Miss Marple 13 probleme

Miss Marple 13 probleme de Agatha Christie

Clubul de marți seara

– Mistere nerezolvate...

Raymond West scoase un nor de fum și repetă cuvintele cu un soi de plăcere deliberată.

– Mistere nerezolvate...

Privi în jur cu mulțumire. Camera era veche, cu traverse late, negre de‑a lungul tavanului și mobilată cu piese vechi care‑i aparținuseră de la început. De aici privirea mulțumită a lui Raymond West. De profesiune era scriitor și‑i plăcea ca atmosfera să n‑aibă hibe. Casa mătușii sale Jane fusese întotdeauna un cadru potrivit pentru personalitatea ei. Privi spre cămin, unde ea stătea dreaptă în marele fotoliu al bunicului. Miss Marple purta o rochie de brocard, foarte strâmtă în talie. Dantelă „Mechlin” era aranjată în cascadă în față. Avea un șal de dantelă neagră și o bonetă neagră, tot din dantelă, îi acoperea părul argintiu strâns sus. Tricota ceva alb, moale din lână. Ochii săi de un albastru pal, binevoitori și tandri îl priveau pe nepot și pe musafirii acestuia cu plăcere nedisimulată. Ei se opriră întâi asupra lui Raymond, evident bine dispus, apoi asupra pictoriței Joyce Lempriere, cu părul ei negru strâns și ochi verzi, ciudați, apoi asupra acelui bărbat de lume, manierat, sir Henry Clithering. Mai erau două persoane în cameră, doctorul Pender, reverendul în vârstă al parohiei și domnul Petherick, avocat, un bărbat mic de statură, uscățiv, cu ochelari, pe deasupra cărora se uita, nu prin ei. Miss Marple le acordă un moment de atenție tuturora, după care se reîntoarse la tricotat, zâmbind ușor.

Domnul Petherick tuși ca, de obicei, când își prefața remarcile.

– Ce spuneai, Raymond? Mistere nerezolvate? Ha, - și ce‑i cu ele?

– Nu‑i nimic cu ele, zise Joyce Lempriere. Lui Raymond îi place doar sunetul cuvintelor și felul cum le pronunță el.

Raymond West îi aruncă o privire de reproș, la care ea își dădu capul pe spate și începu să râdă.

– Este un farsor, nu‑i așa, Miss Marple? întrebă ea. Sunt sigură că știți asta.

Miss Marple îi zâmbi cu blândețe, dar nu‑i răspunse.

– Viața însăși este un mister nerezolvat, comentă clericul pe un ton grav.

Raymond se ridică în scaun și‑și dădu la o parte țigara cu un gest impulsiv.

– Nu la asta mă refer. Nu vorbeam despre filosofie. Mă gândeam la fapte adevărate, clare, prozaice, lucruri care s‑au întâmplat și nimeni nu le‑a explicat vreodată.

– Știu la ce fel de lucruri te referi, dragă, zise Miss Marple. De exemplu, doamna Carruthers a trăit o experiență foarte ciudată ieri dimineață. A cumpărat aproape trei sute de grame de creveți curățați de la magazinul „Elliot”. S-a mai dus la alte două magazine și când a ajuns acasă a descoperit că nu avea creveții la ea. S-a întors la cele două magazine, pe la care fusese, dar creveții ăștia dispăruseră complet. Asta mi se pare cu totul ieșit din comun.

– O poveste foarte dubioasă, zise sir Henry Clithering, grav.

– Există, desigur, tot felul de explicații posibile, continuă Miss Marple, obrajii îmbujorându‑i-se de emoție. De exemplu, altcineva...

– Dragă mătușă, zise Raymond West, oarecum amuzat, nu m‑am referit la tipul ăsta de incident sătesc. Mă gândeam la crime și dispariții, tipul de lucruri despre care sir Henry ne‑ar putea povesti acum dacă ar vrea.

– Dar eu nu vorbesc niciodată despre meseria mea, zise sir Henry cu modestie. Nu, nu vorbesc niciodată despre cazurile mele.

Sir Henry Clithering fusese până nu de mult inspector la Scotland Yard.

– Îmi închipui că rămân o mulțime de crime și alte chestii de astea nerezolvate de poliție, interveni Joyce Lempriere.

– Cred că e un lucru subînțeles, opină domnul Petherick.

– Mă întreb, continuă Raymond West, ce tip de minte îți trebuie ca să reușești să rezolvi cel mai bine un mister? Ne gândim cel mai adesea că obișnuiții detectivi de la poliție duc lipsă de imaginație.

– Ăsta e punctul de vedere al unui profan, zise sir Henry pe un ton rece.

– Cred că aveți nevoie de un comitet, zâmbi Joyce. Pentru psihologie și imaginație trebuie să vă adresați scriitorului...

Făcu un semn ironic din cap către Raymond, dar acesta rămase serios.

– Arta de a scrie îți oferă posibilitatea de introspecție în natura umană, spuse el grav. Descoperi, câteodată, motive pe care omul obișnuit le ignoră.

– Știu, dragă, că volumele tale sunt foarte ingenioase, îl lăudă Miss Marple. Dar chiar ești convins că oamenii sunt atât de nesuferiți după cum îi înfățișezi?

– Dragă mătușă, rămâi la părerile dumitale. Să mă ierte Cel de Sus dacă aș putea să le zdruncin în vreun fel.

– Am vrut să zic, se încruntă puțin Miss Marple, în timp ce‑și număra ochiurile de pe andrea, că mulți oameni nu mi se par nici răi, nici buni, ci doar foarte proști.

Domnul Petherick tuși ca de obicei:

– Nu crezi, Raymond, că acorzi prea multă importanță imaginației? Acesta este un lucru foarte primejdios, pe care noi, avocații, îl cunoaștem prea bine. Pentru a putea păstra dovezile în mod nepărtinitor, pentru a privi faptele, simple, cum sunt - acestea compun singura metodă logică de a ajunge la adevăr. Din propria mea experiență mai confirm că e și singura care dă rezultate.

– Ei, nu spune! exclamă Joyce, dând din cap indignată. Pariez că v‑aș putea întrece pe toți. Sunt nu numai femeie și puteți spune ce vreți, dar femeile au intuiție care le lipsește bărbaților - dar și pictoriță. Văd lucruri pe care voi nu le vedeți. Și apoi, în această ultimă calitate, am dat peste tot felul de tipuri și personaje. Cunosc viața așa cum draga noastră Miss Marple nu a avut posibilitatea s‑o înfrunte aici.

– E adevărat, dragă. Dar câteodată în sate se întâmplă lucruri foarte dureroase și triste.

– Îmi dați voie? le întrerupse dr. Pender zâmbind. Știu că e la modă astăzi să‑i minimalizezi pe oamenii bisericii, dar nouă ni se spun intimități, cunoaștem o parte a caracterului care rămâne ca o carte inaccesibilă celor din jur.

– De fapt, îmi dau seama că formăm un grup destul de reprezentativ, fu de părere Joyce. Ce‑ar fi dacă am forma un club? Ce este astăzi? Marți? O să‑l numim „Clubul de marți seară”. Să ne întâlnim în fiecare săptămână și fiecare, pe rând, să expună un caz, o problemă. Un mister pe care îl cunoaște personal și îi știe, desigur, și soluția. Câți suntem? Unu, doi, trei, patru, cinci. Ar trebui să fim șase.

– Pe mine m‑ai uitat, dragă, zâmbi senină Miss Marple.

Joyce fu ușor surprinsă, dar își ascunse repede uimirea:

– Ar fi minunat, Miss Marple. N-am știut că vrei să intri în joc.

– Cred c‑ar fi foarte interesant, continuă Miss Marple, mai ales atâția gentlemeni inteligenți de față. Mă tem că nu sunt prea deșteaptă, dar trăind atâția ani în St. Mary Mead am început să cunosc firea omenească.

– Sunt sigur că aportul dumneavoastră va fi foarte valoros, spuse sir Henry plin de curtoazie.

– Cine începe? întrebă Joyce.

– Nici nu se pune problema, răspunse dr. Pender, când avem marele noroc de a ne afla în preajma unui om distins de clasa lui sir Henry...

Nu‑și termină fraza, înclinând politicos capul în direcția acestuia.

Sir Henry rămase o vreme tăcut. În cele din urmă, oftă, se așeză picior peste picior și începu.

– Mi‑e puțin cam greu să aleg problema pe care o doriți, dar, dacă stau și mă gândesc bine, cunosc o întâmplare ce ar satisface condițiile impuse. Trebuie să fi observat câte ceva în legătură cu acest caz în ziarele de acum un an. Atunci a fost trecut în categoria misterelor nerezolvate, dar s‑a întâmplat ca soluția să‑mi pice pe birou acum câteva zile.

Faptele sunt foarte simple. Trei oameni au servit la cină, printre alte feluri, langustă conservată. În timpul nopții, toți trei s‑au simțit rău, așa încât un doctor a fost chemat în grabă. Doi și‑au revenit, al treilea a murit.

– Aha! exclamă Raymond, ca și cum se edificase asupra subiectului.

– Cum vă spuneam, la prima vedere, lucrurile păreau foarte simple. S-a considerat că decesul s‑a datorat otrăvirii cu ptomaină, un certificat a fost eliberat în acest sens și victima îngropată. Dar lucrurile nu s‑au rezumat la asta.

Miss Marple încuviință din cap:

– Bineînțeles că a început să se vorbească, așa se întâmplă de obicei.