Hickory Dickory Dock

Hickory Dickory Dock de Agatha Christie

Capitolul I

Hercule Poirot își încruntă sprâncenele.

– Domnișoară Lemon, nu se mai stăpâni, în această scrisoare sunt trei greșeli.

Nu‑i venea să‑și creadă ochilor, fiindcă făptura aceea cumplită, atât de îngrozitor de sigură pe ea, nu greșea niciodată. Era o perlă de secretară: capabilă, corectă până la scrupulozitate, niciodată obosită, niciodată bolnavă, întotdeauna imperturbabilă, în sfârșit - mai mult o mașină decât o femeie. Știa totul, îi reușea orice. Ea era cea care, de mulți ani, guverna viața lui Poirot, în așa fel, încât și aceasta părea ordonată de un mecanism perfect. Deviza lui Hercule Poirot devenise „Ordine și metodă” și, într-adevăr, cu George, un valet exemplar, și cu domnișoara Lemon, secretară perfectă, ordinea și metoda dețineau supremația în existența sa. Nu avea absolut deloc de ce să se plângă.

Și totuși, chiar în dimineața aceea, domnișoara Lemon a comis trei greșeli bătând la mașină o scrisoare de mică importanță și, ceea ce era mai grav, nu și‑a dat seama. Stelele încremeniseră pe cer de mirare!

Să ne înțelegem, nu că Poirot ar fi fost indignat; era, pur și simplu, uluit că a putut să se întâmple așa ceva. Îi dădu documentul incriminat secretarei, care, după ce îl par­curse rapid, roși până la rădăcina părului. Era prima oară când Poirot o vedea roșind.

– Cerule! murmură. Nu înțeleg deloc cum... poate sunt un pic tulburată din cauza surorii mele.

Această soră a însemnat o altă lovitură pentru Poirot, căruia nu‑i trecuse niciodată prin cap că angajata sa ar fi putut să aibă rude. Ba chiar, numai gândul că femeia aceea, atât de asemănătoare unei mașini, unui instrument de precizie, ar putea să aibă sentimente sau preocupări familiale, i se părea de‑a dreptul grotesc. După câte știa, secretara sa nu avea inimă și minte decât pentru un nou tip de clasificare a dosarelor, căruia îi dedica toate orele libere. Voia să‑i fie brevetat și să i se dea numele ei.

– Sora dumitale? întrebă, așadar, Poirot, cu mirare în glas.

Domnișoara Lemon încuviință cu un viguros semn din cap.

– Nu cred că am avut vreodată prilejul să vă pomenesc de ea, pentru că, practic, și‑a petrecut aproape toată viața la Singapore. Soțul ei lucra acolo, în industria cauciucului.

Reflectând la asta, Poirot găsea lucrul destul de firesc. I se părea că funcționarei sale i se potrivea să aibă o soră măritată la Singapore. Pentru ce altceva există anumite locuri? Tocmai pentru ca toate domnișoarele Lemon din această lume, cu surorile departe, să‑și poată consacra sufletul și trupul afacerilor șefului lor (și, de asemenea, inventării unui nou tip de clasificare, în orele libere).

– Înțeleg. Continuă.

– Acum patru ani, sora mea a rămas văduvă. Copii nu avea. Am reușit să‑i procur, aici, o locuință mică, dar plăcută, la un preț rezonabil.

(Normal! Femeia aceea reușea în cele mai imposibile întreprinderi).

Financiar s‑a aranjat destul de bine, chiar dacă banii nu mai au azi valoarea de altădată. Administrați cu înțelepciune - și dat fiind că nu e pretențioasă, cred că poate să o ducă fără probleme. Numai că se simțea singură. A trăit puțin în Anglia și, deci, nu avea prietenii mai vechi de reînnodat. În schimb, avea mult timp la dispoziție, așa că, aproximativ acum șase luni, a venit să‑mi spună că se gândea să accepte o ofertă de serviciu.

– Serviciu?

– Da. Directoare sau ceva asemănător, într‑o „Casă a Studentului”, situată în Hickory Road. Știți unde e?

Poirot nu știa.

– Era un cartier frumos cândva. Casele sunt vechi, dar solid construite. Proprietara, o femeie de origine greacă, era în căutarea unei persoane care să dirijeze, să controleze, să conducă, în concluzie, casa. Sora mea ar fi avut la dispoziție un micuț apartament numai pentru ea.

Domnișoara Lemon respiră adânc. Poirot scoase un mormăit, care voia să fie de încurajare. Până aici nu părea povestea unui dezastru.

– Eu însămi nu știam ce sfat să‑i dau, reluă secretara, dar trebuia să recunosc că avea dreptate. Sora mea este foarte activă și în stare să conducă bine treburile. Și era de înțeles că‑i venea greu să stea toată ziua cu mâinile în sân. Pe de altă parte, nu trebuia să investească bani, deci nu ar fi riscat nimic. Postul care i se oferise era o simplă slujbă. Poate nu grozav plătită - dar ea nu era la strâmtoare, însă nici nu cerea multă trudă. În plus, i‑a plăcut întot­deauna lumea tânără, iar timpul lung trăit în Orient o făcea să fie mai în măsură decât alții să înțeleagă suscep­tibilitatea persoanelor de altă rasă. Aceasta constituia un element pozitiv, dat fiind faptul că studenți de toate naționalitățile frecventau casa. În majoritate englezi, dar între ei chiar și negri.

– E firesc, comentă Poirot.

– Așadar, după ce am analizat împreună propunerea, sora mea a hotărât să o accepte. Pe moment nu ne‑am întrebat ce soi de femeie era proprietara. O anume doamnă Nicoletis, cu un caracter foarte dificil, uneori, simpatică, alteori, îmi pare rău să o spun, insuportabilă. Și, în afară de aceasta, teribil de zgârcită și lipsită de simț practic, altfel nu ar fi avut nevoie de cineva care să‑i țină pe picioare casa. Sora mea, însă, nu e o persoană care să se lase ușor impresionată de toane și capricii. Și, mai ales, nu tolerează absurditățile.

Poirot aprobă din cap. Nimic de spus, gândi, cele două femei se aseamănă. O știa de când domnișoara Lemon începuse să‑i spună de sora sa.

– Deci a acceptat postul?

– Da. Cu vreo șase luni în urmă s‑a instalat la numărul 26 de pe Hickory Road. Activitatea, complexă, îi plăcea și o găsea interesantă.

Poirot continua să asculte, dar, până în acest punct, istoria părea mai curând insipidă.

– De câtva timp, însă, e foarte preocupată, continuă domnișoara Lemon.

– De ce?

– Vedeți, domnule Poirot, în casa aceea se întâmplă lucruri care nu‑i plac.

– Acolo sunt studenți de ambele sexe? se informă Poirot cu tact.

– O, da, dar nu din cauza asta. La dificultăți de un asemenea gen te aștepți mereu. Dar nu, e vorba de altceva. Dispar diferite lucruri.

– Adică?

– Continuă să se piardă obiectele cele mai dispara­te... și într‑un mod cu totul de neînțeles.

– Vrei să spui, poate, că aceste obiecte sunt furate?

– Întocmai.

– Au chemat poliția?

– Nu încă. Sora mea speră să nu fie nevoie. E foarte atașată de tinerii aceia, de unii dintre ei, cel puțin, și ar prefera să‑i dea de capăt singură.

– Înțeleg, zise Poirot, meditativ. Toate acestea, însă, nu explică anxietatea dumitale, care, îmi închipui, trebuie să o răsfrângă pe cea a surorii.

– Nu‑mi place situația, domnule Poirot, nu‑mi place deloc. Nu mă pot opri să nu mă gândesc că dedesubt ar fi ceva obscur. Nu reușesc să‑i găsesc o explicație logică.

Poirot dădea din cap, gânditor. Călcâiul lui Ahile la domnișoara Lemon fusese dintotdeauna lipsa sa totală de imaginație. Imbatabilă în chestiunile de ordin practic, era pierdută când trebuia să opereze cu fantezia.

– Nu este vorba, din întâmplare, de sustrageri neînsemnate? Un cleptoman, poate?

– Nu cred. Am consultat Enciclopedia Britanică și chiar un tratat de medicină asupra problemei cleptomaniei, dar am impresia că nu de așa ceva e vorba în cazul nostru.

Pentru un minut, Poirot tăcu. Ca secretara sa să comită greșeli de ortografie în corespondență era, neîndoielnic, supărător. Dar era un motiv suficient pentru a se amesteca în treburile unei femei în încurcătură cu oaspeții unui hotel atât de „internațional”? Poirot încerca să se convingă pe sine însuși că acel unic motiv îl împingea să se ocupe de afacere și nu, mai curând, doar plictiseala din ultima vreme și mediocritatea istorioarei.

– Ce‑ai spune, domnișoară Lemon, dacă am invita‑o pe sora dumitale, într‑o după-amiază, la ceai? Poate aș putea să‑i fiu, într‑un fel, de ajutor.

– Sunteți foarte amabil, domnule Poirot, cu adevărat foarte amabil. Sora mea e liberă chiar după‑amiază.

– Atunci am putea stabili pentru mâine.

Credinciosul George a primit însărcinarea de a aproviziona, pentru ziua următoare, un somptuos serviciu de ceai cu pâine prăjită cu unt și alte delicatese.