Furtul rubinului regal

Furtul rubinului regal de Agatha Christie

I

— Regret enorm..., spunea Hercule Poirot.

Fu întrerupt. Nu cu bruschețe. Ci cu delicatețe, abilitate, dorind să-l convingă, nu să-l contrazică.

— Vă rog, nu refuzați fără să știți despre ce este vorba, domnule Poirot. Sunt probleme grave de stat. Colaborarea dumneavoastră va fi apreciată în cercurile cele mai înalte.

— Sunteți prea bun, făcu Hercule Poirot, dar, zău, nu mă pot apuca de ce-mi cereți. Mai ales în acest moment al anului...

Din nou domnul Jesmond îl întrerupse.

— Crăciunul, spuse el convingător. Un Crăciun tradițional englezesc la țară.

Hercule Poirot tresări. Gândul de a se duce în provin­cie în acest moment al anului nu-l atrăgea.

— Un Crăciun tradițional, frumos! insistă domnul Jes­mond.

— Eu nu sunt englez, zise Hercule Poirot. În țara mea, Crăciunul este pentru copii. Noi sărbătorim Anul Nou.

— Ah, zise domnul Jesmond, dar Crăciunul în Anglia este o mare sărbătoare și vă asigur că la King’s Lacey o să-l simțiți în toată splendoarea sa. Este o casă veche, minunată, să știți. Doar o aripă a ei datează din secolul al XIV-lea.

Din nou Poirot tresări. Gândul la un conac englezesc din secolul al XIV-lea îl neliniștea. Se aflase prea de multe ori în case cu rezonanță istorică din provincie. Privi în jur mulțumit la apartamentul său modern și confortabil, cu radiatoare și cele mai recente mijloace de a anihila orice fel de curent.

— Iarna nu plec din Londra, spuse el ferm.

— Cred că nu prea vă dați seama, domnule Poirot, despre ce chestiune serioasă este vorba. Domnul Jesmond îi aruncă o privire însoțitorului său și apoi se întoarse spre Poirot.

Al doilea vizitator al lui Poirot nu spusese până atunci nimic în afară de un „bună ziua” pe un ton politicos și formal. Ședea privindu-și pantofii bine lustruiți, cu aerul celei mai mari disperări pe fața sa de culoarea cafelei. Era tânăr, până în 23 de ani și se afla clar într-o situație nenorocită.

— Da, da, zise Hercule Poirot, sigur, problema este serioasă, îmi dau seama, îmi pare rău din toată inima pentru Majestatea Sa.

— Situația este de o extremă delicatețe, sublinie domnul Jesmond.

Poirot își mută privirea de la tânăr la însoțitorul său mai în vârstă. Dacă cineva vroia să-l descrie pe domnul Jesmond printr-un singur cuvânt, acesta ar fi fost „discreție”. Totul era discret la domnul Jesmond. Costumul său bine croit, dar neextravagant, vocea sa plăcută, de om bine educat, care rareori depășea o monotonie agreabilă, părul său castaniu, ușor rărit la tâmple, fața sa palidă, serioasă. Lui Hercule Poirot i se părea că a cunoscut în viața sa nu un singur domn Jesmond, ci o duzină de domni Jesmond, toți folosind, mai devreme sau mai târziu, aceeași expresie „situația este de o extremă delicatețe”.

— Știți, poliția poate fi foarte discretă, spuse Hercule Poirot.

Domnul Jesmond respinse ideea ferm, cu un gest al capului.

— Poliția nu, zise. Pentru a recupera… ceea ce dorim să recuperăm, va presupune, aproape inevitabil, să ne adresăm justiției și știm prea puțin. Suspectăm, dar nu știm.

— Aveți toată compasiunea mea, încercă Hercule Poirot din nou.

Dacă el își imagina că înțelegerea pe care o manifesta avea să însemne ceva pentru cei doi vizitatori ai săi, se înșela. Ei nu aveau nevoie de înțelegere, ei doreau ajutor concret.

Domnul Jesmond începu din nou să vorbească despre deliciile unui Crăciun englezesc.

— Știți, e pe cale de dispariție adevăratul gen tradițional de Crăciun. Oamenii îl petrec acum la hoteluri. Dar Crăciunul englezesc cu toată familia adunată, copii cu ciorapii lor pentru daruri, pomul de Crăciun, curcan și pudding cu prune, artificii, omul de zăpadă afară în fața ferestrei…

Pentru mai multă exactitate, Hercule Poirot interveni:

— Ca să faci un om de zăpadă, trebuie să ai zăpadă, a remarcat el cu asprime. Și nimeni nu poate comanda zăpadă, nici chiar pentru un Crăciun englezesc.

— Am vorbit cu un prieten de-al meu de la Institutul meteorologic, chiar astăzi, și mi-a spus că este foarte probabil să ningă de acest Crăciun, zise domnul Jesmond.

Spusese tocmai ce nu trebuia. Hercule Poirot se cutremură și mai tare.

— Zăpadă la țară! zise el. O să fie și mai groaznic. Un conac de piatră mare și friguros.

— Nici vorbă, l-a contrazis domnul Jesmond. Lucrurile s-au schimbat foarte mult în ultimii zece ani. Există încălzire centrală cu petrol

— Și au ei încălzire centrală cu petrol la King’s Lacey? întrebă Poirot Pentru prima dată părea să șovăie.

Domnul Jesmond se agăță de acest amănunt:

— Da, sigur, făcu el, și un sistem splendid de apă caldă. Radiatoare în toate dormitoarele. Vă asigur, dragă domnule Poirot, la King’s Lacey există tot confortul pe timpul iernii. O să vi se pară casa chiar prea călduroasă.

— Nu-mi vine să cred, zise Hercule Poirot.

Cu desăvârșită dexteritate, domnul Jesmond schimbă puțin subiectul.

— Vi puteți da seama în ce teribilă dilemă ne aflăm, spuse el pe un ton confidențial

Hercule Poirot încuviință. Cazul nu era într-adevăr prea fericit Un tânăr de bani gata, unicul fiu al șefului unui stat bogat și important din Commonwealth sosise la Londra cu câteva săptămâni în urmă. Țara sa trecea printr-o perioadă de dezordine și nemulțumiri.

Deși era loială tatălui său, al cărui mod de viață rămăsese tipic oriental, opinia publică nu prea avea încredere în moștenitorii săi. Excentricitățile lor fuseseră de tip oc­cidental și, ca atare, privite cu dezaprobare.

Totuși, recent, fusese anunțată logodna sa. El urma să se căsătorească cu o verișoară care, deși educată la Cambridge, avea grijă să nu afișeze vreo influență occiden­tală în propria sa țară. Ziua nunții a fost fixată și tânărul prinț întreprinse o călătorie în Anglia, aducând cu el câteva bijuterii faimoase ale coroanei pentru a li se pune montură modernă de către firma „Cartier”. Printre acestea se afla un rubin celebru, care fusese scos din colierul demodat și greoi, și pus în valoare de faimoșii bijutieri. Până aici toate bune, dar apoi interveni încurcătura. Nu ne-am putea închipui că un tânăr atât de bogat și cu gusturi de petrecăreț nu s-ar fi dedat la câteva nebunii de tipul cel mai plăcut Nici nu i s-ar fi interzis. Așa se distrau tinerii prinți Pentru ca un prinț să-și ia prietena la o plimbare pe Bond Street și să-i dăruiască o brățară cu smaralde sau o damă de păr cu diamante, în semn de prețuire pentru plăcerea pe care i-o procurase, ar fi fost considerat natural și potrivit, reprezentând, de fapt, Cadillac-urile pe care tatăl său le oferea, invariabil, dan­satoarei sale favorite la un moment dat.

Dar prințul fusese mult mai indiscret. Flatat de inter­esul doamnei, îi dezvălui faimosul rubin în noua sa montură și, în cele din urmă, fusese atât de imprudent încât să-i accepte rugămintea de a-i permite să-l poarte… doar o singură seară!

Urmarea fu scurtă și tristă. Doamna se retrăsese de la masa supeului, pentru a-și pudra nasul. Timpul s-a scurs. Ea nu s-a mai întors. O ștersese pe o altă ușă și de atunci se evaporase. Lucrul important și îngrijorător era că rubinul, în noua sa montură, dispăruse împreună cu ea.

Acestea erau faptele care n-ar fi putut fi făcute publice, fără a avea cele mai groaznice urmări. Rubinul era mai mult decât un rubin oarecare, era un simbol istoric de o mare importanță și circumstanțele dispariției erau de o asemenea natură încât orice fel de publicitate inoportună în legătură cu ele ar fi avut drept rezultat cele mai serioase consecințe politice.

Domnul Jesmond nu era omul să spună lucrurilor pe nume. El le înfățișă cu o mulțime de detalii și multă vorbărie goală. Cine era exact domnul Jesmond, Hercule Poirot nu știa. Întâlnise mulți asemenea domni Jesmond în cursul carierei sale. Nu i se spusese dacă avea vreo legătură cu Internele, Ministerul de Externe sau cu o ramură mai dis­cretă a serviciului public. El acționa în interesul Commonwealth-ului. Rubinul trebuia recuperat.

Domnul Poirot, așa insista cu delicatețe domnul Jes­mond, era omul care trebuia să-l recupereze.

— Poate... da, răspunse Hercule Poirot, dar nu puteți spune prea multe. O părere... o suspiciune... toate acestea nu sunt mare lucru pentru început.

— Haideți, domnule Poirot, sigur asta nu este peste puterile dumneavoastră. Zău, haideți o dată!

— Nu reușesc întotdeauna.

Dar asta era doar modestie mascată. Era destul de clar din tonul lui Poirot că pentru el a întreprinde o misiune era aproape sinonim cu reușita.

— Majestatea Sa e foarte tânăr, spuse domnul Jesmond. Va fi trist ca întreaga sa viață să fie umbrită de o biată indiscreție făcută la tinerețe.

Poirot se uită blând la tânărul distrus:

— Când ești tânăr e timpul nebuniilor, spuse el încurajator, și pentru un tânăr obișnuit nu contează prea mult. Bunul tătic plătește; avocatul familiei ajută la îndepărtarea încurcăturilor; tânărul învață din experiențe și toate se termină cu bine. Dar într-o situație ca a dumneavoastră e greu într-adevăr. Căsătoria care se apropie...

— Asta e. Exact despre asta este vorba. Pentru prima dată tânărul deschisese gura; știți, ea este foarte serioasă. Ia viața în serios. A plecat cu multe idei serioase de la Cambridge. Trebuie să fie învățământ în țara mea. Trebuie să fie școli. Trebuie să fie multe lucruri. Toate în numele progresului, înțelegeți, al democrației. Nu va mai fi, zice ea, ca pe vremea tatălui meu. Natural, ea știe că voi avea aven­turi la Londra, dar nu un scandal. Nu! Scandalul e problema. Știți, rubinul acesta este foarte, foarte vestit. Are o poveste lungă, o istorie întreagă. Multe vărsări de sânge. Mulți morți!

— Morți, făcu Hercule Poirot meditativ. Se uită la dom­nul Jesmond. Să sperăm că n-o să se ajungă la asta.

Domnul Jesmond scoase un sunet ciudat ca al unei găini care s-a hotărât să ouă și apoi s-a răzgândit.

— Nu, sigur că nu, spuse el, pe un ton care părea cam forțat. Sunt sigur că nu se pune problema de așa ceva.

— Nu poți fi sigur; zise Hercule Poirot Indiferent cine are acum rubinul, se vor putea găsi alții care vor dori să intre în posesia lui și care nu se vor împiedica de un ciot, prietene.

— Chiar nu cred, repetă domnul Jesmond pe un ton mai nefiresc decât înainte, că trebuie să facem speculații de felul ăsta. Nu folosesc la nimic.

— Eu, spuse Hercule Poirot, devenind deodată foarte străin, eu explorez toate „canalele”, precum diplomații.

Domnul Jesmond îl privi cu îndoială. Revenindu-și spuse

— Deci, consider că ne-am înțeles, domnule Poirot? Mergeți la King’s Lacey?

— Și cum să explic prezența mea acolo? întrebă Hercule Poirot

Domnul Jesmond zâmbi sigur pe sine.

— Asta, cred că poate fi aranjat foarte ușor, vă pot asigura că totul va părea absolut natural. Veți găsi că familia Lacey este extrem de încântătoare. Oameni minunați.

— Și nu mă păcăliți in legătură cu încălzirea centrală cu petrol?

— Nu, nu, sigur. Domnul Jesmond părea cam jenat Vă asigur că veți avea tot confortul

— Tout confort modern?murmură Poirot ca pentru el însuși, copleșit de amintiri. Eh bien, accept…