Fata pastorului

Fata pastorului de Agatha Christie

Tuppence, care se învârtea în jurul biroului, spuse pe un ton morocă­nos:

— Aș vrea să fim chemați în ajutorul unei fiice de pastor.

— De ce?

— Mi se pare că ai uitat, Tommy, dar eu însămi sunt fiică de pastor. Înțelegi ce înseamnă asta pentru mine. De‑aici mi se trage nevoia de altru­ism... mila față de aproapele meu... aceasta...

— Vad că te pregătești să joci rolul lui Roger Sheringham[1]. Numai că, dacă‑mi permiți o observație, tu vorbești la fel ca el, doar că mai puțin bi­ne.

— Greșală! Cuvintele mele au o oarecare subtilitate feminină. Un „nu știu ce" pe care nici un bărbat nu l‑ar putea atinge. Beneficiez, în plus, de calități necunoscute prototipului meu, cum să‑ți spun? Cuvintele sunt niște lucruri atât de nesigure. Cel mai adesea par a limpezi o situație exact în momentul în care spun contrariul a ceea ce vor să exprime.

— Continuă, spuse Tommy, simulând un surâs.

— Potolește‑te, e chiar ceea ce fac. Nu m‑am oprit decât o clipă pentru a‑mi trage sufletul. Și pentru a‑mi revenit în fire, doresc foarte mult ca as­tăzi să ajutăm fiica unei pastor și vei vedea, Tommy: prima persoană care va veni să ceară ajutor „Celebrelor acțiuni detective ale lui Blunt" va fi chiar o fiică de pastor.

— Pariez că nu!

— De acord! Atenție, dă‑mi voie să‑mi părăsesc mașina de scris pen­tru că, iată, a venit un client.

Biroul lui Blunt era ca un stup de albine la lucru în clipa când Albert deschise ușa și anunță:

— Domnișoara Monica Deane.

O tânără cu părul șaten, îmbrăcată foarte modest apăru în prag și se opri. Tommy îi veni în ajutor.

— Intrați, domnișoara Deane: Așezați‑vă și spuneți‑ne ce putem face pentru dumneavoastră. Permiteți‑mi să vă prezint pe secretarea mea par­ticulară, domnișoara Sheringham.

— Încântată să vă cunosc, domnișoară Deane, tatăl dumneavoastră face parte din cler, nu‑i așa?

— Așa este. Dar... cum ați aflat?

— Oh, avem metodele noastre. Nu vă speriați că vorbesc atâta, dar domnului Blunt îi place să mă asculte, zice că îi dau idei.

Tânăra fată o privi uluită. Nu era frumoasă, ci drăgălașă și cu un ușor aer decepționat. Ochii ei de un albastru șters erau foarte frumoși, dar cear­cănele care îi înconjurau mărturiseau îngrijorare și spaimă.

— Povestiți‑mi despre necazul dumneavoastră, domnișoară Deane, o sfătui Tommy.

Tânăra se întoarse spre el și începu:

— E o poveste atât de dezlânată... Tatăl meu era administrator la Lit­tle Hampsley, în Suffolk. Aici a și murit acum trei ani, lăsându‑ne pe mine și pe mama foarte încurcate. Mi‑am luat un post de învățătoare, dar, cum mama a devenit infirmă, l‑am abandonat spre a o îngriji. Eram dezolant de sărace, până într‑o zi când am primit o scrisoare de la un notar care ne anunța că o mătușă de‑a tatălui meu murise lăsându‑ne nouă moștenirea. Am auzit de mai multe ori vorbindu‑se despre această mătușă care se cio­rovăise ani îndelungați cu tatăl meu. Știind‑o foarte bogată, mama și cu mine crezurăm că grijile vor lua sfârșit, numai că lucrurile se prezentau altfel decât ne‑am închipuit. Am moștenit, într‑adevăr, casa în care locuia, dar după ce am plătit taxele de succesiune nu ne‑a mai rămas nici un ban. Îmi închipui că mătușă‑mea și‑a pierdut averea în timpul războiului sau că a trăit din ea pe timpul bătrâneții. Cu toate acestea, aveam casa și o pu­team vinde la un preț avantajos. Dar, deși era o prostie, am refuzat ofer­ta. Ocupam atunci o locuință strâmtă, dar costisitoare și mă gândeam că dacă ne‑am muta la „Casa Roșie", mama ar avea o cameră confortabilă și am putea lua niște chiriași pentru a ne acoperi cheltuielile.

Am hotărât astfel, în ciuda unei oferte foarte avantajoase a unui domn care dorea să cumpere casa. Ne‑am instalat și eu am dat mai multe anun­țuri în ziare pentru a atrage chiriașii. Din primul moment totul merse bine și primirăm numeroase scrisori de la persoane doritoare să‑și petreacă câ­teva zile la țară. Bătrâna servitoare a mătușii rămase cu noi și ne împăr­țeam treburile. Apoi, se petrecură câteva evenimente inexplicabile.

— Ce fel de evenimente?

— Casa părea vrăjită. Tablourile începură să cadă, vesela să zboare prin casă, spărgându‑se, iar într‑o dimineață observarăm că mobilele își schimbară locurile. La început crezurăm că cineva ne juca o festă, dar ime­diat a trebuit să părăsim ipoteza. Odată, în timp ce eram cu toții adunați la masă, se auzi o bubuitură teribilă deasupra noastră și, urcând imediat la etaj, găsirăm un obiect spart pe podea.

— Un spirit demolator! exclamă Tuppence.

— Asta crede și doctorul O'Neill. În orice caz, rezultatul fu dezastruos. Chiriașii ne părăsiră și cei care‑i înlocuiră făcură la fel. Eram disperată. Pentru a se umple paharul, ne fu tăiată și renta. Femeia care ne servea dispăru și ea pe neașteptate.

— Biata mea prietenă, îngână Tuppence, dar știu că ați avut necazuri! Ați dori ca domnul Blunt să întreprindă o anchetă asupra acestei povești cu „fantome"?

— Așteptați, asta nu‑i totul. Acum trei zile, am primit vizita doctorului O'Neill. Ne‑a spus că face parte din Societatea de Cercetări Psihice și că‑l interesează foarte mult curioasele manifestări din casa noastră; este în­tr‑a­tât de interesat încât ar fi în stare să cumpere casa pentru a face câte­va experiențe.

— Și?

— La început, propunerea sa mă umplu de bucurie căci era singura speranță de a pune capăt îngrijorării noastre, dar... Poate că mă veți con­sidera capricioasă, și n‑ați fi departe de adevăr, numai că... e vorba de ace­lași om!

— Ce om?

— Același care voise să cumpere casa la început. Sunt sigură!

— Și de ce vă neliniștește asta?

— Nu înțelegeți? Cei doi bărbați erau foarte diferiți ca înfătișare. Pri­mul, destul de tânăr, brunet, îngrijit, neavând mai mult de treizeci de ani. Doctorul O'Neill, pare a avea cam cincizeci de ani, poartă o barbă cenușie, ochelari și umblă aplecat. Totodată, în timp ce vorbea, am băgat de seamă că avea un dinte de aur într‑o parte a gurii. Celălalt bărbat are un dinte de aur exact în același loc. Mai mult, urechile sale de‑o formă foarte specială, aproape că nu au lob și sunt exact la fel cu cele ale doctorului ONeill. A­ces­te două amănunte nu pot fi, totuși, o simplă coincidență! Am meditat și, în cele din urmă, i‑am scris domnului O'Neill, anunțându‑l că‑i voi da un răspuns definitiv într‑o săptămână. Am văzut acum câtva timp anunțul domnului Blunt într‑un ziar care acoperea un sertar din bucătărie... și am venit să vă caut.

— Ați făcut bine, aproba Tuppence cu căldură. Povestea asta trebuie studiată cu mare atenție.

— O afacere foarte interesantă, domnișoară Deane, spuse și Tommy. Vom fi fericiți să ne ocupăm de ea, nu‑i așa, domnișoară Sheringham?

— Absolut, și vom merge până la capăt!

— Dacă am înțeles bine, doar dumneavoastră singură, mama și o ser­vitoare locuiți în casă, domnișoară Deane? Ne puteți spune câteva amă­nun­te despre servitoare?

— Se numește Crockett și se află în slujba mătușii mele de opt sau zece ani. Nu‑i prea tânără, e cam acră, dar e o servitoare bună. Își dă aere pentru că are o soră căsătorită cu un om de condiție bună. Crockett are un nepot care, spune ea, e un „gentleman perfect".

Tommy scoase un mormăit. Nu mai știa cum să orienteze ancheta. Dar Tuppence, care o urmări pe tânăra fată, spuse:

— Cred că cel mai potrivit ar fi ca domnișoara Deane să dejuneze cu mine. E aproape ora unu și, la masă, voi putea nota toate detaliile supli­mentare de care avem nevoie.

— Excelentă idee, miss Sheringham, aprobă Tommy.

În timp ce cele două femei luau masa într‑un restaurant din apropie­re, Tuppence se înclină spre însoțitoarea ei:

— Aș dori să mă încredințați, dacă aveți cumva un motiv special, să aflați adevărul asupra acestei afaceri.

Monica roși.

— Știți, eu...

— Povestiți‑mi tot!

— Ei bine... doi bărbați vor să se căsătorească cu mine.

— Eterna poveste, presupun. Unul e bogat, celălalt sărac și cel sărac este preferatul dumneavoastră, nu‑i așa?

— Nu înțeleg cum de ghiciți totul?!

— Oh, știți, cazul dumneavoastră n‑are nimic excepțional. Aproape toată lumea pățește la fel; eu însămi m‑am aflat în această situație.

— Dacă vindem casa nu vom mai avea din ce trăi. Gerald este adora­bil, dar e tare sărac, în ciuda faptului că e un inginer talentat. Dacă ar a­vea măcar un pic de capital, firma sa l‑ar lua ca asociat. Celălalt, Partrid­ge, este un bărbat excelent și norocos, ceea ce în­seam­nă că dacă mă voi mărita cu el voi pune capăt tuturor necazurilor. Dar... dar...

— De acord... Puteți dumneavoastră să vă străduiți a repeta cât doriți cât e el de bun și bogat, să‑i numiți toate calitățile... Rezultatul va fi ace­lași, celălalt e cel pe care‑l doriți.

Monica înclină capul fără să spună nimic.

— Va trebui să ne ducem la fața locului spre a studia problema. Care e adresa dumneavoastră?

— „Casa Roșie", Stourton‑in‑the‑Marsh.

În timp ce Tuppence nota, tânăra fată o întrebă roșindu‑se:

— Nu v‑am întrebat în legătură cu... condițiile...

— Noi nu cerem plată decât în funcție de rezultat. Dacă secretul de la „Casa Roșie" se va lumina, după cum încep să cred — după tenacitatea cu care vorbiți de acel misterios gentleman — atunci vă vom cere un mic pro­cent, dacă nu... nimic!

— Mulțumesc.

— Acum, uitați toate aceste neliniști. Veți vedea, dacă totul va merge bine, altădată vom dejuna vorbind despre lucruri mai interesante.

Cei doi Beresford se instalară la hanul „Coroana și ancora" din Thu­nly. Tommy, care privea pe fereastra camerei lor, remarcă pe un ton lugu­bru:

— Iată‑ne deci și‑n Târgul Gâștelor, ori cum s‑o mai chema sătucul ăsta.

Tuppence încearcă să‑i ridice moralul propunându‑i:

— N‑ai vrea să mai revedem o dată afacerea?

— Cu plăcere. Dă‑mi voie întâi să‑ți spun părerea mea. Suspectez pe mama infirmă!

— De ce?

— Draga mea, băga‑ți în cap că povestea asta cu fantome nu e decât o istorie montată spre a o convinge pe tânăra fată să‑și vândă proprietatea. Monica Deane ne‑a spus că toată lumea se găsea adunată la masa în timp ce, la etaj, obiectele se zdrobeau de dușumea. Oricum, mama ei care este infirmă trebuie să se afle la etaj, nu‑i așa?

— Dată fiind infirmitatea ei mi se pare cam greu de crezut ca ea să fi mutat mobilele din loc.

— Dar e posibil ca ea să nu fie deloc infirmă. Ar putea foarte bine să simuleze neputința.

— Cu ce scop?

— Evident... Vorbeam doar de binecunoscutul principiu conform că­ruia vinovatul e întotdeauna persoana cea mai puțin suspectă.

— Văd că dai totul pe glumă. Trebuie să existe o rațiune pentru care toți străinii ăștia vor să cumpere casa. Iar dacă pe tine nu te interesează să le descoperi mobilul, pe mine mă interesează. Îmi place Monica; e o fată foarte simpatică!

— Sunt de părerea ta, dar nu pot rezista plăcerii de a te enerva, Tup­pence. Cu siguranță, e ceva ce se ascunde în casa asta și nu va fi prea u­șor de găsit, dacă n‑o fi totul o cacialma. Din moment ce ei doresc să cum­pere imobilul folosindu‑se de toate mijloacele, înseamnă că nu ne rămâne decât să scormonim planșeul și, la nevoie, să dărâmăm pereții, dacă nu cumva s‑o fi găsind vreo mină de cărbuni în grădină.

— Aș prefera un tezaur. Ar fi mult mai romantic!

— În cazul acesta, cred că n‑ar fi rău să‑i fac o vizită directorului băn­cii locale. Îi voi spune că am venit să‑mi petrec Crăciunul în sat, că am intenția să cumpăr „Casa Roșie" și că vreau să discut cu el posibilitatea deschiderii unui cont la banca sa.

— Dar, pentru ce...?

— Așteaptă și vei vedea.

O oră mai târziu Tommy se întoarse cu ochii strălucitori.

— Progresăm, Tuppence! Întrevederea cu directorul s‑a desfășurat precum prevăzusem și l‑am întrebat, fără să am aerul, dacă i se aduce mult aur pentru depunere, după cum știu că se întâmplă în mod obișnuit în aceste sate, de pildă cu fermierii care l‑au ascuns în timpul războiului. De aici, am ajuns să vorbim despre capriciile bătrânelor doamne și mi‑am inventat o matușă care, când a izbucnit războiul, s‑a dus în caleașcă la magazinul „Armata și marina", de unde a ieșit cu șaisprezece șunci. Asta i‑a adus și lui aminte de una din clientele sale care a insistat să i se resti­tuie totul de la bancă, pe cât posibil în aur, și care și‑a recuperat titlurile de propietate, bunurile la purtător și alte valori căci, zicea, prefera să le păstreze la ea. Mă mirai de o asemenea imprudența și atunci mi‑a spus că era vorba de fosta proprietăreasă a „Casei Roșii". Pricepi, Tuppence? Și‑a recuperat toată averea și a ascuns‑o undeva. Îți aduci aminte, fără îndoia­lă, spusele Monicăi despre puținătatea bunurilor lăsate ca moștenire. A­cum sunt convinsă că bătrâna a dosit totul undeva și că cineva este la cu­rent cu asta. Aș merge până la a afirma că știu despre cine e vorba.

— Cine?

— Devotata Crockett, bineînțeles! Ea trebuie să cunoască toate excen­tricitățile stăpânei sale.

— Și doctorul acesta, O'Neill, cu dintele de aur...?

— ...e nepotul, „gentlemanul desăvârșit". Fără nici o îndoială! Dar un­de se află mangoții? Tu, care — mai mult ca mine — știi mai multe despre doamnele bătrâne, ai cumva idee despre locurile în care obișnuiesc ele să‑și ascundă tezaurele?

— La ciorap, sub saltea.

— Ai dreptate, numai că nu cred că așa s‑a întâmplat cu mătușa Mo­nicăi, căci până acum i‑ar fi dat de urmă. Pe de altă parte, o femeie bătrâ­nă nu putea să desprindă singură scândurile dușumelei sau să sape o as­cunzătoare în zid sau în grădină. Totuși, bunurile sunt undeva în perime­trul proprietății! Crockett n‑a pus încă mâna pe ele, dar nu e departe vre­mea când ea și nepotul ei vor fi stăpânii locului și vor putea răscoli totul. Va trebui să le‑o luăm înainte. Haide... ne ducem imediat la „Casa Roșie".

Îi primi Monica Deane. Pentru mamă‑sa și Crockett, cei doi erau po­sibili cumpărători ai proprietății, ceea ce explică cercetarea locurilor. Tom­my a pus‑o pe tânăra fată la curent cu toate concluziile la care ajunseseră, dar o și întrebă de toate, aflând că o parte din lucrurile bătrânei fuseseră dăruite lui Crockett, o altă parte împărțite săracilor din împrejurimi.

— Mătușa dumneavoastră a lăsat ceva acte?

— Dulapul e plin de ele, la fel și un sertar din camera sa, dar nimic important.

— Le‑ați aruncat cumva?

— Nu. Maică‑mea refuză totdeauna să arunce vechile hârtii. Mai mult, și‑a ales tot felul de rețete pe care și‑a propus să le studieze zilele acestea.

Tommy îi arătă un bătrân care lucra în grădină.

— Grădinarul lucrează aici de pe vremea mătușii dumneavoastră?

— Da. Venea de trei ori pe săptămână. Locuiește în sat. Săracul bă­trân, nu mai poate face mare lucru acum. Îl chem o dată pe săptămână spre a avea grijă de grădină; n‑avem mijloace să‑l folosim mai des.

Tommy aruncă o privire spre Tuppence, voind să spună ca ea să aibă grijă de Monica, în timp ce el se apropie de bătrân, cu care schimbă câteva banalități despre grădinărit, după care îl întrebă:

— Ați îngropat cumva vreo ladă de‑a stăpânei dumneavoastră, când­va?

— Nu. N‑am îngropat niciodată nimic. Pentru ce să fi dorit ea să as­cundă o ladă în pământ?

Tommy clătină din cap și reintră în casă. Dacă hârtiile bătrânei nu vor aduce nici o lumină, povestea risca să fie foarte greu de rezolvat. Casa era veche, dar nu într‑atât încât n‑ar fi putut ascunde un secret.

În momentrul în care cei doi tocmai se retrăgeau, Monica le aduse o cutie mare de carton legată cu sfoară, spunând:

— Iată toate hârtiile pe care le‑am găsit. Dacă doriți, puteți să le luați cu dumneavoastră, veți avea tot timpul să le consultați în voie... Dar sunt sigură că nu veți găsi nimic care să limpezească misterioasele întâmplări ce au avut loc în casa aceasta.

În clipa aceea, o violentă lovitură se produse deasupra capetelor lor. Tommy fugi la etaj și descoperi într‑una din camere o carafă și un lighean sparte de dușumea. Nu văzu pe nimeni.

— Fantoma își reia glumele, murmură el.

Apoi se reîntoarse la parter, visător.

— Credeți, domnișoara Deane, că aș putea vorbi câteva clipe cu servi­toarea?

— Desigur, o voi chema imediat.

Monica se duse la bucătărie și reveni însoțită de Crockett.

Tommy o încunoștiință pe un ton politicos:

— Ne gândim să cumpărăm casa și soția mea se întreba dacă, în ca­zul în care ajungem la o înțelegere, ați fi de acord să rămâneți în serviciul nostru?

Fața respectabilei Crockett nu exprima nici o tresărire.

— Mulțumesc, domnule, dacă‑mi permiteți, voi reflecta la propunerea dumneavoastră.