Miss Marple

Miss Marple povestiri de Agatha Christie

Povestiri din volumele "The Thirteen Problems" aka "The Tuesday Club Murders" (1932) și "Miss Marple's Final Cases and Two Other Stories" (1979)

CUPRINS:

Casa Idolului Astartei. 1

Trotuarul pătat cu sânge. 8

Moștenirea. 13

Semnul degetului cel mare al Sf. Petru. 19

Cei patru suspecți. 26

Iarba morții. 33

Sanctuarul. 41

O glumă ciudată. 52

Cazul servitoarei perfecte. 58

Casa Idolului Astartei

— Ei acum, doctore Pender, ce o să ne povestești?

Bătrânul preot zâmbi cu blândețe.

— Mi-am petrecut viața în locuri liniștite, spuse el. Mi s-au întâmplat foarte puține evenimente. Totuși, odată când eram tânăr, am trecut printr-o experiență foarte stranie și tragică.

— Chiar? exclamă Joyce Lemprière în mod încurajator.

— N-am uitat-o niciodată, continuă preotul. Atunci m-a impresionat profund și, chiar și astăzi, dacă fac un ușor efort să-mi reamintesc, îmi revine simțământul acela de groază și oroare pe care l-am trăit în momentul ăla îngrozitor, când am văzut un om murind, fără vreun motiv aparent.

— Mă faci să mă înfior, Pender, se plânse sir Henry.

— Și eu mă-nfior, cum zici, îi răspunse celălalt. De atunci nu am mai râs de oamenii care folosesc cuvântul atmosferă. Există așa ceva. Există anumite locuri imprimate și saturate cu influențe bune sau rele, care-și pot face simțită puterea.

— Casa aceea, "The Larches", aduce multă nefericire, remarcă Miss Marple. Bătrânul domn Smithers și-a pierdut toți banii și a trebuit s-o părăsească, apoi s-a mutat familia Carlslake și Johnny Carlslake a căzut pe scări, și-a rupt piciorul așa că doamna Carlslake a fost nevoită să plece în sudul Franței să-și îngrijească sănătatea, iar în ceea ce privește familia Burden, care locuiește acum acolo, am auzit că bietul domn Burden urmează să fie operat foarte curând.

— Cred că sunt prea multe superstiții în legătură cu treburile astea, opină domnul Petherick. Foarte multe proprietăți au de suferit de pe urma unor zvonuri puse în circulație fără temei sau din prostie.

— Am cunoscut una sau două "fantome" care aveau o personalitate foarte robustă, remarcă sir Henry chicotind.

— Cred, interveni Raymond, că ar trebui să-i permitem domnului Pender să-și continue povestirea.

Joyce se ridică și stinse cele două lămpi, lăsând camera să fie luminată numai de focul jucăuș din șemineu.

— Atmosferă, zise ea. Acum putem continua.

Dr. Pender îi zâmbi, se rezemă de speteaza scaunului și, după ce-și scoase pince-nez-ul, începu să povestească pe un ton blând, evocator.

— Nu știu dacă vreunul dintre dumneavoastră cunoașteți Dartmoor-ul. Localitatea de care vă vorbesc este situată pe malurile apei Dartmoor. Era o casă foarte frumoasă și, deși fusese de vânzare de mai mulți ani, nu-și găsise cumpărători. Probabil, situația era mai neplăcută iarna, dar priveliștea era măreață și clădirea însăși avea unele trăsături curioase și originale. A fost cumpărată de un om pe nume Haydon – sir Richard Haydon. Îl cunoscusem în timpul facultății și, deși, nu-l mai văzusem câțiva ani, păstrând vechile legături de prietenie, am acceptat cu plăcere invitația sa de a mă duce la Silent Grove, cum se numea noua sa proprietate.

Cei din casă nu erau prea numeroși. Acolo locuiau Richard Haydon însuși și vărul său, Elliot Haydon. Se mai aflau o lady Mannering cu o fiică palidă, cam ștearsă, pe nume Violet.

Era un căpitan Roger cu soția, mari amatori de călărie, cu fețele bătute de vânt, care trăiau numai pentru cai și vânătoare. Lor li se alăturau un tânăr dr. Symonds și o domnișoară Diana Ashley. Știam ceva despre cea din urmă. Fotografia ei apărea des în ziarele despre înalta societate și se număra printre frumusețile celebre ale vremii. Înfățișarea era cu totul izbitoare.

Brunetă, înaltă, cu tenul frumos, de un alb palid, pe când ochii ei negri, pe jumătate închiși, ușor oblici îi dădeau un curios aer picant oriental. Avea de asemenea, o voce minunată, profundă, dar ca un clopoțel.

Am observat imediat că prietenul meu, Richard Haydon era foarte mult atras de ea și am bănuit că întreaga adunare fusese chemată ca să creeze un cadru pentru ea. Cât privește sentimentul ei, nu eram atât de sigur. Era capricioasă în etalarea favorurilor sale. Într-o zi vorbea numai cu Richard și nu mai acorda nimănui altcuiva atenție, în ziua următoare îl prefera pe vărul acestuia, Elliot și părea că nu are habar de existența unei persoane pe nume Richard, ca, în continuare, să-i dedice zâmbetele cele mai fermecătoare liniștitului și retrasului dr.

Symonds.

În dimineața de după sosirea mea, gazda noastră ne-a arătat proprietatea. Casa în sine nu avea nimic remarcabil – o clădire solidă, bine construită din granit de Devonshire. Ridicată să reziste timpului și intemperiilor. Nu era romantică, dar foarte confortabilă. De la ferestre se puteau vedea panorama regiunii necultivate și terenurile rezervate pentru vânătoare, vaste dealuri rotunjite, încoronate cu Tor-uri* bătute de vreme.

Pe pantele celui mai apropiat Tor se găseau diferite cercuri de colibe, relicve din străvechile zile ale epocii de piatră. Pe un alt deal, fusese recent excavată. o movilă în care se găsiseră anumite obiecte din bronz. Haydon începuse să manifeste interes pentru lucrurile legate de antichitate și ne vorbi cu multă înflăcărare și entuziasm. Chiar acest loc, ne explica el, era deosebit de bogat în mărturii despre trecut.

Locuitori din neolitic, druizi, romani și chiar urme ale primilor fenicieni puteau fi găsite.

— Dar locul acesta este cel mai interesant dintre toate, a spus el. I-ați reținut numele –

Silent Grove*. Ei bine, e destul de ușor să-ți dai seama de unde i se trage denumirea.

Ne indică ceva anume cu mâna. Deși partea aceea era necultivată, numai stânci, buruieni și un soi de ferigă sălbatică, la vreo sută de iarzi de casă se ridica un crâng cu copaci îndesiți unul în altul.

— O relicvă din cele mai vechi timpuri, spuse Haydon. Copacii au murit și alții au fost plantați în loc, dar, în general, s-a păstrat foarte mult cum era odinioară – poate pe vremea locuitorilor fenicieni. Veniți să vă uitați!

L-am urmat cu toții. Când am intrat în crâng, o curioasă tensiune mă cuprinse. Cred că de vină era liniștea. Nici o pasăre nu părea să-și fi făcut cuibul în copacii aceștia. Domnea un simțământ de dezolare și oroare. L-am văzut pe Haydon privindu-mă cu un zâmbet curios.

— Simți ceva în legătură cu locul ăsta, Pender? mă întrebă el. Antagonism cumva? Sau neliniște?

— Nu-mi place, i-am răspuns neliniștit.

— Ești în drepturi depline. Aceasta a fost fortăreața unuia dintre cei mai vechi dușmani ai credinței tale. Acesta este Crângul lui Astarte*.

— Astarte?

— Astarte sau Ishtar sau Ashtoreth sau oricum vrei să-i zici. Eu prefer numele fenician de Astarte. Cred că există, în țară, un Crâng al Astartei cunoscut – la nord de Wall. N-am nici o dovadă, dar îmi place să cred că deținem aici un adevărat, un autentic Crâng al Astartei. Uite, în acest cerc dens de copaci, s-au desfășurat ritualuri sacre.

— Ritualuri sacre, murmură Diana Ashley. Ochii ei visători priveau undeva departe. Mă întreb cum se desfășurau?

— Nu prea onorabile, în orice caz, râse tare, fără rost, căpitanul Roger. Și persoane destul de abile, îmi închipui.

Haydon nu-i acordă atenție.

* deal stâncos sau pisc, în special în Devon și Cornwall.

* (engl.) crângul liniștit

* Astarte, Ashtaroth, Ashtoreth, Ishtar, echivalentul oriental al Afroditei, zeița iubirii și rodirii.

— În mijlocul Crângului trebuia să fi fost un templu, spuse el. Nu pot să vă arăt urma vreunuia, dar mi-am pus și eu puțin imaginația la contribuție.

În momentul acela pășeam într-un mic luminiș din mijlocul copacilor. În centru, se afla ceva asemănător unei case de vară construită din piatră. Diana Ashley se uită întrebătoare spre Haydon.

— O numesc Casa Idolului, spuse acesta. Este Casa Idolului lui Astarte.

Se îndreptă spre ea. Înăuntru, pe un stâlp simplu de abanos stătea o mică figurină ciudată reprezentând o femeie cu coarne, călare pe un leu.

— Astarte a fenicienilor, spuse Haydon, Zeița Lunii.

— Zeița Lunii, strigă Diana. O, hai să facem o petrecere pe cinste la noapte. Cu haine de carnaval. Și să venim aici, la lumina lunii, să sărbătorim ritualurile Astartei.

Am făcut un gest brusc și Elliot Haydon, vărul lui Richard, se întoarse repede spre mine.

— Nu vă plac toate astea, Padre, nu-i așa?

— Nu, nu-mi plac, am recunoscut pe un ton grav.

Se uită la mine în mod curios.

— Dar nu-i decât o prostie. Dick n-are cum să știe dacă acesta este un crâng cu adevărat sacru. E doar o fantezie de-a lui; îi place să se joace cu ideea asta. Și oricum, dacă ar fi fost.

— Dacă ar fi fost?

— Ei bine. râse el stingherit. Doar nu crezi în chestii de-astea, nu-i așa? Dumneata, un pastor!

— Nu sunt sigur că eu ca pastor n-ar trebui să cred în asta.

— Dar treburile acestea s-au terminat și au dispărut de mult.

— Nu sunt chiar așa de sigur, i-am răspuns, contemplând cele din jurul meu. Știu doar un lucru: în general, nu sunt un om sensibil la atmosferă, dar, de când am intrat în acest crâng de copaci, am o curioasă impresie că simt răul și amenințarea în jurul meu.

Privi, din nou stânjenit, peste umăr.

— Da, spuse, este. este oarecum straniu. Știu ce vrei să spui, dar bănuiesc că numai imaginația noastră ne face să ne simțim așa. Ce părere ai, Symonds?

Doctorul tăcu un minut, două, înainte de a răspunde. Apoi spuse liniștit:

— Nu-mi place. Nu pot să vă spun de ce. Dar, într-un fel sau altul, nu-mi place.

În momentul acela, Violet Mannering veni spre mine.

— Îmi repugnă locul ăsta, țipă ea. Îmi repugnă. Să ieșim de-aici!

Ne-am îndepărtat și ceilalți ne-au urmat. Numai Diana Ashley întârzia. Am întors capul, m-am uitat peste umăr și am văzut-o stând în fața casei idolului, privind cu intensitate la imaginea dinăuntru.

Ziua era neobișnuit de frumoasă și călduroasă așa că propunerea Dianei Ashley de a organiza o petrecere costumată în seara aceea a fost bine primită. Obișnuitele râsete, șoapte și cusutul disperat în secret – am avut parte de toate – și, când ne-am făcut apariția pentru cină, au izbucnit ca de obicei strigăte de veselie.

Rogers și soția sa erau "îmbrăcați" ca locuitori ai colibelor din neolitic, ceea ce explica brusca dispariție a preșurilor din fața căminelor. Richard Haydon și-a imaginat că e un marinar fenician, iar vărul său – șeful unei bande de hoți; doctorul Symonds făcea pe bucătarul șef, lady Mannering pe o soră de spital și fata ei pe o sclavă cercheză. Eu m-am travestit, cam străveziu, într-un călugăr. Diana Ashley a coborât ultima, dezamăgindu-ne pe toți, fiindcă era înfășurată într-un domino* negru inform.

— Necunoscuta, declară ea plină de aere. Asta sunt. Acum, pentru Dumnezeu, hai să mergem la masă.

* îmbrăcăminte de bal costumat.

După cină am ieșit din casă. Era o noapte frumoasă, caldă, blândă și luna se ridica. Am cutreierat, am pălăvrăgit și timpul a trecut destul de repede. Trebuie să fi trecut o oră când ne-am dat seama că Diana Ashley nu mai era cu noi.

— Sunt sigur că nu s-a dus la culcare, spuse Richard Haydon.

Violet Mannering clătină din cap:

— O, nu, interveni ea. Am văzut-o îndreptându-se în direcția aceea, acum vreun sfert de oră.

În timp ce vorbea indica crângul de copaci care se profila negru și plin de umbre în lumina lunii.

— Mă întreb ce pune la cale, se repezi Richard Haydon, jur că vreo drăcovenie. Să mergem să vedem!

Ne-am îndreptat cu toții într-acolo, oarecum plini de curiozitate de ce putea pune la cale domnișoara Ashley. Totuși, în ceea ce mă privește, simțeam o anumită reținere de a intra în cercul de copaci întunecat, prevestitor de rele. Ceva mai puternic decât mine părea să mă rețină și să mă îndemne să nu pășesc înăuntru. Eram mai convins decât oricând de răul esențial al locului. Cred că unii dintre ceilalți simțeau aceleași senzații ca și mine, deși n-ar fi fost dispuși s-o recunoască. Copacii erau atât de apropiați unii de alții, încât lumina lunii nu putea pătrunde.

Se auzeau mai multe sunete în jurul nostru – șoapte și oftaturi. Aveam sentimentul a ceva extrem de straniu, așa că din spirit de conservare, am rămas cu toții grupați.