Impuscaturi la Stonygates
Aa
Impuscaturi la Stonygates de Agatha Christie
Doamna Van Rydock se îndepărtă de oglindă și suspină:
— În sfârșit, murmură, va trebui să meargă cum e. Tu ce zici, Jane?
Miss Marple plimbă o privire critică pe creația lui Lavanelli, înainte ca să răspundă:
— După părerea mea, este o rochie foarte frumoasă.
— Oh, nu este nimic de reproșat rochiei, replică doamna Van Rydock, suspinând din nou. Ajută-mă să o scot, Stéphanie.
Camerista, o femeie fără vârstă, cu părul argintiu, făcu să alunece, cu îndemânare, rochia de-a lungul brațelor ridicate ale doamnei Van Rydock.
Își păstrase formele zvelte, dar corsetul care i se ghicea sub furoul de satin de culoarea piersicii nu era străin de asta. La prima vedere, fața sa, tonifiată de masaje constante, apărea aproape tinerească sub un strat de cremă și de farduri. Părul, întotdeauna făcut permanent, era mai curând de un albăstrui de hortensie decât cenușiu. Îți era imposibil, uitându-te la doamna Van Rydock, să-ți imaginezi cum putea fi ea în realitate. Tot ce banul permitea era în slujba sa, completat cu regimurile, masajele și exercițiile cărora li se dedica neobosită.
— Crezi, Jane, că multă lume ar ghici că noi, tu și cu mine, suntem de aceeași vârstă? Ruth Van Rydock își privea prietena cu o oarecare maliție.
Miss Marple se arătă sinceră și încurajatoare:
— Eu nu-mi fac această iluzie! Vezi, cred că eu par cel puțin atât de bătrână pe cât sunt.
Cu părul în întregime alb, cu un chip tare blând, acoperit de riduri, cu obraji trandafirii, ochi candizi de un albastru deschis, Miss Marple era o încântătoare domnișoară bătrână. Nimeni, niciodată, nu s-ar fi gândit să vorbească de doamna Van Rydock ca de o încântătoare domnișoară bătrână.
— Este adevărat, biata mea Jane! zise doamna Van Rydock. Și continuă cu un neașteptat hohot de râs: De altminteri, ca și mine, dar nu în același mod. Vorbind despre mine, oamenii spun: „Este nemaipomenit cum își păstrează silueta, bătrâna mârțoagă!”. Ei știu foarte bine că sunt o mârțoagă bătrână. Și o știu prea bine și eu!
Se lăsă să cadă pe un fotoliu acoperit cu satin.
— Mulțumesc, Stéphanie, nu mai am nevoie de tine.
Camerista ieși, purtând pe braț rochia împăturită cu grijă. Iar doamna Van Rydock reluă:
— Draga mea, Stéphanie! Sunt de-acum peste treizeci de ani de când este cu mine. Este singurul suflet din lume care știe ce fel de aer am cu adevărat... Apoi schimbând tonul: Ascultă, Jane, zise, trebuie să-ți vorbesc.
Miss Marple se întoarse spre prietena sa. Fața îi luase o expresie atentă. În încăperea aceea bogată de hotel luxos, era un pic deplasată în rochia sa neagră fără formă și cu enorma ei sacoșă.
— Sunt neliniștită din cauza lui Carrie-Louise.
— Carrie-Louise?
Miss Marple repetase acest nume pe un ton visător. El o ducea foarte departe, în trecut.
Pensionul din Florența... Ea însăși, tânără englezoaică, numai în alb și roz, născută în umbra unei catedrale, și cele două micuțe Martin, americane și grozav de amuzante cu felul lor de a pronunța, atât de nostim, cu manierele lor, directe, cu vitalitatea lor, Ruth, voinică, pasională, întotdeauna „plecată după glorie”, Caroline-Louise, subțire, distinsă, visătoare...
— Când ai văzut-o ultima oară, Jane?
— O, demult, acum douăzeci și cinci de ani, poate. Firește, ne scriem întotdeauna de Crăciun.
Ce lucru curios, prietenia! Jane Marple atât de tânără atunci și cele două americane... Drumurile lor se despărțiseră aproape imediat, dar, cu toate acestea, vechea afecțiune supraviețuise. Scrisori din când în când și felicitări de Crăciun. Și cu Ruth, care locuia în America, Jane se întâlnea mai des, pe când nu o vedea aproape niciodată pe Carrie-Louise, care se stabilise în Anglia.
— De ce ești neliniștită, Ruth? o întrebă Miss Marple.
— Din noi două, când eram tinere, Carrie-Louise era cea mai idealistă, declară Ruth Van Rydock, în loc să răspundă la întrebarea prietenei sale. În vremurile acelea era la modă să trăiești pentru un ideal. Toate fetele aveau unul. Era comme il faut. Tu, Jane, doreai să mergi să îngrijești leproșii. Eu voiam să mă fac călugăriță. Îți revii din aceste himere. Dar, vezi tu, Carrie-Louise... Chipul i se întunecă. Cred că, într-adevăr, asta mă chinuiește legat de Carrie-Louise... Ea s-a căsătorit, succesiv, cu trei fenomene.
— Dar, Ruth..., începu Miss Marple.
— Știu, știu, zise cu nerăbdare. Lui Gulbrandsen, primul ei soț îi stătea bine să fie un fenomen, nu era lipsit de simț practic. Când s-au căsătorit, el avea cincizeci de ani, fiii săi erau deja mari și el strânsese o avere enormă.
Miss Marple clătină capul, cu un aer gânditor. Numele lui Gulbrandsen era cunoscut în lumea întreagă. Acest remarcabil om de afaceri de o cinste ireproșabilă realizase o avere atât de colosală, încât singură filantropia îi oferise mijlocul de a o cheltui. Fundația Gulbrandsen, Bursele de Cercetare Gulbrandsen, Azilurile Gulbrandsen și opera sa cea mai cunoscută din toate, imensul colegiu înființat pentru copiii de muncitori îi păstrau acestui nume întreaga sa semnificație.
— Niciodată nu mi-a părut mai bine pentru sora mea decât în ziua în care, după moartea lui Gulbrandsen, s-a căsătorit cu Johnnie Restarick. Nu fiindcă i-aș fi luat în serios decorurile de teatru sau așa-zisa sa muncă de regizor. Pentru bani a luat-o de soție... O, bineînțeles, poate nu numai. Dar, în orice caz, nu ar fi luat-o, dacă nu i-ar fi avut. Pe urmă, însă, femeia aceea groaznică, iugoslava aceea a pus gheara pe el. Efectiv l-a înhățat. Dacă ea, Carrie-Louise, ar fi avut un dram de bun simț și, pur și simplu, l-ar fi așteptat, el s-ar fi întors.
— A suferit mult? întrebă Miss Marple.
— Asta-i cel mai ciudat: închipuiește-ți că nu cred. A fost adorabilă în toată afacerea asta... Este adevărat că-i stă în fire. Ea este adorabilă. Nu se gândea decât să divorțeze, pentru ca el să poată să se însoare cu individa aceea. S-a oferit să-i ia la ea pe cei doi băieți, pe care el îi avea din prima căsătorie, pentru ca ei să ducă, astfel, o viață mai ordonată. Așa încât, sărmanul Johnnie... a trebuit să ia de nevastă creatura. Ea i-a făcut viața un iad timp de șase luni, după care, într-un acces de furie, l-a antrenat într-o prăpastie cu mașina sa. Se spune că a fost un accident, dar sunt convinsă că a făcut-o dinadins.
Doamna Van Rydock tăcu, luă o oglindă, își trecu în revistă cele mai mici detalii ale feței și, apucând o pensetă, își smulse dintr-o sprânceană un fir mai lung decât celelalte.
— Iar pe urmă, Carrie-Louise n-a simțit nimic mai presant decât să se mărite cu o altă „figură”, acest Lewis Serrocold. Încă un fenomen! încă un idealist! O, nu zic că n-o iubește pe Carrie-Louise. Dar el are aceeași manie de a vrea să facă pe toată lumea fericită. Ca și cum asta ar fi cu putință!
— Este destul de greu, într-adevăr, spuse Miss Marple.
— Tineretul delincvent! Asta-i ideea lui fixă! A răsturnat proprietatea lor pe dos ca să-și pună în practică teoriile. Este acum o casă de educație pentru tineri detracați. Nimic nu le lipsește: găsești psihiatri, psihanaliști, psihologi și tot ce vrei. Lewis și Carrie-Louise sunt acolo, înconjurați de acești băieți, care nu sunt tocmai normali. Casa este plină de specialiști de toate soiurile, medici, profesori, care de care mai entuziaști. Jumătate din ei sunt complet nebuni și întreaga echipă este debusolată. Iar micuța mea Carrie-Louise trăiește în mijlocul a așa ceva!
Ruth tăcu din nou și-și îndreptă ochii nefericiți spre Miss Marple. Aceasta părea perplexă.
— Nu mi-ai spus, încă, Ruth, de ce te temi pentru sora ta.
— Ți-am zis, nu știu nimic și tocmai asta mă chinuiește mai mult. Vin de la Stonygates, am fost în trecere, dar tot timpul am avut impresia a ceva anormal... În atmosferă... În casă. Și știu că nu e doar o idee. Sunt foarte sensibilă la ambianță. Întotdeauna am fost... Jane, spuse pe un ton mai accentuat, aș vrea să te duci acolo cât mai repede și să vezi ce se întâmplă.
— Eu? se miră Miss Marple. De ce, eu?
— Pentru că tu ai un fler incomparabil pentru acest gen de lucruri și asta, dintotdeauna. Tu ești amabilă și ai un aer inofensiv, ceea ce nu constituie o piedică, pentru ca, în ciuda acestei aparențe, să nu poți fi surprinsă de nimic și să fii oricând pregătită să iei în considerare ceea ce poate fi mai rău.
— Dar, draga mea Ruth, cum vrei să debarc dintr-odată la Carrie-Louise? întrebă Miss Marple pe un ton liniștit.
— Am pus totul la cale. Nu te înfuria pe mine. Am pregătit deja terenul. I-am scris lui Carrie-Louise, ca să-i vorbesc de tine. Cum, de fapt, mă așteptam, te invită la ea. Scrisoarea ei trebuie să te aștepte la tine.
Înainte de a lua trenul ca să se întoarcă la St. Mary Mead, Miss Marple ținu să i se dea câteva lămuriri.
— Ceea ce vreau să știu, micuța mea Ruth, sunt faptele... Și o idee aproximativă asupra oamenilor pe care am să-i găsesc la Stonygates.
— De acord. Tu cunoști povestea căsătoriei lui Carrie-Louise cu Gulbrandsen. N-au avut copii și ea a fost foarte afectată de asta. Gulbrandsen era văduv și tatăl a trei băieți mari. În cele din urmă au adoptat o fetiță. I-au spus Pippa... O minune de copil. Avea exact doi ani când au luat-o.
— De unde provenea? îi cunoștea familia?
— Sincer vorbind, nu mai știu aproape nimic... Dacă am știut ceva vreodată. Să se fi adresat ei unei societăți de adopție? O fi fost copilul unei familii care nu o dorea și de care Gulbrandsen o fi auzit vorbindu-se? Indiferent cum o fi fost, cum a ajuns micuța la ei, Carrie-Louise și-a dat seama că, în sfârșit, avea să aibă un bebeluș. După câte mi-au zis unii medici, se pare că această coincidență este destul de frecventă. Înainte de adopție, ar fi fost nebună de bucurie, dar, iubind-o pe Pippa cum începuse să o iubească, s-a simțit, ca să spun așa, vinovată față de ea. În plus, când s-a născut, Mildred era un copil oribil. Îi semăna lui Gulbrandsen, care era puternic și bun, dar tare urât. Carrie-Louise se temea atât de mult să nu facă vreo diferență între fiica sa adoptivă și cealaltă, încât, cred că mai curând a răsfățat-o pe Pippa, purtându-se, totodată, sever cu Mildred. Am chiar impresia că, în unele momente, Mildred era invidioasă. Dar, la drept vorbind, nu le vedeam des. Copiii au crescut, Pippa a devenit încântătoare, iar Mildred nu s-a schimbat. Când a murit Eric Gulbrandsen, Mildred avea cincisprezece ani și Pippa, optsprezece. Pe urmă Pippa s-a căsătorit cu un marchiz italian, iar Mildred cu un oarecare canonic Strete, un om foarte bine, dar care era permanent răcit la cap. Avea cu zece sau cincisprezece ani mai mult decât ea. Cred că au fost foarte fericiți.
A murit anul trecut și Mildred s-a reîntors să trăiască la Stonygates, cu mama sa. Dar merg prea repede. Am sărit unul sau două mariaje. Să revin, deci Pippa s-a căsătorit cu un italian. După un an, a murit aducând pe lume o fetiță: Gina. O adevărată dramă. Toată lumea a fost răscolită. Carrie-Louise făcea constant naveta între Anglia și Italia, și Roma a fost locul în care l-a întâlnit pe Johnnie Restarick și pe care l-a luat de bărbat. Marchizul s-a recăsătorit și el și s-a arătat dispus să-și lase micuța copilă în Anglia, pentru ca să o crească extrem de bogata sa bunică. Așa că s-au instalat cu toții la Stonygates: Johnnie Restarick și Carrie-Louise, cei doi fii ai lui Johnnie, Alexis și Stephen, micuța Gina și Mildred, care, puțin după aceea, și-a luat de bărbat canonicul. Apoi a avut loc toată istoria aceea cu iugoslava, divorțul... Cei doi băieți au continuat să vină în vacanțele lor la Stonygates. Ei o iubeau mult pe Carrie-Louise. Pe urmă, sora mea s-a căsătorit cu Lewis.
Doamna Van Rydock se opri, ca să-și reia respirația, apoi întrebă:
— Nu l-ai întâlnit niciodată pe Lewis?
— Nu. Am văzut-o pe Carrie-Louise ultima dată în 1928. Cu multă gentilețe m-a invitat la Covent Garden.
— Înțeleg. Ei, bine, Lewis era pe de-a-ntregul soțul care putea să-i convină. Expert-contabil deosebit de apreciat, bogat și aproape de aceeași vârstă cu ea. Și unde mai pui, o reputație perfectă... Numai că era un fenomen. Era de-a dreptul obsedat de problema salvării tinerilor delincvenți...
Ruth Van Rydock scoase un suspin, văzând că Miss Marple își privește ceasul.
— E ora trenului tău? Și eu n-am ajuns decât la jumătate! În sfârșit, cred că ai să vezi bine tu singură.
— Așa mă gândesc și eu, spuse Miss Marple.
2.
În bătaia tuturor vânturilor, gara din Market-Kimble era vastă și pustie. Abia dacă se vedeau unul sau doi călători și câțiva lucrători. Miss Marple privea în jurul ei, un pic nesigură, când o abordă un tânăr.
— Miss Marple? întrebă.
Vocea lui avea o neașteptată nuanță dramatică. Ai fi zis că numele pe care îl rostise era primul cuvânt din rolul său într-o comedie de amatori.
— Am venit după dumneavoastră... De la Stonygates.
Miss Marple îl răsplăti cu un surâs recunoscător. Nu era decât o fermecătoare doamnă în vârstă și fără apărare, dar ochii săi de un albastru deschis, dacă el i-ar fi remarcat, ar fi putut să-i pară interlocutorului straniu de pătrunzători. Înfățișarea tânărului nu se potrivea cu vocea sa.
Era cu mult mai puțin frapantă. Aproape că ai fi putut să-l caracterizezi ca insignifiant. Un tic nervos îl făcea să-și clipească pleoapele neîncetat.
— Vă mulțumesc, spuse Miss Marple, nu am decât această valiză.
Observă că băiatul se feri să apuce el însuși valiza. Pocni din degete ca să cheme un hamal, care trecea împingând un cărucior plin cu bagaje.
— Luați această valiză, vă rog. Și adăugă: Este pentru Stonygates.
— Vine, vine! strigă hamalul bine dispus. Îndată! îndată!
Miss Marple avu impresia că tânărul era foarte satisfăcut. Era ca și cum nu i s-ar fi dat mai multă importanță lui Buckingham Palace decât unui chioșc cu ziare.
— Vai, acești lucrători! strigă el. Devin din ce în ce mai imposibili!
Conducând-o pe Miss Marple spre ieșire, se prezentă:
— Mă numesc Edgar Lawson. Doamna Serrocold m-a rugat să vin înaintea dumneavoastră. Eu sunt asistentul domnului Serrocold.
Miss Marple percepu în aceste cuvinte o insinuare subtilă: un om ocupat și-a amânat cu multă amabilitate afaceri importante, din curtoazie pentru soția patronului său. Exista în felul lui de a se exprima o nuanță teatrală, care suna puțin fals.
Miss Marple începu să se întrebe cine era cu adevărat Edgar Lawson.
Ieșiră din gară și Lawson o conduse pe bătrâna domnișoară spre un Ford V8 demodat.
— Doriți să vă așezați în față, lângă mine, sau preferați bancheta din spate? întrebă el.
Dar în același moment, un Rolls strălucitor intră torcând în fața gării și se opri înaintea Fordului. O tânără absolut încântătoare coborî și se apropie de ei. Faptul că purta niște pantaloni de catifea reiată și o simplă bluză de pânză, descheiată la guler, îi scotea în relief nu numai frumusețea, ci și luxul.
— Ah! Iată-te, Edgar! Am crezut că n-am să ajung cu nici un chip la timp! Văd că ai găsit-o pe Miss Marple. Am venit să o iau.
Surâsul răpitor pe care i-l adresă lui Miss Marple descoperi dinți albi ca niște perle pe o față meridional bronzată de soare.
— Eu sunt Gina, nepoata lui Carrie-Louise, anunță ea. Cum ați călătorit? Îngrozitor, cred. Aveți o sacoșă de vis. Ador sacoșele croșetate. Dați-mi-o și dați-mi și haina. Voi ține eu totul. O să urcați mai ușor.
Edgar se înroșise. Protestă:
— Ascultați, Gina. Eu am venit în întâmpinarea lui Miss Marple... Totul era prevăzut...
Gina îl privi cu un surâs nepăsător.
— Știu bine, Edgar. Dar, așa, dintr-o dată, mi-am zis că ar fi mai politicos să vin și eu. O voi lua pe Miss Marple în mașina mea. Așteaptă un moment, tu ai putea, foarte bine, să-i iei bagajele.
Trânti portiera care se afla în dreptul lui Miss Marple, sări la volan și demară.
Întorcându-se, Miss Marple remarcă expresia de pe chipul lui Lawson.
— Fetiță dragă, spuse ea, nu cred că i-ai făcut mare plăcere domnului Lawson.
Gina izbucni în râs.
— E așa caraghios cu manierele sale pompoase! Ai zice că, într-adevăr, e vreo persoană importantă.
— Și n-are nici o importanță? întrebă Miss Marple.
— Edgar!
Era în râsul disprețuitor al Ginei o notă de cruzime inconștientă. Ea adăugă:
— În orice caz, e cam într-o ureche!
— Cam într-o ureche?
— Nu există decât țicniți la Stonygates. Nu vorbesc de Lewis, de bunica, de mine, de băieți... Nici de domnișoara Bellever, firește. Dar toți ceilalți!... Mă întreb, uneori, dacă nu devin și eu puțin țicnită, trăind aici.
Părăsiseră zona gării și mașina lua viteză pe drumul pustiu. Gina aruncă o ocheadă spre însoțitoarea sa.
— Ați mai fost la Stonygates? întrebă.
— Nu. Niciodată. Dar nu trebuie să te îndoiești că am auzit mult vorbindu-se de ea.
— Casa este înfiorătoare, declară Gina râzând. O monstruozitate în stilul gotic. Ceea ce Stephen numește “cea mai bună epocă băi-dușuri-regina-Victoria”. Dar este, în același timp, nostimă. Numai acolo, înăuntru, totul este teribil de serios. Cazi peste psihiatri în toate ungherele. Lewis este înfundat până la gât. El trebuie să meargă, săptămâna viitoare, la Aberdeen, pentru o afacere legată de tribunalul corecțional. Este vorba de un băiat care a avut deja cinci condamnări.
— Tânărul care a venit să mă caute la gară, domnul Lawson, îl ajută pe domnul Serrocold, după câte mi-a zis. Este secretarul lui?
— Edgar? Nu este în stare să fie secretar. În realitate, este bolnav. Se instala în hoteluri și îi tapa pe clienți, dându-se drept erou de război, pilot de avioane de vânătoare, după care se făcea nevăzut. Este un derbedeu, după părerea mea. Dar Lewis îl supune, ca și pe ceilalți, unor anumite metode. Li se dă tuturor impresia că fac parte din familie, li se încredințează sarcini de îndeplinit, ca să li se dezvolte simțul răspunderii. Mă gândesc că, într-o zi, unul dintre ei o să ne asasineze.
Gina își termină fraza într-un hohot de râs, căruia nu i se alătură și Miss Marple.
Cum spusese Gina, Stonygates era un edificiu gotic din epoca victoriană. Un fel de templu al plutocrației. Filantropia îi adăugase aripi și dependințe de toate soiurile, care, fără să se potrivească neapărat cu ansamblul, îi răpiseră orice coeziune și orice semnificație.
— Este destul de hidos, nu? zise Gina cu o nuanță de duioșie, arătând casa aceea, în care ea crescuse. Bunica este pe terasă. Am să opresc aici, ca să ajungeți mai repede la ea.
Miss Marple o luă de-a lungul terasei, ca să-și întâlnească vechea prietenă. De departe, femeia micuță și subțire părea surprinzător de tânără, în ciuda bastonului în care se sprijinea și a mersului său lent și, vizibil, chinuit. Ai fi crezut că te uiți la o fată imitând, puțin exagerat, umbletul unei persoane în vârstă.
— Jane! strigă doamna Serrocold.
— Draga mea Carrie-Louise!
Într-adevăr, era ea, Carrie-Louise. Nu se schimbase deloc. Totuși nu se folosea de nici unul din artificiile la care apela sora sa. Părul ei cenușiu, altădată de un blond-cendré, abia dacă își schimbase culoarea. Tenul își conservase albeața trandafirie, pe care o avusese întotdeauna, iar ochii-i străluceau de tinerețe.
— Ce rău îmi pare, spuse Carrie-Louise, cu vocea sa foarte dulce, că am lăsat să treacă atâția ani fără să te văd. Jane, draga mea, sunt secole de când nu ne-am mai întâlnit!
Braț la braț, cele două bătrâne doamne se îndreptară spre casă. O persoană de o anume vârstă le aștepta pe pragul unei uși laterale. Avea un nas arogant sub părul scurt și purta un taior de tweed, trainic și bine croit.
— Este o nebunie, Carra, să rămâi afară atât de târziu, zise aceasta supărată. Așadar, n-ai să fii niciodată rezonabilă?
— Nu mă dojeni, Jolly, o imploră Carrie-Louise.
I-o prezentă pe domnișoara Bellever lui Miss Marple:
— Domnișoara Bellever este totul pentru mine: infirmieră, dragon, câine de pază, secretară, intendentă și prietenă foarte credincioasă.
Juliet Belfever inspiră adânc, iar vârful nasului i se împurpură, ceea ce la ea era un semn de emoție.
— Fac ce pot, zise pe un ton aspru, dar aici este o casă de nebuni. Nu există nici un mijloc să o organizezi cât de cât.
— Firește că nu, micuța mea Jolly. Mă întreb pentru ce mai încerci. Unde o instalezi pe Miss Marple?
— În camera albastră. Dorești s-o însoțesc?
— Întocmai, Jolly, dacă vrei. Apoi o vei aduce pentru ceai. Cred că în bibliotecă o să-l servim astăzi.
Când coborî, Miss Marple o găsi pe Carrie-Louise în fața uneia din ferestrele bibliotecii.
— Ce locuință impozantă! spuse Miss Marple. Mă simt cu totul pierdută în ea. Ați fost obligați să-i aduceți multe modificări pentru instalarea așezământului?
— O, da, nenumărate. De fapt, numai partea centrală a rămas cum era: holul cel mare, încăperile învecinate și cele care sunt deasupra. Dar cele două aripi, de la răsărit și apus, au fost complet refăcute. S-au ridicat pereți despărțitori, pentru ca să fie instalate birouri, camerele profesorilor și toate celelalte. Băieții locuiesc în clădirea școlii. Se vede de aici.
Miss Marple zări, dincolo de o barieră de copaci, mari construcții de cărămidă, apoi privirea i se opri asupra unei perechi și ea surâse, zicând:
— Ce drăgălașă este Gina!
Chipul lui Carrie-Louise se lumină.
— Nu-i așa? murmură ea. Este așa de bine s-o avem iar aici! Eu am trimis-o la Ruth, în America, la începutul războiului. Micuța își închipuise că ar fi interesant să lucreze pentru armată. Și-apoi l-a întâlnit pe tânărul acesta. S-au căsătorit după o săptămână.
Miss Marple îi contemplă pe cei doi tineri, în picioare la marginea bazinului.
— Formează un cuplu excepțional, zise ea. Nu-i de mirare că s-a îndrăgostit de el.
Doamna Serrocold avu deodată un aer încurcat.
— De fapt... Acela nu este soțul ei... Este Stephen, fiul cel mai mic al lui Johnnie Restarick. Conduce secția noastră dramatică. Pentru că noi avem un teatru, dăm reprezentații... Ca să încurajăm toate înclinațiile artistice. Stephen este atât de entuziast! Nu poți să-ți imaginezi câtă pasiune a pus în asta.
— Văd, spuse încet Miss Marple.
Ochii ei erau excelenți și, chiar de departe, deslușea foarte bine chipul frumos al lui Stephen Restarick. El o privea pe Gina și vorbea cu însuflețire. Figura Ginei nu o vedea, dar nu avea cum să se înșele asupra expresiei de pe cea a tânărului.
— Nu e treaba mea, Carrie, zise Miss Marple, dar cred că îți dai seama că este îndrăgostit de ea.
Carrie-Louise păru tulburată..
— A, nu! A, nu... Sper că nu.
— Carrie-Louise, tu ai fost întotdeauna aeriană! Nu încape nici o îndoială în privința asta.
Doamna Serrocold nu avu timp să-i răspundă. Lewis intră, venind din salon. Ținea în mână scrisori deschise.
Soțul lui Carrie-Louise era un om scund, care nu avea nimic impunător, dar a cărui personalitate frapa imediat. Ruth declarase într-o zi că semăna mai mult cu un dinam decât cu o ființă umană.
De obicei, preocupările sale imediate îl absorbeau atât de complet, încât nu acorda nici cea mai mică atenție nici obiectelor, nici persoanelor care îl înconjurau.
— O lovitură dură, draga mea. Băiatul acela, Jack Flint, a făcut iar d-alea de-ale lui. Știi că descoperisem la el pasiunea pentru trenuri. Așa că ne-am gândit, Maverick și cu mine, că dacă îi facem rost de un post la căile ferate, se va ține de el și va face treabă. Dar e întotdeauna aceeași poveste. A început iar să fure... fleacuri din biroul destinat expedițiilor. Nici măcar nu este vorba de obiecte pe care putea să le păstreze pentru el sau să le vândă. Aceasta dovedește clar că este ceva psihologic.
— Lewis, iat-o pe vechea mea prietenă, Jane Marple.
— O, încântat... Cum vă simțiți? îngăimă domnul Serrocold, absent. Cu siguranță va fi acționat în justiție. Și unde mai pui, un băiat plăcut. Fără prea multă minte, dar un băiat tare plăcut. Ar fi trebuit să vezi din ce magherniță incredibilă provine. Eu...
Se opri brusc și dinamul se branșă la invitată.
— Miss Marple! Sunt atât de mulțumit că ați venit aici pentru un veritabil sejur! Prezența unei prietene de odinioară o să-i schimbe existența lui Carrie. Împreună cu dumneata, o să poată să reînvie mii de amintiri. Din multe puncte de vedere, viața pe care o duce aici este austeră... Este atâta tristețe în istoria acestor copii nefericiți. Sper că o să rămâneți cât mai mult timp.
Miss Marple era sensibilă la farmecul acestui om și își dădea seama de seducția pe care trebuie să o fi exercitat asupra prietenei sale. În mod evident, pentru Lewis Serrocold, scopurile treceau înaintea indivizilor. Unele femei s-ar fi simțit iritate de asta. Dar, Carrie-Louise nu era dintre ele.
După ce Lewis își trie și celelalte scrisori, spuse pe un ton distrat soției sale:
— Ceaiul este pregătit, draga mea.
— Credeam că azi îl servim aici.
— Nu, în salon. Ceilalți ne așteaptă.
Carrie-Louise își trecu brațul sub cel al lui Miss Marple și se îndreptară spre salonul cel mare. O femeie trecută de prima tinerețe, un pic durdulie trona în spatele mesei cu ceaiul.
— Jane, iat-o pe Mildred, fiica mea, Mildred. Tu trebuie să n-o fi văzut de când era doar o fetiță.
Dintre toate persoanele pe care Miss Marple le întâlnise până atunci, Mildred Strete era cea care se armoniza cel mai bine cu această casă. Ea avea aerul respectabil și un pic plicticos care șade bine unei văduve de canonic. O femeie obișnuită, cu o față mare, inexpresivă, și ochi spălăciți. Miss Marple își aduse aminte că fusese o fetiță foarte urâtă.
— Și uite-l și pe Wally Hudd, soțul Ginei.
Wally era un tânăr colos, tuns perie, cu un chip posomorât. Salută stângaci, continuând să se îndoape cu chec cu prune.
Gina sosi repede cu Stephen Restarick și numeroase alte persoane. Miss Marple era un pic năucită și de aceea, după ceai, urcă în camera sa cu plăcere, să se întindă un minut.
