Frica de adevar

Frica de adevar de Agatha Christie

„Am trăit departe de tine în această primăvară”

Shakespeare – Sonetul XCVIII

Joan Scudamore își miji ochii, vrând să vadă mai bine în penumbra sufrageriei de la „Popas”1. Joan Scudamore era puțin mioapă.

„Cu siguranță este… Nu, imposibil. Ba da! Chiar ea este: Blanche Haggard!”

De necrezut! În plin pustiu, să dea peste o fostă prietenă de pension, pe care nu o mai văzuse de… Oh! Cu siguranță, de 15 ani.

Joan se lăsă cuprinsă de bucuria surprizei. Avea un caracter sociabil și-i făcea întotdeauna plăcere să-și întâlnească prietenele și cunoștințele. După aceea, însă, își spuse; „Dar, vai, cât s-a schimbat! I-ai da cu mult peste vârsta ei.

Într-adevăr, cu mult mai mult. În fond, nu poate avea mai mult de… Să vedem… 48 de ani?”

Instinctiv, se întoarse spre oglinda care era agățată în spatele ei. Ceea ce văzu, îi întări buna dispoziție.

„Se poate spune, gândi Joan Scudamore, că nu-mi arăt vârsta”.

Oglinda îi trimitea imaginea unei femei între două vârste, dar suplă, cu un ten de o prospețime uimitoare, cu părul castaniu, din care se iveau, ici-colo, câteva fire cenușii, cu ochii albaștri, fermecători și buzele surâzătoare.

Femeia aceasta, îmbrăcată într-un taior ușor, cu o linie sobră, purta o geantă puțin cam mare, impusă de necesitățile voiajului.

Într-adevăr, Joan Scudamore se întorcea, din Bagdad, la Londra, pe uscat. Revenind cu trenul din Bagdad, ea avea să-și petreacă noaptea la motelul-restaurant „Popas” al căilor ferate și, a doua zi, dimineața, își va continua drumul cu autocarul.

Boala subită a fiicei sale mai mici o făcuse să părăsească în grabă Marea Britanie: se gândise că ginerele ei William, lipsit de spirit practic, va lăsa totul în voia întâmplării și dezordinea va domni în casă.

Dar, de acum înainte, totul va fi perfect. Preluase comanda, făcuse tot ce era de făcut. Pentru bebeluș, pentru William, pentru Barbara care era în convalescență, organizase totul, prevăzuse totul, odată pentru totdeauna. „Slavă Domnului – își spuse – niciodată nu mi-am pierdut cumpătul.”

William și Barbara nu mai știau cum să-și exprime recunoștința. Insistaseră, rugând-o să-și prelungească șederea, să nu-i părăsească atât de repede; dar, zâmbind – pentru a masca un suspin de regret – ea refuzase. Trebuia să se gândească și la Rodney, la bietul și dragul de Rodney, rămas la Crayminster, copleșit de muncă și lăsat în grija servitorilor.

„Și, în fond, spunea Joan, de ce-s în stare servitorii?”

La care Barbara riposta: „Dumneata știi să-i dresezi, mamă! Întotdeauna ai avut servitori foarte buni, adevărate perle!”

Ea râse, dar spusele Barbarei îi făcuseră plăcere, căci, orice s-ar spune, este plăcut să ți se recunoască meritele. Uneori chiar se întrebase dacă nu cumva familia ei era tentată să conside ca pe ceva de la sine înțeles buna întreținere a casei, osteneala pe care și-o dădea, devotamentul de care dăduse dovadă.

Nu că ar fi avut de făcut reproșuri cuiva, Tony, Averil și Barbara erau niște copii delicioși. Și ea, și Rodney aveau toate motivele să fie mândri de educația pe care le-o dăduseră și de reușita lor în viață.

Tony administra o plantație de portocali în Rhodesia; Averil, după ce le dăduse puțin de furcă părinților ei, se potolise, căsătorindu-se cu un agent de schimb bogat și fermecător; soțul Barbarei avea o situație bună în Irak, în domeniul lucrărilor publice.

Toți erau frumoși, sănătoși și aveau un caracter minunat. Joan recunoștea că, atât ea cât și Rodney avuseseră noroc și, în forul ei interior, își spunea că o mare parte din reușita copiilor le era datorată lor ca părinți. La drept vorbind, ei au fost aceia care i-au crescut cu cea mai meticuloasă grijă, care au ales – cu prețul unor mari sacrificii – cele mai bune bone și guvernante și, mai apoi, cele mai bune colegii – punând întotdeauna pe prim plan bunăstarea și sănătatea copiilor.

Bucuria din suflet înflorise pe obrajii doamnei Scudamore, când aceasta se întoarse cu spatele la oglindă. „Ah! Gândi ea, este plăcut să constați că eforturile ți-au fost încununate de succes. Niciodată nu mi-a plăcut să lucrez altundeva decât acasă, sau să mă distrez. Am fost întotdeauna mulțumită de rolul meu de soție și de mamă. Mi-am iubit întotdeauna soțul, care a făcut o carieră strălucită… Și este posibil să am și eu un merit în asta. Influența soției este atât de mare…! Dragul de Rodney…”

Simți o căldură plăcută strecurându-i-se în suflet la ideea că, în curând, foarte curând, mai exact peste cinci zile – va fi alături de Rodney. Spera că dragul de el nu va fi suferit prea tare de singurătate, în lipsa ei. Ce viață fericită și calmă avuseseră împreună!

Oh! „liniștită” poate că era exagerat spus. Viața de familie nu este niciodată complet liniștită, cu vacanțele, bolile contagioase și accidentele, care survin tocmai în cursul iernii, la țevile de la încălzirea centrală. Până la urmă nu este decât o suită de drame mărunte. Iar Rodney a muncit întotdeauna mult, poate chiar prea mult pentru sănătatea lui fragilă. De altfel, oboseala sfârșise prin a-l doborî acum șapte ani. Joan își spuse cu gravitate că el nu rezista la fel de bine ca ea în fața asalturilor bătrâneții. Era puțin adus de spate; părul îi albise și avea cearcăne sub ochi. Dar dacă ne gândim bine, e un lucru normal! Însă acum, cu mariajul copiilor, cu prosperitatea firmei și cu sprijinul noului asociat, Rodney ar putea dispune de câteva momente de libertate. Ar putea și ei să se distreze. Ar putea să primească musafiri mai des, să petreacă, din când în când, câte o săptămână sau două la Londra. Rodney s-ar putea apuca de golf. Chiar așa, oare de ce nu-l încurajase și până acum să joace golf? Este o distracție atât de sănătoasă, mai ales pentru un bărbat pe care munca de birou îl absorbea în așa măsură!

Punând și chestiunea aceasta la punct doamna Scudamore o privi din nou, din fundul restaurantului, pe femeia în care credea că o recunoaște pe prietena sa de pension, Blanche Haggard! O adora pe Blanche Haggard când erau împreună la Sfânta-Ana. Toți se înnebuneau după Blanche Haggard, care era atât de îndrăzneață, atât de nostimă și… Da, atât de frumoasă! Era caraghios să se gândească la asta, acum, în timp ce-o privea pe femeia aceasta bătrână, ciolănoasă, într-o veșnică agitație și vulgar îmbrăcată. Ce zorzoane! Și-i dădeai… Da, într-adevăr, îi dădeai imediat 60 de ani!

„Știu, se gândi Joan, că a avut de suferit…”

Joan făcu o mișcare nerăbdătoare. Blanche și-a irosit viața din superficialitate. Fiindcă, la 21 de ani, când avea lumea la picioarele sale, frumoasă cum era și de familie bună, se încurcase cu un om absolut dezgustător. Un adevărat crai bătrân. Și pe deasupra mai era și căsătorit, ceea ce agrava totul. Părinții ei dăduseră dovadă de o fermitate demnă, ducând-o cu ei, într-o croazieră la celălalt capăt al lumii. Blanche, însă, avusese ideea să debarce pe parcurs, la Neapole sau la Alger, și să se întoarcă la craiul ei. Desigur, el și-a pierdut postul și a început să bea, iar soția legitimă i-a refuzat divorțul. Concubinii sfârșiseră prin a părăsi Crayminster și, timp de mai mulți ani, Joan nu a mai auzit vorbindu-se despre Blanche până-n ziua în care au dat nas în nas la Harrods, la raionul de încălțăminte. Acolo, după o scurtă convorbire discretă (discretă din partea lui Joan, căci Blanche nu strălucise prin finețea sa) află că Blanche se căsătorise cu un oarecare Holliday; era funcționar la asigurări, dar, după câte spunea Balnche, el avea intenția să-și dea demisia, fiindcă dorea să scrie o carte despre Warren Hastings și voia să-i consacre tot timpul în loc s-o redacteze treptat, după orele de birou. Cum Joan insinuă că asta ar presupune mijloace personale de trai, Blanche îi replică cu seninătate că el nu are nici un ban!

Joan insistase: părăsirea serviciului nu i se părea o măsură rezonabilă, doar dacă era deja sigur de succesul cărții sale. Avea vreun sponsor? „Nici vorbă!” exclamase Blanche cu antren. Și, la drept vorbind, ea nu-i prezicea cărții cine știe ce succes căci, deși Tom era plin de entuziasm, nu avea deloc talent. La acest punct al discuției Joan declarase cu căldură că era de datoria lui Blanche să-și convingă soțul să renunțe. Însă Blanche îi răspunse privind-o fix: „Dar, drăguțul de el, arde de dorința de a scrie! Este obsedat de idee!”

Uneori, răspunsese Joan, trebuie să fii rezonabilă cât pentru amândoi. Blanche pufni în râs și răspunsese că nu fusese niciodată capabilă de așa ceva nici măcar pentru sine!

Reamintindu-și scena aceasta, Joan conchise că, din nefericire, Blanche spusese adevărul. În anul următor, o întâlnise pe Blanche într-un restaurant, în tovărășia unei femei bizare – o prezicătoare – și a doi artiști cam piliți. După aceea, Blanche nu i-a mai dat semn de viața decât după vreo cinci ani, când i-a scris pentru a-i cere un împrumut de 50 de lire. Băiețelul, spunea ea, trebuia să fie operat. Joan îi trimisese 25 de lire și-i scrisese o scrisoare în care-i cerea detalii. Răspunsul sosise sub forma unei cărți poștale pe spatele căreia Blanche scrisese în grabă: „Ești bună, Joan. Știam că nu mă vei refuza la nevoie.” Ceea ce era drăguț din partea ei, fără îndoială, dar puțin cam scurt. După care, nimic. Și aici, în seara asta, într-un hotel al căilor ferate din Orientul Apropiat, în lumina pâlpâietoare a lămpilor cu petrol, într-un miros de grăsime râncezită, de parafină și de flit, își regăsea prietena din copilărie, incredibil de schimbată, uzată și vulgară.

Terminându-și cea dintâi cină, Blanche se pregătea să iasă, când o zări pe Joan. Se opri de parcă ar fi fost bătută în cuie.

— Doamne Isuse! Dar este chiar Joan!

Își trase numaidecât scaunul lângă masa lui Joan și începură amândouă să sporăvăiască.

Blanche atacă imediat:

— Te ții al naibii de bine, bătrânico! Nu ți s-ar da mai mult de 30 de coți. Unde ți-ai petrecut timpul de când nu te-am mai văzut? Într-un frigider?

— Nu chiar. Doar la Craymister.

— Născută, crescută, măritată, înmormântată la Craymister…

— E o soartă așa de tristă? Zise Joan surâzând.

Blanche dădu negativ din cap.

— Nu, zise ea cu gravitate. Aș zice chiar că-i mai curând o soartă de invidiat. Ce mai fac copiii tăi? Ai mai mulți, nu-i așa?

— Da. Trei. Un băiat și două fete. Fiul este în Rhodesia. Cele două fiice ale mele sunt căsătorite. Una locuiește la Londra, iar eu mă întorc de la cealaltă, cea care este în Bagdad. Acum se numește Wray, Barbara Wray.

Blanche îi făcu cu ochiul.

— Am auzit vorbindu-se de ea, pe acolo. Are un bebeluș frumos. S-a măritat un pic cam prea tânără, nu?

— Nu-i și părerea mea, zise, autoritar, Joan. William ne-a cucerit și formează împreună un menaj excelent.

— Da, se pare că totul s-a aranjat. Bebelușul a restabilit, fără îndoială, echilibrul. În general, fetele se potolesc după ce nasc. N-a fost și cazul meu, adăugă visătoare Blanche.