea ocazie. Aceea din cutia rotundă era din pene, și mai curând era o tocă. Aceasta rezista chiar și la o aversă neașteptată, cum o surprindea, uneori, pe drumul de la automobil la biserică, sau, cum se obișnuiește în zilele noastre, la oficiul stării civile.

Cealaltă era o creație mult mai măiastră și intra în discuție doar pentru o nuntă într-o după-amiază văratică de sâmbătă. Era făcută doar din flori și șifon și un voal galben înflorat cu mimoze.

Celelalte două pălării de pe raft aveau un aspect potrivit pentru orice ocazie. Pe una doamna Oliver o numea „pălăria ei de țară”, confecționată din fetru cafeniu-închis care se asorta cu orice fel de tweed, cu un bor aspectuos ce se putea răsfrânge sau trage peste frunte.

Doamna Oliver avea un pulover de cașmir pentru zile reci și unul subțire pentru zile toride, care se asortau la culoare cu pălăria. Firește, ea purta adesea puloverele, iar pălăria aproape deloc. De ce trebuia să pună și o pălărie când doar se ducea la țară pentru a lua masa împreună cu prietenii?

Cea de-a patra pălărie era cea mai scumpă și de o eleganță neobișnuit de durabilă. „Poate, se gândea doamna Oliver câteodată, tocmai pentru că fusese atât de scumpă”. Era un fel de turban, din rânduri suprapuse de catifea multicoloră, în tonuri pastelate, foarte plăcute la vedere, care se asortau la orice.

Doamna Oliver a făcut o pauză și, încă nehotărâtă, strigă după ajutor.

— Maria, apoi mai tare, Maria! Vino încoace o clipă!

Maria veni. Era obișnuită ca doamna Oliver să-i ceară sfatul atunci când trebuia să se îmbrace.

— Veți purta pălăria aceasta frumoasă, elegantă? întrebă Maria.

— Da, răspunse aceasta. Vroiam să știu dacă arată mai bine așa, sau dimpotrivă.

Maria s-a dat înapoi și a privit-o cu multă atenție pe doamna Oliver.

— Ați pus-o invers.

— Da. Știu asta. Dar m-am gândit că așa ar arăta mai bine.

— Și de ce mă rog?

— Ei, pentru că așa a intenționat creatoarea, presupun. Singură nu mi-aș fi dat seama. Sigur că pălăriera așa și-a imaginat-o.

— Cum de credeți că pălăria arată mai bine așa?

— Pentru că se vede frumoasa nuanță albastră și cafeniul închis și cred că este mai nostimă decât partea din față, colorată în verde, roșu și ciocolatiu.

În acest moment, doamna Oliver își scoase pălăria, o așeză din nou și o probă iarăși cu partea din spate în față, în poziția ei firească, și apoi de-a latul, ceea ce nu plăcu, nici ei, nici Mariei.

— Nu puteți s-o purtați de-a latul. Cred că nu se potrivește cu fața dumneavoastră. Nu merge la nici o figură.

— Nu merge. Cred că o s-o pun totuși, așa cum se cuvine.

— Ei, categoric că este mai bine, socoti Maria.

Doamna Oliver își scoase pălăria și Maria i-a ajutat să îmbrace o rochie ușoară de lână, bine croită, de un delicat roșu-castaniu și să prindă pălăria cu un ac.

— Arătați foarte elegantă, a constatat Maria.

Asta aprecia atât de mult domna Oliver la Maria. Chiar și cu cea mai mică ocazie o lăuda și o admira.

— Veți ține un discurs la banchet? o întrebă Maria.

— Un discurs! a strigat îngrozită doamna Oliver. Nu, firește că nu! Știi doar, eu nu țin niciodată discursuri.

— M-am gândit că așa se obișnuiește la un banchet al literaților. Totuși vă duceți, nu-i așa? Scriitori celebri din 1973 - sau ce an tocmai urmează.

— Nu trebuie să țin nici un discurs, spuse doamna Oliver. Alți oameni care o fac cu plăcere vor lua asta asupra lor. O fac mult mai bine decât mine.

— Sunt convinsă că dumneavoastră ați ține un minunat discurs, dacă ați vrea cu adevărat, a zis Maria, ca și când ar fi vrut s-o ispitească.

— Nu, categoric că nu, se apăra doamna Oliver. Eu știu ce pot și ce nu pot. Nu pot să țin discursuri. Mă emoționez, și devin nervoasă și probabil m-aș bâlbâi, sau aș spune de două ori același lucru. Nu numai că mi s-ar părea că aș fi stupidă, ci, cu siguranță, că așa aș arăta. Mă pot folosi de cuvânt doar când scriu, sau când mă înregistrez pe bandă de magnetofon sau când dictez. Sunt deprinsă cu vorbirea doar atâta timp cât nu este vorba de un discurs.

— Desigur. Și așa totul va fi în ordine. Sunt sigură. Un mare banchet, nu-i așa?

— Da, spuse doamna Oliver abătută. Un banchet grozav.

„Și de ce, se gândea ea, dar fără a se exterioriza, pentru Dumnezeu, de ce mă duc?” Reflecta asupra acestui lucru, căci, de regulă, știa întotdeauna de ce făcea ceva, în loc să acționeze și apoi să caute să afle motivul.

— Presupun că totuși aș vrea să știu cum este, spuse ea cu glas tare de una singură, căci Maria alergase înapoi la bucătărie pentru că mirosea a magiun afumat. Mereu sunt invitată la banchete literare, sau așa ceva, și niciodată nu mă duc.

Doamna Oliver ajunsese la desert și răsuflă mulțumită, în timp ce se juca pe farfurie cu resturile unei bezele. Bezelele îi plăceau în mod deosebit și aici ele erau desertul delicios al unui banchet foarte savuros. Totuși, când ajungi la o anumită vârstă, bezelele trebuiau tratate cu prudență. Dinții! Arătau bine, aveau marele avantaj de a nu mai pricinui dureri, erau albi întocmai ca cei adevărați. Dar fără îndoială, nu erau naturali. Și dinții care nu erau naturali, nu erau dintr-un material de cea mai bună calitate, cel puțin așa credea doamna Oliver. Câinii, i se povestise, aveau dinți de fildeș veritabil, oamenii doar dintr-o substanță osteoidă. Sau - dacă erau falși - din material artificial. În orice caz, era momentul esențial, când trebuia să se evite situațiile penibile în care cineva putea fi pus din pricina dinților falși. Salata era problematică, de asemenea migdalele prăjite și sărate și lucruri ca ciocolata cu miez tare, caramelele și bezelele delicioase, crocante și lipicioase. Cu un oftat de ușurare, a isprăvit și ultima înghițitură. A fost o masă bună, chiar foarte bună.

Doamna Oliver simțea o mare satisfacție. Savurase cu adevărat dejunul. Fusese încântată și de convivi. Banchetul care fusese dat în onoarea scriitoarelor celebre nu se limitase, din fericire, doar la doamne. Erau acolo și scriitori, critici, oameni care citeau cărțile și alții care le scriau. Doamna Oliver stătea între doi reprezentanți extrem de încântători ai părții bărbătești. Unul era Edwyn Aubin, ale cărui poezii le prețuia, un bărbat care povestea captivant despre călătoriile sale în străinătate și despre tot felul de evenimente literare și personale. În plus, și pe el îl interesau mai ales restaurantele și mâncarea bună, și discutaseră cu exuberanță despre acestea, omițând subiectul literatură.

Sir Wesley Kent, de cealaltă parte a ei, era, de asemenea, un vecin agreabil. Formulase păreri încântătoare despre cărțile ei, și asta cu atâta tact, că n-o punea în încurcătură, situație pe care atâția oameni o provocau cu ușurință. El pomenise diferite motive pentru a explica de ce credea că unele dintre cărțile ei sunt deosebit de bune - motive pertinente - și de aceea el îi plăcuse foarte mult. „Lauda din partea bărbaților poate fi întotdeauna acceptată”, se gândea doamna Oliver în sinea ei. Femeile erau exaltate. Ce-i scriau unele femei! Într-adevăr! Firește, nu întotdeauna doar femei. Câteodată și tineri sensibili din țări străine. Chiar, în ultima săptămână, primise o scrisoare de la un admirator care începea așa: „Am citit ultima dumneavoastră carte și simt că sunteți o doamnă generoasă”. După lectura romanului „Al doilea pește roșu” tânărul fusese cuprins de un adevărat extaz literar, ceea ce doamna Oliver găsea că este cu totul nepotrivit. Ce-i drept, nu era exagerat de modestă și știa să-și aprecieze romanele polițiste, unele mai rele, altele mai bune. După părerea ei, nu există nici un motiv ca cineva să poată întrezări, în cărțile ei, că ar fi mărinimoasă. Era pur și simplu o femeie fericită, pentru că putea să scrie ceea ce citeau foarte mulți oameni.

Pe scurt, se achitase foarte bine de această vizită. Îi plăcuse, discutase cu câțiva oameni agreabili. Curând se vor ridica de la masă și oaspeții se vor revărsa în direcția unde se afla cafeaua și unde se putea schimba partenerul și sta la taifas cu alți oameni. Acesta era momentul critic, după cum doamna Oliver știa prea bine. Momentul când se puteau ivi alte doamne care s-o împresoare. Copleșită de laude excesive, neplăcute, în fața cărora ea se simțea mereu deplorabil de incapabilă de a da răspunsul potrivit, pentru că, în fond, nu exista nici un răspuns potrivit. Era oarecum ca într-un ghid de conversație.

Întrebare: „Pur și simplu trebuie să vă spun că vă citesc cărțile cu atâta plăcere și că le găsesc atât de minunate.”

Răspuns al autoarei nervoase: „Ah, asta-i încântător! Asta-mi face o deosebită plăcere!”

„Știți, de câteva luni aștept, cu nerăbdare, să vă cunosc. Este fantastic!”

„Ah, dar e minunat din partea dumneavoastră. Într-adevăr, minunat.”

Și așa mai departe. Nimeni nu părea a fi în stare să schimbe subiectul. Totul trebuia să se învârtă în jurul propriilor cărți sau ale altora, în măsura în care fuseseră citite. Era o zvârcolire în năvodul literaturii. Unii oameni se puteau apăra, dar doamna Oliver își dădea seama, cu amărăciune, că nu era capabilă de așa ceva. O prietenă din străinătate îi ținuse cândva o prelegere despre aceasta.

— Te-am auzit, spuse Albertina, cu vocea ei fermecătoare, înceată, cu accent străin, ce-ai răspuns tânărului ziarist care te-a intervievat. Tu n-ai mândrie! Nu, tu nu ești mândră de munca ta! Trebuia să spui: „Desigur, scriu bine. Scriu mai bine decât oricine altcineva care scrie romane polițiste.”

— Dar eu nu fac asta, replicase doamna Oliver. Nu sunt rea, dar...

— Ah, nu mai spune „eu nu fac asta”. Tu trebuie să afirmi asta! Chiar dacă tu însăți nu crezi, trebuie s-o spui.

— Aș dori, Albertina, opinase doamna Oliver, să poți vorbi tu cu ziariștii. Ești atât de pricepută. N-ai putea face în așa fel să fii în locul meu? Eu mă ascund după ușă și ascult.

— Da, probabil că ar merge. Sigur că ar fi foarte nostim. Dar s-ar băga de seamă. Chipul tău e cunoscut. Trebuie doar să spui: „Da, da, știu că sunt mai bună decât alții”. Trebuie să declari asta tuturor. S-o știe cu toții, și s-o răspândească. Ah, este îngrozitor să te văd stând acolo, de parcă vroiai să-ți ceri scuze pentru cele afirmate. Dar, zău, nu este nevoie de asta.

Doamna Oliver își amintea că fusese ca și cum ea, o tânără actriță, încerca să învețe un rol și regizorul constatase că era lipsită de talent, fără nici o speranță.

Ei, aici, în orice caz, mai că nu existase nici o dificultate. Or s-o aștepte câteva doamne, ce-i drept, o dată ridicați de la masă. Deja văzuse una sau două nerăbdătoare. Dar asta nu era rău. Ea o să zâmbească, și o să fie amabilă și o să spună: „Adorabil din partea dumneavoastră. Mă bucur teribil. Sunt atât de fericită să cunosc oameni cărora le plac cărțile mele.” Străvechea stupiditate. Ca și când ai băga mâna într-o cutie și ai scoate o grămadă de cuvinte uzuale care erau deja înșiruite ca perlele într-un colier.

Privirea se plimbă de-a lungul mesei cu speranța de a descoperi prieteni, nu doar admiratori. Da, acolo, în spate, ședea Maurine Grant, o persoană fermecătoare. Apoi a venit clipa mult așteptată, scriitoarele și convivii lor s-au ridicat. Toți se răspândiseră pe fotolii, în jurul măsuțelor cu servicii de cafea, pe canapele, și în rezerve intime. „Clipa primejdiei”, cum gândea doamna Oliver, chiar dacă ea mergea doar la cocteiluri, doar rar la un banchet literar. Acum o amenința primejdia în fiecare moment, sub înfățișarea cuiva pe care nu-l mai ții minte, dar care își amintește încă foarte bine de cineva, sau e cunoscutul cuiva cu care nu vroiai să vorbești câtuși de puțin, dar pe care nu puteai să-l eviți. În acest caz, prima dilemă era aceea ce se îndrepta către ea; o femeie masivă, bine proporționată, cu dinți albi de cal, în franceză ea s-ar fi numit femme formidable. Altfel arăta foarte bărbătoasă. Evident, ori o cunoștea deja pe doamna Oliver, ori intenționa să facă imediat cunoștință cu ea. S-a întâmplat aceasta din urmă.

— Ah, doamnă Oliver! a strigat ea cu o voce stridentă. Ce bucurie să vă întâlnesc aici! Mi-am dorit asta încă demult. Pur și simplu ador cărțile dumneavoastră. Și fiul meu. Și soțul meu insistă întotdeauna să nu plecăm în călătorie fără câteva din cărțile dumneavoastră. Dar veniți, să ne așezăm. Am atâtea să vă întreb!

„Desigur, gândea doamna Oliver, nu chiar tipul meu preferat. Dar este la fel de bună ca oricare alta”.

S-a lăsat condusă către o mică canapea de colț, într-un mod care s-ar fi potrivit unui angajat al poliției și noua prietenă a luat cafea, oferindu-i de asemenea și ei.

— Așa. Aici ne simțim ca acasă! Nu știți numele meu. Sunt doamna Burton-Cox.

— Ba da, spuse doamna Oliver jenată ca-ntotdeauna în asemenea situații. Doamna Burton-Cox? A scris și ea cărți? Nu putea să găsească nimic de care să-și aducă aminte. Dar numele îl mai auzise o dată. O foarte vagă amintire îi reveni. Nu scria cărți politice, sau așa ceva? În orice caz, nu romane, comedii sau povestiri polițiste. Poate o intelectuală cu ambiții politice? Nu părea să fie complicată, se gândea doamna Oliver ușurată. O las, pur și simplu, să vorbească și spun, din când în când, doar „Ce interesant!”

— Veți fi uimită de ceea ce aș dori să vă povestesc, explică doamna Burton-Cox. Dar știu, din cărțile dumneavoastră, cât de înțelegătoare sunteți, cât de multe știți despre firea omenească. Și am senzația că dacă cineva poate să răspundă la întrebările mele, dumneavoastră sunteți aceea.

— De fapt, nu cred... se bâlbâi doamna Oliver și căuta cuvinte potrivite pentru a se exprima nefiind deloc sigură că era înzestrată cu cele ce i se atribuiseră.

Doamna Burton-Cox dădu de o bucățică de zahăr în cafeaua ei și o zdrobi ca un animal de pradă care ronțăia un os. „Poate că și ea are dinți de fildeși”, gândi doamna Oliver în treacăt. Fildeș? Câinii aveau dinți de fildeș și morsele, de asemenea și elefanții, firește. Colți uriași de fildeș.

— Deci, zise doamna Burton-Cox, prima întrebare pe care trebuie să v-o pun - deși sunt destul de sigură că așa este... dumneavoastră aveți o fină, nu-i așa? Celia Ravenscroft!

— Oh, exclamă doamna Oliver, plăcut surprinsă. Simțea că ar face față unei discuții despre o fină. Avea mulți fini - băieți și fete. Au existat perioade când trebuia să recunoască că nu și-i amintea pe toți. Cu cât înainta în vârstă, amintirea lor se estompa, chiar dacă își făcea datoria. Când erau încă mici, le trimisese jucării de Crăciun, îi vizitase cu regularitate pe finii ei și pe părinții lor și invitase copiii chiar la ea, pe măsură ce creșteau, sau îi luase cândva de la școală și le oferise o masă în oraș. Apoi venea momentul culminant: fata sau băiatul împlinea douăzeci și unu de ani, cu care prilej nașa trebuia să facă ceea ce se cuvenea, sau însărcina pe cineva cu aceasta, sau ei se căsătoreau și atunci le făcea același cadou sau le trimitea bani. După aceea, finii se dădeau, adesea, la fund. Călătoreau în străinătate, lucrau la Foreign Office, erau profesori în țări străine, sau erau preocupați de chestiuni sociale. Amintirea lor pălea, în orice caz, tot mai mult. Se bucura dacă-i întâlnea undeva, pe neașteptate, dar atunci chiar trebuia să se gândească serios când îi văzuse pentru ultima dată, al cui fiu ori fiică erau ei și din ce pricină fusese aleasă ea ca nașă.

— Celia Ravenscroft, spuse acum doamna Oliver îmbunată. Da, da, este fina mea. Așa este.

Nu, acum nu vedea chipul Celiei Ravenscroft, ci cel mult o imagine dintr-o perioadă foarte, foarte îndepărtată. Botezul. Fusese la botezul Celiei și găsise ca dar o strecurătoare de ceai Queen-Anne de argint cu totul încântătoare. Se putea folosi și la lapte. În afară de asta, era un obiect pe care o fină putea oricând să-l amaneteze cu ușurință, în caz că avea nevoie urgentă de bani. Cât de ușor era să-ți aduci aminte, mai degrabă de cafetiere, strecurători ori cristelnițe de argint, decât de copil...

— Da, zise doamna Oliver. Într-adevăr. Dar, din păcate, n-am văzut-o pe Celia de foarte mult timp.

— Este o fată cam impulsivă, explică doamna Burton-Cox. Vreau să spun că-și schimbă permanent părerea. Foarte inteligentă, foarte bună la universitate, dar vederile ei politice... admit că, în zilele noastre, toți tinerii sunt interesați de politică.

— Eu nu mă ocup de politică, spuse doamna Oliver, care ura politica.

— Știți, aș vrea să vă destăinui ceva. Vă voi spune exact ceea ce aș dori să rezolv. Știu, asta n-are nici o importanță pentru dumneavoastră. Atâția oameni mi-au povestit cât de bună sunteți, cât de săritoare.

„Dacă vrea să mă tapeze de bani”, se gândi doamna Oliver, trecută prin multe conversații, care începeau în acest fel.

— Chestiunea este pentru mine extrem de importantă. Nu trebuie nimic altceva decât să lămuresc asta. Celia, va să zică, se va... sau crede că se va căsători cu... fiul meu, Desmond.

— Ah, într-adevăr! a exclamat doamna Oliver.

— În orice caz, momentan, amândoi au această intenție. Firește, trebuie să se știe cât mai multe despre oameni și aici există ceva ce-aș dori mult să aflu. Este destul de ciudat și n-aș putea întreba un străin oarecare, dar nu am sentimentul că dumneavoastră sunteți o străină, dragă doamnă Oliver!

„Aș dori să-l ai”, se gândi doamna Oliver. Acum devenise nervoasă. Chibzui dacă nu cumva Celia avea sau aștepta un copil din flori, sau dacă ar fi vrut de la ea mai multe amănunte. Asta ar fi extrem de neplăcut. Pe de altă parte, n-o mai văzuse pe Celia de cinci sau șase ani. Trebuia să aibă 25 sau 26 de ani. Așa că nu i-ar fi greu să explice că nu are nici cea mai vagă idee.

Doamna Burton-Cox s-a aplecat în față, respirând agitată.

— Trebuie să-mi spuneți, căci sunt sigură că știți sau că totuși bănuiți cum s-a întâmplat totul. Mama l-a ucis pe tatăl ei, sau tatăl a fost cel care a omorât-o pe mamă?

Doamna Oliver se așteptase la orice, dar nicidecum la așa ceva. Se uită țintă la doamna Burton-Cox, neîncrezătoare.

— Dar eu... nu vă înțeleg. Vreau să spun, din ce cauză...

— Dragă doamnă Oliver, dumneavoastră trebuie să știți, totuși... A fost un caz celebru... Firește, a trecut multă vreme, cam zece, douăzeci de ani... dar atunci întâmplarea a făcut vâlvă. Sunt convinsă că vă amintiți! Trebuie să vă aduceți aminte!

Doamna Oliver simțea că mintea îi lucra cu febrilitate. Celia era fina ei. Așa era. Mama Celiei... da, firește! Mama Celiei fusese Molly Preston-Grey, fuseseră prietene, chiar dacă nu prea apropiate, da, firește... ea se căsătorise cu un militar... ei, cum se numea el... Sir. Nu știu cum... Ravenscroft. Sau a fost ambasador? Incredibil! Incredibil cum se pot uita aceste lucruri. Nici nu mai știa sigur dacă fusese domnișoara de onoare a lui Molly. Credea că da. Apoi nu se mai văzuseră mulți ani. Ei au plecat în străinătate, în Orientul Mijlociu? În Iran? India? Doar ocazional, când venea în vizită în Anglia, se revăzuseră. Îi aduseseră aminte de o fotografie veche, care se ține în mână și este privită meditativ. Oamenii din această fotografie sunt cunoscuți de undeva, dar imaginea este atât de ștearsă că abia sunt recunoscuți, sau greu îți aduci aminte cine au fost ei de fapt. Și acum nici măcar nu știa sigur dacă sir Ravenscroft și lady Ravenscroft, născută Preston-Grey, însemnaseră ceva în viața ei. Credea că nu.

Doamna Burton-Cox încă o privea atent ca și când ar fi fost dezamăgită de incapacitatea ei de a-și aduce aminte de un caz atât de celebru.

— Uciși? Vreți să spuneți... un accident? întrebă doamna Oliver.

— Dar nu. Nici un accident. Într-o casă, pe țărmul mării. Cornwall, cred. Undeva... unde erau stânci. În orice caz, aveau acolo o casă. Și amândoi au fost găsiți pe faleză... împușcați, știți! Dar poliția n-a putut să descopere, dacă soția îl împușcase pe soț și apoi s-a sinucis, sau soțul pe soție și apoi s-a omorât. Poliția a cercetat gloanțele și tot materialul doveditor posibil, dar era foarte dificil. S-a presupus a fi o dublă sinucidere. Am uitat la ce verdict s-a ajuns. Orice... accident, sau așa ceva. Dar, firește, că toți au știut că alta fusese intenția. Și, normal, atunci circulau multe zvonuri...

— Probabil toate născocite, spuse doamna Oliver deznădăjduită, încercând să-și aducă, cel puțin, aminte de aceste zvonuri.

— Se poate. Se poate. Greu de spus, știți. Se zice că au avut loc cercetări, în aceeași zi sau mai înainte, era vorba de un alt bărbat și, firește, ca de obicei, în această situație, a existat și o altă femeie. Nu se știe ce s-a întâmplat în realitate. Cred că multe au fost trecute sub tăcere pentru că generalul Ravenscroft era o persoană atât de importantă. Se pare că fusese în anul acela într-o clinică și că era foarte bolnav, sau așa ceva. Că el nici nu știa ce făcea!

— Sincer îmi pare rău, răspunse doamna Oliver cu voce fermă, că nu știu chiar nimic despre toate acestea. Acum, fiindcă ați pomenit de întâmplare, abia că-mi aduc aminte de nume și că-i cunosc pe oameni, dar n-am știut niciodată ce s-a întâmplat de fapt. N-am nici cea mai vagă idee...

„Zău, gândea doamna Oliver, barem de-aș avea curajul să-i spun persoanei de unde naiba are atâta impertinență de a mă întreba așa ceva.”

— Mai ales pentru mine este foarte important să aflu adevărul, spuse doamna Burton-Cox. Ochii ei, care păreau de cremene, deveniseră tăioși. Important, pentru că băiatul meu, dragul meu băiat, vrea să se căsătorească cu Celia.

— Mă tem că nu vă pot ajuta, n-am auzit niciodată ceva despre această întâmplare.

— Dar dumneavoastră trebuie să știți! Scrieți povestiri atât de minunate. Dumneavoastră știți totul despre crimă, cine o comite și de ce. Sunt sigură că toți oamenii, probabil, vă povestesc și vă inspiră în ceea ce scrieți, încât aveți atât de mult de-a face cu aceste lucruri.

— Nu știu absolut nimic.

Vocea ei, vădit distantă, nu mai era atât de politicoasă.

— Dar acum nu se poate merge, pur și simplu, la poliție, după toți anii aceștia! Ei n-ar spune nimic cuiva. Evident că, încă de atunci, s-a urmărit să se mușamalizeze totul. Dar am senzația că trebuie să știu adevărul.

— Eu scriu doar cărți, își spuse sec părerea doamna Oliver. Ele sunt rodul imaginației mele. Personal nu știu nimic despre crimă și n-am nici o idee despre criminalistică. De aceea, din păcate, nu vă pot ajuta în nici un fel.

— Dar ați putea s-o întrebați pe fina dumneavoastră! Ați putea s-o întrebați pe Celia!