Hercule Poirot

Hercule Poirot povestiri de Agatha Christie

Furtul rubinului regal

— Regret enorm. Spunea Hercule Poirot. Fu întrerupt. Nu cu bruschețe. Ci cu delicatețe, abilitate, dorind să-l convingă, nu să-l contrazică.

— Vă rog, nu refuzați fără să știți despre ce este vorba, domnule Poirot. Sunt probleme grave de stat. Colaborarea dumneavoastră va fi apreciată în cercurile cele mai înalte.

— Sunteți prea bun, făcu Hercule Poirot, dar, zău, nu mă pot apuca de ce-mi cereți. Mai ales în acest moment al anului.

Din nou domnul Jesmond îl întrerupse. Crăciunul, spuse el convingător. Un Crăciun tradițional englezesc la țară.

Hercule Poirot tresări. Gândul de a se duce în provincie în acest moment al anului nu-l atrăgea.

— Un Crăciun tradițional, frumos! Insistă domnul Jesmond.

— Eu nu sunt englez, zise Hercule Poirot. În țara mea, Crăciunul este pentru copii. Noi sărbătorim Anul Nou.

— Ah, zise domnul Jesmond, dar Crăciunul în Anglia este o mare sărbătoare și vă asigur că la Kings Lacey o să-l simțiți în toată splendoarea sa. Este o casă veche, minunată, să știți. Doar o aripă a ei datează din secolul al XlV-lea.

Din nou Poirot tresări. Gândul la un conac englezesc din secolul al XlV-lea îl neliniștea. Se aflase prea de multe ori în case cu rezonanță istorică din provincie. Privi în jur mulțumit la apartamentul său modern și confortabil, cu Radiatoare și cele mai recente mijloace de a anihila orice fel de curent.

— Iarna nu plec din Londra, spuse el ferm.

— Cred că nu prea vă dați seama, domnule Poirot, despre ce chestiune serioasă este vorba. Domnul Jesmond îi aruncă o privire însoțitorului său și apoi se întoarse spre Poirot.

Al doilea vizitator al lui Poirot nu spusese până atunci nimic în afară de un „bună ziua” pe un ton politicos și formal. Ședea privindu-și pantofii bine lustruiți, cu aerul celei mai mari disperări pe fața sa de culoarea cafelei. Era tânăr, până în 23 de ani și se afla clar într-o situație nenorocită.

— Da, da, zise Hercule Poirot, sigur, problema este serioasă, îmi dau seama, îmi pare rău din toată inima pentru Majestatea Sa.

— Situația este de o extremă delicatețe, subliniș domnul Jesmond.

Poirot își mută privirea de la tânăr la însoțitorul său mai în vârstă. Dacă cineva vroia să-l descrie pe domnul Jesmond printr-un singur cuvânt, acesta ar fi fost „discreție”. Totul era discret la domnul Jesmond. Costumul său bine croit dar neextravagant, vocea sa plăcută, de om bine educat, care rareori depășea o monotonie agreabilă, părul său castaniu, ușor rărit la tâmple, fața sa palidă, serioasă. Lui Hercule Poirot i se părea că a cunoscut în viața să nu un singur domn Jesmond, ci o duzină de domni Jesmond, toți folosind, mai devreme sau mai târziu, aceeași expresie „situația este de o extremă delicatețe”.

— Știți, poliția poate fi foarte discretă, spuse Hercule Poirot.

Domnul Jesmond respinse ideea ferm, cu un gest al capului.

— Poliția nu, zise. Pentru a recuperaceea ce dorim să recuperăm, va presupune, aproape inevitabil, să ne adresăm justiției și știm prea puțin. Suspectăm, dar nu știm.

— Aveți toată compasiunea mea, încercă Hercule Poirot din nou.

Dacă el își imagina că mțekgerea pe care o manifestă avea să însemne ceva pentru cei doi vizitatori ai săi, se înșela. Ei nu aveau nevoie de înțelegere, ei doreau ajutor concret. Domnul Jesmond începu din nou să vorbească despre deiicnle unui Crăciun englezesc.

— Știți, e pe cale de dispariție adevăratul gen tradițional de Crăchm, Oamenii fl petrec acum la hoteluri. Dar Crăciunul englezesc cu toată familia adunată, copii cu ciorapii lor pentru daruri, pomul de Crăchm, curcan și pud-ding cu prune, artificii, omul de zăpadă afară în fața ferestreiPentru mai multă exactitate, Hercule Poirot interveni:

— Ca să faci un om de zăpadă, trebuie să ai zăpadă, a femarcat el cu asprime. Și nimeni nu poate comanda zăpadă, nici chiar pentru un Crăciun englezesc.

— Am vorbit cu un prieten de-al meu de la Institutul meteorologic, chiar astăzi și mi-a spus că este foarte probabil să ningă de acest Crăciun, zise domnul Jesmond.

Spusese tocmai ce nu trebuia. Hercule'Poirot se cutremurași mai tare.

— Zăpadă la țară! Zise eL O să fie și mai groaznic. Un conac de piatră mare și friguros.

— Nici vorbă, l-a contrazis domnul Jesmond. Lucrurile s-au schimbat foarte muh m ultimii zece ani. Există încălzire centrală cu petrol – Și au ei încălzire centrală cu petrol la Kings Lacey? Întrebă Poirot Pentru prima dată părea să șovăie. Domnul Jesmond se agăță de acest amănunt:

— Da, sigur, făcu el și un sistem splendid de apă caldă. Radiatoare m toate dormitoarele. Vă asigur, dragă domnule Poirot, la Kings Lacey există tot confortul pe timpul iemiL O să vi se pară casa chiar prea călduroasă.

— Nu-mi vine să cred, zise Hercule Poirot Cu desăvârșhă dexteritate, domnul Jesmond schimbă puțin subiectuL – Vi puteți da seama m ce teribilă dflemă ne aflăm, spuse d pe un ton confidențial.

Hercule Poirot încuviință. Cazul nu era într-adevăr prea fericit Un tinăr de bani gata, unicul fiu al șefului unui stat bogat și important din Commonweahh sosise la Londra cu câteva săptămâm în urmă. Țara sa trecea printr-o perioadă de dezordine și nemulțumiri.

Deși n era loială tatălui său, al cărui mod de viață rămăsese tipic oriental, opinia publică nu prea avea încredere m moștenitorii săi. Excentricitățile lor fuseseră de tip occidental și, ca atare, privite cu dezaprobare.

Totuși, recent, fusese anunțată logodna sa. El urma să se căsătorească cu o verișoară care, deși educată la Cambridge, avea grijă să nu afișeze vreo influență occidentală în propria sa țară. Ziua nunții a fost fixată și tinărul prinț întreprinse o călătorie în Angfia, aducmd cu el câteva bijuterii faimoase ale coroanei pentru a li se pune montură modernă de către firmă „Cartier”. Printre acestea se afla un rubin celebru, care fusese scos din colierul demodat și greoi și pus în valoare de faimoșii bijutieri. Pmă aici toate bune, dar apoi interveni încurcătura. Nu ne-am putea închipui că un tinăr atât de bogat și cu gusturi de petrecăreț nu s-ar fi dedat la câteva nebunii de tipul cel mai plăcut Nici nu i s-ar fi interzis. Așa se distrau tinerii prinți Pentru ca un prinț să-și ia prietena la o plimbare pe Bond Street și să-l dăruiască o brățară cu smaralde sau o damă de păr cu diamante, m semn de prețuire pentru plăcerea pe care i-o procurase, ar fi fost considerat natural și potrivit, reprezentând, de fapt, Cadillac-urile pe care tatăl său le oferea, invariabil, dansatoarei sale favorite la un moment dat.

Dar prințul fusese mult mai indiscret. Flatat de interesul doamnei, îi dezvălui faimosul rubin în noua sa montură și, în cele din urmă, fusese atât de imprudent încât să-l accepte rugămintea de a-l permite să-l poarte, doar o singură seară!

Urmarea fu scurtă și tristă. Doamna se retrăsese de la masa supeuliu, pentru a-și pudra nasul. Timpul s-a scurs. Ea nu s-a mai întors. O ștersese pe o altă ușă și de atunci se evaporase. Lucrul important și îngrijorător era că rubinul, în noua sa montură, dispăruse împreună cu ea.

Acestea erau faptele care n-ar fi putut fi făcute publice, fără a avea cele mai groaznice urmări. Rubinul era mai mult decât un rubin oarecare, era un simbol istoric de o mare importanță și circumstanțele dispariției erau de o asemenea natură încât orice fel de publicitate inoportună în legătură cu ele ar fi avut drept rezultat cele mai serioase consecințe politice.

Domnul Jesmond nu era omul să spună lucrurilor pe nume. El le înfățișă cu o mulțime de detalii și multă vorbărie goală. Cine era exact domnul Jesmond, Hercule Poirot nu știa. Întâlnise mulți asemenea domni Jesmond în cursul carierei sale. Nu i se spusese dacă avea vreo legătură cu Internele, Ministerul de externe sau cu o ramură mai discretă a serviciului public. El acționa în interesul Common-wealth-ului. Rubinul trebuia recuperat.

Domnul Poirot, așa insista cu delicatețe domnul Jesmond, era omul care trebuia să-l recupereze.

— Poate. Da, răspunse Hercule Poirot, dar nu puteți spune prea multe. O părere. O suspiciune. Toate acestea nu sunt mare lucru pentru început.

— Haideți, domnule 'Poirot, sigur asta nu este peste puterile dumneavoastră. Zău, haideți o dată!

— Nu reușesc întotdeauna.

Dar asta era doar modestie mascată. Era destul de clar din tonul lui Poirot că pentru el a întreprinde o misiune era aproape sinonim cu reușita.

— Majestatea Sa e foarte tânăr, spuse domnul Jesmond. Va fi trist ca întreaga sa viață să fie umbrită de o biată indiscreție făcută la tinerețe.

Poirot se uită blând la tânărul distrus:

— Când ești tânăr e timpul nebuniilor, spuse el încurajator și pentru un tânăr obișnuit nu contează prea mult. Bunul tătic plătește; avocatul familiei ajută la îndepărtarea încurcăturilor; tânărul învață din experiențe și toate se termină cu bine. Dar într-o situație ca a dumneavoastră e greu într-adevăr. Căsătoria care se apropie.

— Asta e. Exact despre asta este vorba. Pentru prima dată tânărul deschisese gura; știți, ea este foarte serioasă. Ia viața în serios. A plecat cu multe idei serioase de la Cambridge. Trebuie să fie învățământ în țara mea. Trebuie să fie școli. Trebuie să fie multe lucruri. Toate în numele progresului, înțelegeți, al democrației. Nu va mai fi, zice ea, ca pe vremea tatălui meu. Natural, ea știe că voi avea aventuri la Londra, dar nu un scandal. Nu! Scandalul e problema. Știți, rubinul acesta este foarte, foarte vestit. Are o poveste lungă, o istorie întreagă. Multe vărsări de sânge. Mulți morți!

— Morți, făcu Hercule Poirot meditativ. Se uită la domnul Jesmond. Să sperăm că n-o să se ajungă la asta.

Domnul Jesmond scoase un sunet ciudat ca al unei. Găini care s-a hotărât să ouă și apoi s-a răzgândit.

— Nu, sigur că nu, spuse el, pe un ton care părea cam forțat. Sunt sigur că nu se pune problema de așa ceva.

— Nu poți fi sigur; zise Hercule PoiroL Indiferent cine are acum rubinul, se vor putea găsi alții care vor dori să intre m posesia lui și care nu se vor împiedica de un ciot, prietene.

— Chiar nu cred, repetă domnul Jesmond pe un ton mai nefiresc decât mainte, că trebuie să facem speculații de felul ăsta. Nu folosesc la nimic.

— Eu, spuse Hercule Poirot, devenind deodată foarte străin, eu explorez toate „canalele”, precum diplomații.

Domnul Jesmond 3 privi cu îndoială. Revenindu-și.

— Deci, consider că ne-am înțeles, domnule Poirot? Mergeți la Kings Lacey?

— Și cum să explic prezența mea acolo? Întrebă Hercule PoiroL.

Domnul Jesmond zâmbi sigur pe sine.

— Asta, cred că poate fi aranjat foarte ușor, vă pot asigura că totul va părea absolut natural Veți găsi că familia Lacey este extrem de încântătoare. Oameni minunați.

— Și nu mă păcăliți În legătură cu încălzirea centrală cu petrol?

— Nu, nu, sigur. Domnul Jesmond părea cam jenat Vă asigur că veți avea tot confortul -*Tăul confort modem? % murmură Poirot ca pentru el însuși, copleșit de amintiri. Eh bieți, accept.

Temperatura din lunga sufragerie de la Kings Lacey era plăcută; Hercule Poirot stătea de vorbă cu doamna Lacey fingă una dintre marfle ferestre cu cercevele. Doamna Lacey cosea. Nu făcea „petit pcmf și nici nu broda flori pe mătase, în schimb, părea ocupată m a face mărgini la cupele de bucătărie, în timp ce cosea, vorbea pe un ton încet, meditativ pe care Poirot îl considera mctntător.

— Sper că o să vă placă petrecerea noastră de Crăciun, domnule Poirot Vine numai familia, știți. Nepoata mea, un nepot și-un prieten de-al hâi și Bridget, care-l nepoata mea de la un frate și Dtana, care nri-e verișoara și David Wehvyn, un foarte vechi prieten Doar o petrecere de famffie. Dar Edwina Morecombe mi-a spus că, de fapt, asta doriți să vedeți. Un Crăciun de modă veche. Nimic nu poate fi mai de modă veche ca hi noi! Știți, soțul trăiește absolut în trecut Lui n place ca totul să fie exact ca atunci când era un băiat de 12 ani și venea aid de sărbători. Zâmbi ca pentru ea. Toate lucrurile tradiționale; pomul de Crăciun și ciorapii pentru daruri atârnați, supa de stridii și curcanul.

— Doi curcani, unul fiert și unul friptură și puddingul de prune cu inel și butonul burlacului și toate celelalte ascunse* hi eL Astăzi nu mai putem avea piese de șase penny pentru că nu se mai fac din argint pur. Dar, vom avea toate deșerturile obișnuite, prune Elvas și prune de Carlsbad și migdale, stafide și fructe zaharisite și turtă dulce. Vai de mine, sună ca dintr-un catalog de la 'Fortnumand Mason'l Madame, mă faceți să salivez.

— Mă aștept ca toți să avem indigestii groaznice orna mâine seară, spuse doamna Lacey. Astăzi nu se mai obișnuiește să se mănmce atât de mult, nu-l așa?

A fost întreruptă de niște strigăte și izbucniri în râs de afară. Se uită pe fereastră.

Nu știu ce fac acolo, joacă ceva, cred. Întotdeauna «m-am temut că tinerii ăștia o să se plictisească de Crăciunul nostru de aici. Dar nu, dimpotrivă. Fiul și Mica mea și prietenii lor erau foarte pretențioși de Crăciun. Spuneau că n-are rost, că facem prea mult caz și că ar fi mult mai bine să se ducă undeva la un hotel să danseze. Dar nepoții par să considere chestiile astea grozav de atractive. Și apoi, adăugă doamna Lacey pe un ton practic, școlarii și școlăriței sunt întotdeauna hămesiți, nu-l așa? Cred că flămânzesc în școlile alea ale lor. De fapt, se știe că tinerii de vârsta loi] mănâncă cât trei bărbați voinici. Poirot râse și spuse:

— Vă mulțumesc dumneavoastră și soțului că m-aț inclus și pe mine în această categorie, la petrecerea d «familie.

— O, suntem amândoi încântați, îl asigură doamna LaceyJ Și dacă o să-l găsiți pe Horace j>uțin cam morocănos] continuă ea, nu-l acordați atenție. Ăsta-l felul lui de a fi, Știți.

Ceea ce spusese, de fapt, soțul ei, colonelul LaceyJ fusese:

— Nu înțeleg de ce vrei ca străinii aceștia ai dracului să se adune aici de Crăciun? Ce, nu-l putem invita altădată? Nu-l înghit pe străini. Bine, bine, asta-l dorința Edwinei Morecombe. Dar aș vrea să știu ce are asta de-a face cu ea? De ce nu-l invită la ea de Crăciun?

— Pentru că știi foarte bine, îi răspunsese doamna Lacey, că Edwina se duce întotdeauna la hotelul Claridge. Soțul ei o privi pătrunzător și zise:

— Nu pui ceva la cale, nu-l așa Em?

— Să pun ceva la cale? Întrebă Em, ridicându-și ochii ei mari, albaștri. Nu, de ce aș face-o?

Bătrânul colonel Lacey râse din adâncuri hârâitor:

— Trebuie să fie ceva, Em, adăugă el. Când te uiți așa de inocentă înseamnă că pui ceva la cale.

Rememorând aceste lucruri, doamna Lacey continuă:

— Edwina spunea că se gândește că ați putea să ne ajutați. Nu prea știu cum, dar ea zicea că i-ați ajutat o dată foarte mult pe niște prieteni de-ai dumneavoastră. Într-un caz asemănător cu al nostru. Eu, ei bine, nu știți poate la ce mă refer?

Poirot se uită la ea încurajator. Doamna Lacey se apropia de 70 de ani, era slabă ca o scândură, cu păr alb ca neaua, obrajii purpurii, ochii albaștri, cu nas caraghios și o bărbie de om hotărât.

— Dacă e ceva ce pot face, voi fi foarte fericit, interveni Poirot. E vorba, înțeleg, despre o chestie nefericită în legătură cu o tânără îndrăgostită.

Doamna Lacey încuviință.