Hai, povesteste-mi cum traiesti

Hai, povesteste-mi cum traiesti de Agatha Christie

O ședere pe Tell

(cu scuze față de Lewis Carroll)

Îți voi povesti tot ce pot

Dacă mă vei asculta bine:

Am întâlnit un tânăr erudit

Care ședea pe un Tell

„Cine ești domnule?” l-am întrebat,

„După ce te uiți?”

Răspunsul lui mi-a picurat în cap

Ca stropii de sânge într-o carte.

Mi-a spus: „Mă uit după oale vechi

Din vremuri preistorice,

Iar apoi le evaluez în multe,

Multe feluri diferite.

Și apoi (ca și tine) încep să scriu,

Cuvintele mele sunt de două ori mai lungi

Ca ale tale, și mult mai erudite.

Ele dovedesc că ai mei colegi se înșeală!”

Dar eu mă gândeam la un plan

De a omorî un milionar

Și a-i ascunde cadavrul într-o dubă

Sau vreun fel de frigider mare.

Așa că, neavând să-i dau nici un răspuns,

Și simțindu-mă destul de timidă,

Am strigat: „Hai, povestește-mi cum trăiești!

Și când, și unde, și de ce?”

Vorbele lui blajine erau pline de înțelepciune:

„Perioada de acum cinci mii de ani

Este într-adevăr, când mă gândesc la asta,

Cea mai aleasă epocă pe care o cunosc.

Și o dată ce înveți să disprețuiești A.D.

Și capeți priceperea,

Atunci ai putea veni cu mine să sapi

Și să nu mai rătăcești înapoi.

Dar eu mă gândeam cum să strecor

Niște arsenic în ceai,

Și n-am putut deloc să-mi potrivesc pe dată

Mintea tocmai până I.C.

M-am uitat la el și am oftat ușor,

Fața lui era și ea plăcută...

„Hai, povestește-mi cum trăiești!”, am strigat,

„Și ce e ceea ce faci?”

El a spus: „Vânez obiecte făcute de oameni

Pe unde cutreieră ei,

Le fotografiez și le cataloghez.

Și le împachetez și le trimit acasă.

Lucrurile astea nu le vindem pe aur

(Nici chiar pe cupru!),

Ci le punem pe rafturile din muzeu,

Așa cum e drept și se cuvine.

Uneori scot la iveală amulete

Și figurine extrem de vulgare,

Căci în acele zile preistorice

Erau cât se poate de neciopliți!

Și în felul ăsta ne amuzăm,

Nu e un fel al bogăției.

Dar arheologii trăiesc mult

Și au cea mai robustă sănătate.”

Îl aud atunci, căci tocmai

Terminasem un plan

De a păstra un cadavru fără praf

Fierbându-l în apă de mare.

I-am mulțumit că mi-a povestit

Cu atâta erudiție,

Și i-am spus că am să merg cu el

Într-o expediție.

Și acum, dacă din întâmplare îmi cufund

Degetele în acid

Sau sparg vreodată (din greșeală!)

Pentru că nu sunt calmă,

Sau dacă văd cursul unui râu

Și aud un strigăt îndepărtat,

Oftez, căci asta îmi amintește atât de mult

De acel tânăr pe care am învățat să-l cunosc –

A cărui privire era blajină, a cărui vorbă era domoală

Ale cărui gânduri erau în trecut îndepărtat,

Ale cărui buzunare atârnau de cioburi de oale,

Care ținea prelegeri cu glas învățat și jos,

Care folosea, cuvinte lungi pe care nu le știam,

Ai cărui ochi, plini de fervoare și strălucire,

Măturau cu privirea pământul,

Care căuta convingător să dovedească

Că existau lucruri pe care se cuvenea să le cunosc

Și că se cuvenea să merg cu el

Să săpăm pe un Tell!

Introducere

Există cărți pe care le citești cu un zâmbet interior persistent care din când în când devine vizibil și uneori auzibil. „Hai, povestește-mi cum trăiești” este una din ele, iar citirea ei este o adevărată plăcere.

O întâmplare fericită a făcut ca în 1930 tânărul arheolog Max Mallowan s-o cunoască pe Agatha Christie, pe atunci deja o bine cunoscută scriitoare. Vizitând Bagdadul, ea îi întâlnise pe Leonard și Katharine Woolley și acceptase invitația lor de a sta cu ei la Ur, unde făceau săpături de mai mult timp. Max, asistentul lor, primise sarcina s-o escorteze pe Agatha spre casă, arătându-i pe drum împrejurimile. Atrași unul de celălalt, ei aveau să se căsătorească până să se fi sfârșit anul, începându-și astfel lunga și extraordinar de creatoare viață împreună.

Agatha n-a înțeles ca faima ei să fie în calea muncii soțului ei. Dintr-un bun început a luat parte activă la toate excavațiile efectuate de Max în Siria si Irak, îndurând disconforturi și găsind motive de amuzament în toate privațiunile la care este supus un arheolog. Inevitabil, cunoscuții ei, care nu știau nimic despre misterele ce însoțeau săpăturile în ținuturi străine, o întrebau cum era această viață ciudată... iar ea s-a decis să le răspundă la întrebări într-o carte.

Agatha a început „Hai, povestește-mi cum trăiești” înainte de război și, deși scrierea cărții s-a întins pe durata a patru ani, atât spiritul cât și conținutul ei aparțin anilor '30.

Burgheză echilibrată și bien élevéecum era, ea im considera că tragediile existenței umane erau mm semnificative decât aspectele amuzante și deliciile ei. Nici că la acea vreme arheologia în Orientul Mijlociu era covârși tu de știință și tehnică laborioasă. Era o lume în care te suiai în Pullman la gara Victoria, „un tren mare, grăbit, pufăitor și prietenos, cu locomotiva lui mare trimițând spre cer nori de aburi”, erai condus de o mulțime de rude, la Calais luai Orient Express până la Istanbul, și așa ajungeai în cele din urmă în Siria unde ordinea, mâncarea bună și generoasele permise pentru săpături erau furnizate de francezi. Mai mult, era o lume în care Agatha se putea amuza pe seama arabilor, kurzilor, armenilor, turcilor și yezidișilor, veneratori ai diavolului, care lucrau la excavații, la fel de liber cum se putea amuza pe seama cărturarilor de la Oxford, a soțului ei și a ei însăși.

Autoarea își numește cartea „o mică bere... plină de fapte și întâmplări cotidiene” și „o cronică dezlânată”. În realitate, este extrem de închegată, formând o țesătură fără cusătură din cinci sezoane diferite petrecute acolo. Acestea încep spre sfârșitul anului 1934 cu o trecere în revistă a movilelor cetăților antice, sau tell-uri, studiind malurile Haburului din nordul Siriei – scopul fiind selectarea celor mai promițătoare în vedea excavațiilor.

Max și-a dovedit judecata sănătoasă alegând Chagar Bazar și Tell Brak din cincizeci de tell-uri examinate, căci ambele, după ce au fost excavate pe parcursul următoarelor patru sezoane, au îmbogățit mult cunoștințele noastre despre vechea Mesopotamie. Dinspre partea ei, Agatha a dat dovadă de disciplină, abținându-se să prezinte în cartea ei toate particularitățile arheologice, păstrându-i astfel lejeritatea și consistența.

În condițiile primitive și de cultură discordantă ale vremii și locului „întâmplările și faptele cotidiene” au fost suficient de extraordinare pentru a-l captiva pe cititor: oamenii și mașinile erau la fel de predispuși de a crea probleme, și tot așa șoarecii, liliecii, păianjenii, puricii și purtătorii secreți a ceea ce se numea pe atunci un pântec îndărătnic. Nu doar că episod după episod este povestit extrem de amuzant, dar din relatări reies niște caracterizări excelente. Dacă despre autoarea de romane polițiste Agatha Christie se poate spune că își scoate personajele din pălărie, aici, în câteva pagini, ea dovedește cu câtă pricepere poate da viață indivizilor.

Un subiect interesant pe care autoarea, în modestia ei, nu l-a accentuat suficient este însuși rolul considerabil pe care l-a avut ea în munca practicată a expediției. Ea pomenește în treacăt de eforturile ei de a face fotografii fără o cameră întunecată și despre lipirea etichetelor pe obiectele găsite, dar asta n-a fost totul. Când, mai târziu, am avut norocul să petrec o săptămână cu familia Mallowan la Nimrud, în apropiere de Mosul, am fost surprinsă să aflu câte a făcut pe lângă asigurarea ordinii casnice și a hranei bune. La începutul fiecărui sezon se retrăgea în cămăruța ei să scrie, dar de îndată ce presiunea muncii la săpături creștea închidea ușa profesiei ei și se dedica antichității. Se scula devreme și făcea ronduri cu Max, cataloga și eticheta, și din când în când se ocupa de curățarea preliminară ale fildeșurilor prețioase care proveneau de la Fort Shalmaneser. Totuși, am convingerea că, deși a afectat arheologiei atâta vreme din timpul ei, Agatha Christie a rămas pe dinăuntru detașată de arheologie. A savurat viața arheologică dintr-o țară îndepărtată și a folosit experiențele acestei vieți în propriile ei cărți. A avut cunoștințe bune despre arheologie, totuși a rămas în afara ei, un privitor din afară fericit amuzat.

Din paginile cărții „Hai, povestește-mi cum trăiești”, reiese clar că Agatha a cunoscut bucuria în peisajul sălbatic mesopotamian și printre oamenii lui. Iată, ca un singur exemplu, relatarea picnicului când ea și Max ședeau printre flori pe buza unui mic vulcan: „Pacea deplină e minunată. Mă cuprinde un val de fericire, și îmi dau seama cât de mult iubesc această țară și cât de completă și mulțumitoare e viața asta...” La fel, în scurtul ei Epilog, privind înapoi peste anii războiului pentru a reînvia cele mai frumoase amintiri despre Habur, declară: „Scrierea acestei cărți nu a fost o sarcină, ci o muncă făcută din dragoste”. Acest lucru este evident adevărat, căci o anume strălucire caldă luminează toate acele întâmplări cotidiene, indiferent de cât de absurde sau dureroase au fost. Este o calitate care explică de ce, cum spuneam la început, este o plăcere să citești această carte.

JACQUETTA HAWES

Cuvânt înainte

Această carte este un răspuns. Este un răspuns la o întrebare care mi s-a pus foarte des.

— Așadar participi la săpături în Siria, nu-i așa? Povestește-mi totul. Cum trăiești? În cort? Etc., etc.

Majoritatea oamenilor, probabil, nu vrea să știe. Este doar o mică schimbare de conversație. Dar există, când și când și câțiva oameni pe care îi interesează cu adevărat.

Mai există și întrebarea pe care arheologii o pun trecutului – Hai, povestește-mi cum ai trăit?

Și cu lopeți și cazmale și coșuri găsim răspunsul.

„Acestea erau oalele noastre de gătit.” „În acest siloz mare ne păstram grânele.“ „Cu aceste ace din os ne coseam îmbrăcămintea.“ „Acestea erau casele noastre, aceasta baia, aici instalațiile sanitare!” „Uite, în această ulcică sunt cerceii de aur din zestrea fiicei mele.“ „Uite, în acest borcănel este fardul meu.“ „Toate aceste oale de gătit din lut sunt de un tip foarte obișnuit. Le vei întâlni cu sutele. Le luăm de la olarul din colț. Woolworth's, spuneai? Așa îi spuneți voi în vremurile voastre?”

Pe alocuri există un palat regal, uneori un templu, mult mai rar un mormânt regal. Lucrurile acestea sunt spectaculoase. Ele apar în titluri din ziare, se citește despre ele, sunt arătate pe ecrane, toată lumea aude de ele! Totuși, eu cred că pentru cineva implicat în săpături adevăratul interes îl reprezintă viața de zi cu zi – viața olarului, a țăranului, a făcătorului de unelte, a specialistului în meșteșugirea peceților și amuletelor – de fapt, a măcelarului, a brutarului, a lumânărarului.

O ultimă atenționare, astfel încât să nu existe nici o dezamăgire. Cartea de față nu este o carte profundă; ea nu vă va oferi nici o părere colaterală interesantă despre arheologie, nu veți găsi în ea minunate descrieri de decor, nu va trata probleme economice, nu va conține reflecții rasiale, nu vă va vorbi despre istorie.

Este, pot spune, o cărțulie de fapte și întâmplări cotidiene... o mică bere.

I. Partant pour la Syrie

În câteva săptămâni pornim spre Siria!

Cumpărăturile pentru o climă fierbinte toamna sau iarna reprezintă anumite dificultăți. Hainele din vară, despre care ai spera în mod optimist că vor „ține”, nu „țin” acum când timpul a sosit. În primul rând, par să fie (precum deprimantele adnotări din listele celor care ridică mobila) „Julite, Zgâriate și Pătate.” (Și în plus Micșorate, Decolorate și Ciudate!). În al doilea rând – vai, ce păcat că trebuie să spui asta! – te strâng peste tot.

Așa că – spre prăvălii și magazine și:

— Desigur, doamnă, genul ăsta de lucruri nu ni se cere acum! Avem aici niște costumașe foarte încântătoare – O.S.[1] in culori mai închise.

Oh, urăsc O.S.! Ce uimitor să fii O.S.! Și cât de și mai uimitor să fii recunoscut pe loc ca O.S.!

(Deși există și zile mai bune când, îmbrăcată într-un palton lung, negru, cu un guler mare de blană, vânzătoarea spune voioasă:

• Dar, de bună seamă, doamna este doar plină.

Mă uit la costumașe, cu spârcurile lor de blană surprinzătoare și fustele plisate.

Explic cu tristețe că ceea ce vreau eu este o mătase ușoară sau bumbac.

— Doamna ar putea încerca la „raionul nostru de Croazieră”.

Doamna încearcă la „raionul nostru de Croazieră” – dar fără speranțe exagerate. Croaziera aparține, totuși, tărâmului fanteziei romantice. Are o tușă arcadiană. Fetele sunt cele care pleacă în croazieră – fete care sunt tinere și zvelte și poartă pantaloni de pânză neșifonabilă, imens de largi în jurul labelor picioarelor și lipsiți de șolduri. Fetele sunt cele care fac sport în mod încântător în costume sport. Fetele sunt cele pentru care sunt expuse optsprezece varietăți diferite de șorturi.

Fermecătoarea făptură de la „raionul nostru de Croazieră” este pur și simplu compătimitoare.

— Oh, nu doamnă, nu ținem măsuri mari. (Ușoară oroare! Măsuri mari și Croazieră? Unde e romantismul aici?)

Adăugă:

— Nu prea ar fi potrivit, nu-i așa?

Aprob cu tristețe că n-ar fi potrivit.

— Mai există, totuși, o speranță. Există „raionul nostru Tropical”.

„Raionul nostru Tropical” constă în principal din pălării – pălării maro, pălării albe; pălării patent special. Puțin într-o formă, ca fiind ușor frivole, se află doubleterrai-urile, debordând de roz și albastru și galben ca inflorescențele unor ciudate flori tropicale. Tot aici se află și un imens cal de lemn.

Dar – da – există și alte lucruri. Iată un veșmânt potrivit pentru nevestele „făuritorilor de imperii”. Șantung! Jachete și fuste din șantung croite simplu – fără vreo aiureală de fetișcană – în care încape atât matahala cât și sfrijitura! Dispar într-o cabină cu diferite stiluri și mărimi. Câteva minute mai târziu m-am transformat într-o memsahib[2]

Am anumite rețineri... dar mi le înăbuș. În definitiv, veșmântul e răcoros și practic și încap în el.

Îmi îndrept atenția spre alegerea tipului potrivit de pălărie. Tipul potrivit de pălărie ne mai existând în ziua de azi, trebuie să mi-l fac pe comandă. Treaba asta nu este chiar atât de simplă pe cât sună. Ceea ce vreau eu, și am de gând să am, și aproape sigur n-am să obțin, este o pălărie de fetru de proporții rezonabile, care să mi se potrivească pe cap. Este genul de pălărie care se purta acum vreo douăzeci de ani când ieșeai cu câinele la plimbare sau jucai o partidă de golf. Acum, vai, există doar chestiile pe care ți le atașezi la cap – peste un ochi, o ureche, pe ceafă – după cum o cere moda de moment – sau double terrai-urile, măsurând cel puțin un metru dintr-o parte în alta.

Explic că vreau o pălărie cu calota unei double terrai și cu un bor cam pe sfert.

— Dar ele sunt făcute largi tocmai ca să apere total de soare, doamnă.

— Da, dar acolo unde plec este aproape întotdeauna un vânt teribil, și o pălărie cu bor nu-mi va rămâne pe cap nici un minut.

— Putem să-i punem doamnei un elastic.

— Vreau o pălărie cu un bor nu mai mare decât al acesteia pe care o port acum.

— Desigur, doamnă, cu o calotă umflată asta ar arăta foarte bine.

— Nu o calotă umflată! Pălăria trebuie să rămână pe cap!

Victorie! Alegem culoarea – una din acele nuanțe noi cu nume drăguțe: murdar, ruginiu, asfalt, pământiu etc.

Câteva cumpărături minore – cumpărături care, știu din experiență, vor fi fie inutile, fie îmi vor da de lucru. O geantă de voiaj cu fermoar, de exemplu. Viața din zilele noastre este dominată și complicată de nemiloasele fermoare. Bluze care se închid cu fermoar în sus, fuste care se închid cu fermoar în jos, costume de schi cu fermoare pretutindeni. Rochițe cu bucățele de fermoare total inutile pe ele, pur și simplu pentru amuzament.

Vai! Nimic nu e mai cumplit ca un fermoar care se supără pe tine și devine scârbos! Te pune într-o situație cu mult mai dificilă decât orice nasture obișnuit, capsă, cataramă sau moș și babă.

În zilele de început ale fermoarelor, mama mea, entuziasmată de această delicioasă noutate, și-a comandat un corset care se închidea cu fermoar în față. Rezultatul a fost nefericit cât încape! Nu doar că închiderea inițială a fost un adevărat chin, dar apoi corsetul a refuzat cu încăpățânare să se lase deschis! Scoaterea lui a fost practic o operație chirurgicală. Și datorită fermecătoarei decențe victoriene a mamei mele, un timp a părut posibil ca tot restul vieții să și-l petreacă în acel corset – un gen de femeie modernă în armură de fier!

De aceea, întotdeauna am privit fermoarele cu un ochi circumspect. Dar se pare că toate gentile de voiaj au fermoare.

— Închizătorile de modă veche au fost total înlocuite, doamnă, îmi spune vânzătorul cu o privire plină de milă. Acesta, vedeți, e atât de simplu! adăugă el făcându-mi o demonstrație.

N-am nici un dubiu cu privire la simplitatea lui... dar să nu uităm că geanta e goală, îmi spun în gând.

— Mă rog, spun oftând, trebuie să fiu în pas cu vremea.

Cu unele rețineri, cumpăr geanta.

Iată-mă dar mândra posesoare a unei genți de voiaj cu fermoar, fustă și jachetă de nevastă de „clăditor de imperiu”, și o pălărie posibil satisfăcătoare.

Mai sunt totuși multe de făcut.

Trec la „raionul de Papetărie”. Cumpăr mai multe pixuri și stilouri, știind din experiență că, deși în Anglia un stilou se comportă de-o manieră exemplară, în clipa în care se vede în deșert interpretează faptul ca pe-o libertate de a intra în grevă și se comportă ca atare, fie împroșcându-mă nediscriminatoriu cu cerneală pe haine sau pătându-mi caietul de însemnări și orice altceva care se află la îndemână, fie refuzând cu încăpățânare să facă altceva decât să zgârie invizibil suprafața hârtiei. Mai cumpăr și două creioane modeste. Din fericire, creioanele nu sunt temperamentale și, deși au tendința de a dispărea pe nesimțite, am întotdeauna la îndemână o sursă. În definitiv, la ce îți servește un arhitect dacă nu să împrumuți creioane de la el?

Următoarea achiziție sunt patru ceasuri de mână. Deșertul nu e amabil cu ceasurile. După câteva săptămâni acolo, ceasul renunță în mod ferm la acuratețea lui zilnică. Timpul, se spune, este doar un mod de gândire. Așa se face că își ia libertatea fie de a se opri de opt sau nouă ori pe zi pentru o perioadă de douăzeci de minute, fie de a o lua înainte de capul lui. Uneori alternează copios între cele două variante și sfârșește prin a se opri de tot. Atunci treci la ceasul nr. 2, și așa mai departe. Mai cumpăr și două ceasuri cu cadranele împărțite în patru și șase ca să le am gata pentru clipa când soțul meu îmi va spune: „Vrei, te rog, să-mi împrumuți un ceas ca să-l dau șefului de echipă?”

Șefii noștri de echipă arabi, oricât ar fi ei de grozavi, au ceea ce poate fi descris ca mână grea la orice gen de obiect care arată timpul. Citirea orei, oricum, necesită un mare efort mental din parte lor. Îi poți vedea ținând un ceas mare, cu cadranul ca o lună plină, cu susu-n jos și uitându-se la el cu o concentrare dureroasă în timp ce obțin răspunsul greșit! Întorc cu atâta energie și până la refuz aceste comori, încât puține arcuri le-ar rezista!

Așa se face că până la sfârșitul sezonului de săpături ceasurile personalului expediției sunt sacrificate unul câte unul. Cele două ceasuri ale mele sunt un mijloc de a evita ziua cea rea.

*

Împachetarea!

Există mai multe școli de gândire privitor la împachetare. Sunt oameni care încep să împacheteze cu o săptămână sau două înainte de plecare. Există oameni care aruncă de-a valma câteva lucruri cu o jumătate de ură înainte să plece. Există oameni care împachetează cu grijă și cărora nu le ajunge foița de împachetat! Există oameni care disprețuiesc foița și aruncă pur și simplu lucrurile în geamantane și... salutare și să auzim de bine! Există oameni care lasă în urmă practic tot ce le trebuie. Și există și din aceia care cară cu ei cantități uriașe de lucruri ce nu le vor trebui niciodată!

Un lucru poate fi spus cu certitudine despre împachetatul arheologilor. Acesta constă în principal din cărți. Ce cărți să ia, ce cărți pot fi luate, pentru ce cărți există loc, ce cărți pot fi (ce chin!) lăsate acasă. Sunt ferm convinsă că toți arheologii împachetează în felul următor: Se hotărăsc asupra numărului maxim de geamantane pe care o lung încercată companie de vagoane de dormit le va permite să-l ia. Apoi umplu până la refuz aceste geamantane cu cărți. După aceea, cu inima strânsă, scot câteva cărți și umplu spațiul gol astfel obținut cu cămăși, pijamale, șosete etc.

Uitându-mă în camera lui Max am impresia că întregul spațiu cubic este plin cu cărți! Printr-o breșă în stivele cu cărți zăresc fața îngrijorată a lui Max.

— Crezi că o să am loc pentru toate astea? mă întrebă el.

Răspunsul e atât de evident negativ încât pare o adevărată cruzime să i-l spun.

La patru și jumătate PM intră în camera mea și mă întreabă plin de speranță:

— Ai ceva loc în geamantanele tale?

Îndelungata experiență ar fi trebuit să mă învețe să răspund cu fermitate „Nu”, dar ezit, și imediat năpasta se abate asupra mea.

— Dacă ai putea scoate unul sau două lucruri...

— Nu cărți?

Max arată ușor surprins și spuse:

— Cărți, firește, ce altceva?

Înaintând, îndeasă două volume uriașe peste costumul de nevastă de „făuritor de imperiu” care zăcea încântat de el însuși deasupra lucrurilor din geamantan.

Scot un strigăt de protest, dar prea târziu.

— Prostii, spune Max, e loc berechet.

Și forțează capacul care refuză cu încăpățânare să se închidă.

— Nici chiar acum nu e plin de tot, spune cu optimism Max.

Din fericire, în clipa asta privirea îi este atrasă de o rochie cu imprimeuri care zace împăturită în alt geamantan.

— Ce e asta?