Misiune periculoasa

Misiune periculoasa de Agatha Christie

Capitolul I

Bărbatul așezat în spatele biroului deplasă cu câțiva centimetri spre dreapta un greupress‑papiers de sticlă. Mai degrabă gânditor decât preocupat, chipul său părea lipsit de expresivitate. Avea tenul palid al oamenilor care petrec cea mai mare parte a zilei la lumină artificială. Se vedea că este un om de cabinet. Un om al dosarelor și fișelor. Chiar și faptul că, pentru a ajunge la el, trebuia să treci prin lungi și întortocheate culoare subterane, avea ceva ciudat și insolit. Cu greu puteai să‑i dai o vârstă. Nu părea nici bătrân, nici tânăr. Nu avea riduri, dar în ochii săi se putea citi o mare oboseală.

Celălalt personaj care se găsea în încăpere era mai în vârstă. Brunet, cu o mică mustață, având o alură militară, lăsa să se întrevadă în mod clar excesul de activitate și de energie. Neputând sta locului, se plimba în lung și lat, plasând din când în când, cu o voce scurtă, câte o remarcă explozivă.

— Rapoarte, rapoarte și iar rapoarte!… Și nici măcar unul din toată grămada aceasta în care să poți găsi totuși ceva!

Bărbatul care era la birou își plecă privirea asupra hârtiilor din fața sa. Deasupra lor, se afla o fișă din carton care purta un nume, urmat de un semn de întrebare: “Betterton, Thomas Charles?” Clătinând din cap spuse:

— Ați studiat aceste rapoarte, așa‑i? Nu conțin nimic interesant?

— Cum aș putea să fac o astfel de afirmație? răspunse celălalt ridicând din umeri.

— Desigur nu se știe niciodată!

— A fost văzut pe Riviera, a fost întâlnit la Anvers, identificat în mod cert la Oslo, zărit la Biarritz, remarcat la Strasbourg, unde comportamentul său a părut suspect. A fost văzut pe plaja de la Ostende, în compania unei blonde încântătoare și plimbându‑se pe străzile din Bruxelles, cu un superbgreyhound[1], nu a fost încă întâlnit la Grădina zoologică, cu brațul pus pe după gâtul unei zebre, dar va veni și asta, nici o grijă!

— Dumneavoastră personal, Wharton, aveți vreo idee? În ceea ce mă privește, așteptam mult de la pista din Anvers, dar ea n‑a dus nicăieri. Evident…

Bărbatul tăcu ca și cum s‑ar fi cufundat într‑un abis de reflecții, din care nu ieși decât pentru a pronunța cuvintele destul de enigmatice:

— Da, este posibil. În ciuda acestui fapt, mă întreb…

Colonelul Wharton se așeză pe brațul unui fotoliu.

— Trebuie totuși să terminăm odată! spuse el cu puțină exasperare în glas. Există aici un DE CE, un CUM și un UNDE care nu pot rămâne la infinit fără răspuns. Nu putem să ne permitem să pierdem în fiecare lună câte un savant specializat fără a fi în stare sa spunem CUM dispare, DE CE pleacă și UNDE pleacă. Se află unde gândim noi sau în altă parte? In această privință am avut întotdeauna părerea noastră, dar nu mai sunt atât de sigur că ar valora ceva. Ați citit ultimele rapoarte despre Betterton care ne‑au sosit din Statele Unite?

Bărbatul de la birou clătină din cap.

— Da. A avut idei de stânga, dar, după câte știu, nu prea mult timp. A lucrat bine înainte de război, dar nimic senzațional. Când Mannheim a fugit din Germania, Betterton îi era adjunct în calitate de asistent și a sfârșit prin a se căsători cu fiica lui Mannheim. După moartea acestuia din urmă, a continuat lucrările savantului german și a devenit celebru cu stupefianta descoperire a fisiunii ZE. O adevărată revoluție științifică ce l‑a făcut celebru. I se prezicea o carieră extrem de strălucitoare, când moartea soției sale, survenită la puțin timp după căsătoria lor, l‑a lăsat descumpănit. A venit în Anglia și, de un an și jumătate, s‑a stabilit la Harwell. S‑a recăsătorit acum șase luni.

— Din acest punct de vedere, nu avem nimic?

— După câte cunoaștem noi, nimic. Este fiica unui avocat din Harwell care, înainte de căsătorie, lucra într‑o companie de asigurări. După informațiile pe care le deținem, nu s‑a ocupat niciodată de politică.

— Fisiunea ZE! exclamă Wharton, dezgustat. Mă întreb unde găsesc ei aceste denumiri. Cred că sunt depășit. N‑am văzut niciodată o moleculă și, astăzi, ei ajung să împartă Universul cu bombe atomice, cu fisiuni nucleare, cu fisiuni ZE și nu mai știu ce! Și Betterton era unul dintre acești ași!… Ce se spune despre el, la Harwell?

— Că avea o personalitate foarte atașantă. În privința lucrărilor sale nu prezentau nimic deosebit. Simple variații asupra aplicațiilor practice ale fisiunii ZE…

Cei doi bărbați păstrară liniștea o clipă. Vorbiseră mult și fără rezultat. Rapoartele serviciile de securitate formau un teanc mare pe birou fără să spună nimic interesant.

— Desigur, reluă Wharton, când a sosit în Anglia, ne‑am informat foarte serios asupra lui.

— Da. Rezultatele anchetei au fost satisfăcătoare.

— Optsprezece luni! spuse gânditor Wharton. Știți că asta‑i înspăimântă? Măsuri de securitate, impresia de a te afla tot timpul sub microscop, această viață retrasă, totul sfârșește prin a le deveni insuportabil. Devin nervoși, ciudați și, am constatat‑o adesea, încep să viseze la o lume ideală. Sunt liberi, sunt ca frații, nu ausecrete unii față de alții și lucrează cu toții pentru binele omenirii. Ajunși în acest punct intră în scenă cineva, care reprezintă, mai mult sau mai puțin, pleava omenirii, cineva care știe că a venit momentul să acționeze și care nu‑l lasă să‑i scape. Nu e nimeni mai credul decât savantul, oricine o va spune. De ce? Nu știu!

Celălalt avu un surâs plictisit.

— Nu poate să fie altfel, spuse el. Savantul este sigur că știe, și acest lucru este întotdeauna periculos. Noi facem parte din altă tagmă. Noi suntem umili și nu ne facem iluzii că vom salva lumea. Noi știm ce putem și încercăm să înlăturăm piesele care ar putea împiedica mersul înainte. Dacă am cunoaște numai puțin mai mult decât Betterton! continuă el. Nu vorbesc despre trecutul lui, despre ceea ce a putut face, ci de aceste nimicuri care ne‑ar putea lămuri asupra personalității unui individ; glumele care‑l amuză, lucrurile care‑l fac să înjure, oamenii pe care‑i admiră și cei care‑l exasperează.

— Ați văzut‑o pe soția sa?

— De mai multe ori.

— Nu v‑a fost de nici un ajutor?

— Până în prezent, nu.

— Credeți că știe ceva?

— Firește, ea pretinde că nu știe nimic. Atitudinea clasică. La care se adaugă: durere, angoasă, “nimic nu lasă să se întrezărească”, “soțul meu ducea viața cea mai normală, nu avea nici o neliniște, de nici un fel” etc., etc. După părerea ei, ar fi fost răpit.

— Nu sunteți de aceeași părere, nu‑i așa?

Bărbatul de la birou scoase un suspin.

— Am un defect: nu cred niciodată pe nimeni.

— Cum vi se pare? întrebă Wharton.

— Este o femeie obișnuită, așa cum întâlniți în fiecare zi la prietenii dumneavoastră, jucători de bridge.

— Am remarcat. Asta face problema și mai dificilă.

— În acest moment se află aici. A venit să mă vadă și vom bate împreună același teren.

— Aceasta este singura metodă, spuse Wharton. De altfel, mie nu mi‑ar conveni. Nu aș avea răbdarea s‑o fac.

Se ridică.

— Plec. Nu am progresat deloc, așa‑i?

— Din nefericire, nu. Ați putea să vedeți mai de aproape acest raport din Oslo. S‑ar putea foarte bine ca Betterton să fie acolo.

Wharton aprobă printr‑o mișcare a capului și ieși. Celălalt ridică receptorul telefonului.

— O primesc pe doamna Betterton! Trimiteți‑mi‑o!

Câteva clipe mai târziu cineva bătea la ușă, iar doamna Betterton fu introdusă. Era o femeie cu o talie frumoasă, având cam vreo douăzeci și șapte de ani.

Lucrul cel mai remarcabil la ea era părul, un minunat păr de un brun roșcat, de o splendoare flamboaiantă. Fața era nesemnificativă, cu ochibleu‑vert și cu gene foarte marcate, lucru frecvent la roșcate. Observă că nu era machiată și acest detaliu îl preocupă, în timp ce, după ce‑și salutase vizitatoarea, o invită să se instaleze confortabil într‑un fotoliu foarte apropiat de biroul său. Din cauza acestei absențe de fard, înclina puțin să creadă că doamna Betterton știa mai mult decât pretindea. O femeie într‑adevăr nefericită și neliniștită nu‑și neglijează machiajul. Dimpotrivă, ea‑l îngrijește, pentru că știe că necazul urâțește. Se întrebă dacă doamna Betterton nu se farda intenționat, în scopul de a juca mai bine rolul de soție înnebunită de durere.

Abia așezat, spuse:

— Sper, domnule Jessop, că aveți noutăți și că pentru asta…

— Sunt dezolat, doamnă, că v‑am făcut să veniți și că nu am nimic nou să vă comunic.

Olive Betterton surâse cu tristețe.

— Știu. Scrisoarea dumneavoastră m‑a prevenit. Voiam totuși să cred că de când ați scris‑o… Cu toate astea, mă bucur că am venit. Să rămân acasă, să mă întreb, să întorc pe toate fețele aceleași idei, este cel mai rău din tot răul! Pentru că realizez faptul că nu se poate face nimic!

Bărbatul pe care‑l numise Jessop reluă pe un ton blând:

— Nu‑mi purtați pică, doamnă, fiindcă astăzi trebuie să vă pun din nou întrebări pe care vi le‑am mai pus, să revenim împreună asupra unor fapte pe care le‑am mai examinat. Este foarte posibil ca un mic detaliu să apară, un detaliu care ne‑a scăpat până acum, la care nu ne‑am gândit și care poate fi încărcat de semnificații…

— Înțeleg foarte bine. Puteți să mă întrebați tot ce doriți.

— V‑ați văzut soțul, pentru ultima dată, pe 23 august?

— Da.

— Ziua în care a părăsit Anglia, pentru a merge la o conferință ce avea loc la Paris.

— Exact.

— A asistat, continuă Jessop, la reuniunile din primele două zile. În a treia zi nu a mai fost văzut. Se pare că în acea zi a spus unuia dintre colegii săi că va face o plimbare cubateau‑mouche.

— Cubateau‑mouche? Ce înseamnă unbateau‑mouche?

— Un vaporaș care navighează pe Sena, spuse Jessop surâzând.

Cu privirea fixată asupra interlocutoarei sale, adăugă:

— Nu vi se pare ciudat acest lucru, din partea soțului dumneavoastră?

— Ba da, spuse ea. După părerea mea, lucrările conferinței îl interesau mai mult decât plimbările pe Sena.

— Nu mă îndoiesc. E adevărat că în acea zi, problemele înscrise pe ordinea de zi nu erau din cele care‑i rețineau în mod deosebit atenția. S‑ar putea deci, foarte bine, să‑și fi luat liber. După părerea dumneavoastră, nu i s‑ar potrivi deloc această gândire?

— Nu.

— În acea seară, reluă Jessop, nu s‑a întors la hotel. Atât cât s‑a putut stabili, nu a părăsit Franța, asta cel puțin folosindu‑se de propriul lui pașaport. E posibil să fi avut un altul?

— Un altul? Ce să facă cu el?

— Nu ați văzut niciodată la el vreun pașaport cu un alt nume decât al său?

— Niciodată! Și niciodată, adăugă ea animându‑se brusc, n‑o să mă faceți să cred ceea ce gândiți dumneavoastră cu toții, că ar fi plecat din propria‑i voință. I s‑a întâmplat ceva. Sau, ei bine, și‑a pierdut memoria!

— Se purta frumos?

— Foarte frumos. Deoarece lucra mult, era câteodată obosit, dar sănătatea sa era perfectă.

— Nu ați avut impresia că ar fi îngrijorat sau deprimat?…

— Niciodată!

Ea scoase batista din poșetă. Degetele‑i tremurau.

— Este îngrozitor! strigă ea, cu o voce spartă. S‑ar spune că trăiesc un vis urât. Niciodată nu a absentat fără să mă fi prevenit. I s‑a întâmplat ceva, sunt sigură! A fost răpit sau a fost ucis! Este o idee care mă revoltă, dar, cu cât mă gândesc la ea cu atât sunt mai convinsă că la ora actuală este mort!

— Să vedem! protestă Jessop… Este o ipoteză pe care n‑o justifică nimic. Dacă ați avea dreptate, de mult i s‑ar fi găsit corpul!

— Nu e sigur! Se poate foarte bine să fi fost aruncat în apă sau să fi fost împins într‑o canalizare. La Paris, totul este posibil.

— Pot să vă garantez, doamnă, că Parisul este un oraș unde poliția e bine organizată.

Încetând să‑și tamponeze ochii cu batista, ea replică agresiv:

— Ideea dumneavoastră o cunosc, dar vă înșelați. Tom nu era omul care să trădeze, sau să vândă secrete. Nu era comunist. În viața sa nu era nimic de ascuns.

— Care erau ideile sale politice?

— În Statele Unite era democrat, cred. Aici, a votat cu laburiștii. Dar nu‑l interesa politica. Era un om de știință, atâta tot. Și un mare savant! adăugă ea, disprețuitor.

— Exact, spuse Jessop. Un mare savant… Asta‑i toată afacerea!

Se poate foarte bine să i se fi făcut oferte considerabile pentru a‑l face să se decidă să părăsească Anglia și să meargă să lucreze în altă parte.

— Fals! spuse ea indignată și continuă: este tocmai ceea ce jurnalele ar vrea să facă să se creadă și ceea ce credeți chiar dumneavoastră! Dar nu este adevărat! Niciodată nu ar fi plecat fără să‑mi spună, unde merge sau să‑mi spună destule, pentru ca eu să pot bănui.