Miss Marple Ultimele cazuri

Miss Marple Ultimele cazuri de Agatha Christie

Sanctuarul

Soția vicarului dădu colțul bisericii cu brațele pline de crizanteme. De ghetele ei solide se prinsese mult pământ din grădină și câteva urme se aflau și pe nasul ei, dar de asta ea nu avea câtuși de puțin habar.

Se chinui puțin să deschidă poarta de la biserică, ce atârna ruginită, pe jumătate prinsă în balamale. O boare de vânt îi agită pălăria ponosită, făcând-o să-i șadă și mai aiurea decât până atunci. "Mai du-te la naiba!" spuse Bunch.

Botezată de părinții săi optimiști Diana, doamna Har­mon devenise Bunch la o vârstă timpurie pentru motive oarecum evidente și numele îi rămase acesta încă de atun­ci. Strângând la piept crizantemele, se îndreptă spre cimitir și de-acolo spre ușa bisericii.

Aerul de noiembrie era blând și umed. Norii acopereau cerul, lăsând pete albastre ici și colo. Înăuntru, biserica era întunecoasă și rece; era încălzită doar în timpul slujbelor.

– Brrr! se înfrigură Bunch. Mai bine aș termina repede cu asta. Nu vreau să mor de frig.

Cu repeziciune născută din obișnuință adună obiectele necesare: vaze, sticle, apă. "Aș fi vrut să fi avut crini" se gândi Bunch în sinea ei. "Mă obosesc crizantemele astea uscățive". Mâinile ei durdulii așeză florile în vase.

Nu era nimic original sau artistic în aranjamente, deoarece Bunch Harmon în persoană nu era nici originală, nici nu avea simț artistic, dar era unul obișnuit de casă, plăcut. Ducând vasele cu grijă, Bunch păși prin mijlocul bisericii, îndreptându-se spre altar. În momentul acela soarele ieși dintre nori.

Lumina pătrundea prin fereastra dinspre răsărit, prevăzută cu un geam ușor colorat, mai ales în albastru și roșu – darul unui membru bogat al parohiei din epoca victoriană. Efectul era aproape impresionant în neașteptata sa opulență. "Ca bijuteriile" se gândi Bunch. Deodată se opri, uitându-se uimită înainte. Pe treptele altarului se afla o formă întunecată ghemuită.

Lăsând cu grijă florile jos, Bunch se apropie de ea și se aplecă deasupra-i. Un bărbat zăcea acolo, chircit tot. Bunch îngenunche lângă el și, încet, cu precauțiune, îl întoarse cu fața în sus. Îi luă pulsul – era slab, se pierdea, vorbind despre starea omului, așa cum făcea și paloarea aproape verzuie a feței. Nu încăpea îndoială, se gândi Bunch, omul era pe moarte.

Era un bărbat de vreo 45 de ani, îmbrăcat într-un costum uzat. Dădu drumul mâinii lipsite de putere de la care luase pulsul și se uită la cealaltă mână a omului. Aceasta părea încleștată pe inimă ca un pumn. Privindu-l mai îndeaproape observă că strângea în mână o compresă sau o batistă mare pe care o ținea la piept. În jurul mâinii erau urmele unui lichid maroniu ce se uscase și pe care Bunch îl luă drept sânge închegat. Bunch se ridică, încruntându-se.

Până atunci ochii omului fuseseră închiși, dar, în momentul acela, îi deschise deodată și se uită fix la fața femeii. Nu erau nici împăienjeniți, nici tulburi. Păreau foarte vioi și inteligenți. Își mișcă buzele și Bunch se aplecă să prindă cuvintele, sau mai bine zis, cuvântul. Rostise numai un singur cuvânt "Sanctuar".

I se păru că vede un zâmbet foarte slab în timp ce pronunța acest cuvânt. Nu era nici o îndoială în legătură cu el, pentru că, după o clipă, repetă "sanctuar"...

Apoi, cu un oftat slab, prelung, își închise din nou ochii. Din nou Bunch încercă să-i ia pulsul. Mai avea, dar acum era mai slab și tot mai rar. Se ridică în picioare hotărâtă.

– Nu te mișca, nici nu încerca să te miști. Mă duc după ajutor.

Ochii bărbatului se redeschiseseră și acum părea să-și fixeze atenția asupra luminii colorate care pătrundea prin fereastra de est. Murmură ceva ce Bunch nu prea înțelese. Se gândi, tresărind, că ar fi putut fi numele soțului ei.

– Julian? întrebă ea. Ai venit aici după Julian?

Dar nu primi nici un răspuns. Omul zăcea cu ochii închiși, respirând încet, fără vlagă.

Bunch se întoarse și ieși repede din biserică. Se uită la ceas și dădu din cap cu oarecare mulțumire. Doctorul Griffiths trebuia să fie încă la chirurgie. Era numai la câteva minute depărtare de biserică. Intră, fără să aștepte să bată sau să sune, trecând prin camera de așteptare, direct în cabinetul medicului.

– Trebuie să veniți imediat, spuse Bunch. Un om moare în biserică.

Câteva minute mai târziu, doctorul Griffiths se ridica din genunchi, după o sumară examinare.

– Putem să-l ducem de aici în casa parohială? L-aș putea consulta mai bine acolo – nu că i-ar folosi la ceva!

– Bineînțeles, răspunse Bunch. Mă duc înainte să pregătesc lucrurile. Să-i aduc pe Harper și Jones, da? Să vă ajute să-l cărați.

– Mulțumesc. Pot să telefonez de la casa parohială după o ambulanță, dar mă tem că până vine...

Nu-și termină fraza. Bunch spuse:

– Hemoragie internă?

Doctorul Griffiths încuviință. Mai adăugă:

– Cum naiba de a ajuns aici?

– Cred că trebuie să fi fost aici toată noaptea, fu de părere Bunch, gândindu-se: Harper deschide biserica dimineața și se duce la lucru, dar, de obicei, nu intră în ea.

După vreo cinci minute, doctorul Griffiths puse receptorul la loc și se întoarse în camera pentru micul dejun, unde rănitul zăcea pe niște pături așezate în grabă pe sofa. Bunch tocmai lua un lighean cu apă și se pregătea să iasă cu el, după ce doctorul îl examinase.

– Deci, asta-i, o anunță Griffiths. Am trimis după o ambulanță și am anunțat poliția.

Stătea încruntat, uitându-se la pacientul întins pe jos, cu ochii închiși. Mâna stângă i se mișca într-un fel nervos, spasmodic lângă coaste.

– A fost împușcat, preciză Griffiths. Împușcat foarte de aproape. Și-a făcut batista ghemotoc și și-a băgat-o în rană ca să oprească sângerarea.

– După ce s-a întâmplat, ar fi putut să meargă mult? întrebă Bunch.

– O, da, e foarte posibil. Se știe că un om rănit mortal s-a ridicat și a mers pe stradă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și, apoi, deodată, s-a prăbușit, după cinci sau zece minute. Deci, se poate să nu fi fost împușcat în biserică. O, nu! Trebuie să fi fost împușcat la o oarecare depărtare. Desigur, s-ar fi putut sinucide, arunca revolverul și s-ar fi împleticit, venind orbește către biserică. Nu prea înțeleg de ce s-a îndreptat spre biserică și nu spre casa parohială.

– O, știu de ce, îl opri Bunch. A rostit: "Sanctuar".

Doctorul se uită uimit la ea.

– Sanctuar?

– A venit Julian, anunță Bunch, întorcându-și capul, când auzi pașii soțului în hol. Julian! Vino aici!

Reverendul Julian Harmon intră în cameră. Purtarea sa rezervată, profesorală îl făcuse să pară, întotdeauna, mai bătrân decât era în realitate.

– Vai de mine! exclamă Julian Harmon, privind uimit și îngrijorat trusa chirurgicală și trupul întins pe sofa.

Bunch îi relată, ca de obicei, în puține cuvinte:

– Era în biserică, pe moarte. A fost împușcat. Îl cunoști, Julian? Mi s-a părut că ți-a pronunțat numele.

Vicarul se apropie de sofa și se uită la muribund:

– Bietul de el, spuse și dădu din cap. Nu, nu-l cunosc. Sunt aproape sigur că nu l-am mai văzut niciodată.

În momentul acela, ochii muribundului se deschiseră încă o dată. Trecură de la medic la Julian Harmon și de la acesta la soția lui. Ochii îi rămaseră ațintiți pe fața lui Bunch. Griffiths înaintă.

– Dacă ne-ați putea spune, întrebă el precipitat.

Dar cu ochii pironiți asupra lui Bunch, omul spuse pe un ton slab: "Vă rog... vă rog..." Și apoi, cu un ușor tremur, își dădu sufletul...

Sergentul de poliție Hayes își băgă creionul în gură și întoarse pagina carnetului.

– Deci, asta-i tot ceea ce-mi puteți spune, doamnă Harmon?

– Asta-i tot! confirmă Bunch. Acestea sunt lucrurile din buzunarele hainei sale.

Pe o masă, lângă cotul sergentului Hayes se afla un portmoneu, un ceas vechi, cam uzat, cu inițialele W.S. și un bilet de întors spre Londra. Nimic altceva.

– Ați descoperit cine e? întrebă Bunch.

– Un domn sau o doamnă Eccles a telefonat la poliție. El este fratele ei, se pare. Pe nume Sandbourne. A fost de câtva timp, într-o stare proastă cu sănătatea și nervii. Îi mergea și mai rău de la o vreme. Alaltăieri a plecat și nu s-a mai întors. A luat un pistol cu el.

– Și a venit încoace să se împuște cu el? întrebă Bunch. De ce?

– Știți, era deprimat...

Bunch îl întrerupse.

– Nu mă refer la asta. Ci la altceva, de ce aici?

Din moment ce sergentul Hayes, în mod evident, nu cunoștea răspunsul la asta, îi oferi unul colateral:

– A ajuns aici cu autobuzul 510.

– Bine, spuse Bunch din nou. Dar de ce?

– Nu știu, doamnă Harmon, zise sergentul Hayes. Nu avem nici o mărturie. Dacă echilibrul său mental era afec­tat...

Burich termină fraza în locul lui:

– Putea s-o facă oriunde. Dar, totuși, mie mi se pare inutil să iei un autobuz până la o mică localitate din provincie ca aceasta. Nu cunoștea pe nimeni de pe aici? Chiar?

– Pe nimeni, după câte știm până acum, zise sergen­tul Hayes. Tuși ca un om stânjenit și adăugă, în timp ce se ridica în picioare: S-ar putea ca un domn sau o doamnă Eccles să vină să vă viziteze, doamnă, dacă nu vă supără.

– Sigur că nu mă supără, îl asigură Bunch. E foarte firesc. Aș vrea numai să le pot spune ceva.

– De acum plec, o anunță sergentul Hayes.

– Sunt atât de mulțumită că n-a fost crimă, spuse Bunch, conducându-l la ușa din față.

O mașină se oprise la poarta casei parohiale. Uitându-se la ea, sergentul Hayes remarcă:

– Doamnă, se pare că domnul și doamna Eccles vin chiar acum să stea de vorbă cu dumneavoastră.

Bunch se pregăti sufletește să reziste la ceea ce, simțea ea, părea să fie o încercare cam dificilă. "Totuși, se gândi, pot să-l chem oricând pe Julian să mă ajute. Un preot este de mare ajutor când oamenii sunt în doliu."

Bunch nu ar fi putut spune exact cum s-ar fi așteptat să arate domnul și doamna Eccles, dar era conștientă, când îi întâmpină, că ceva o surprindea la ei. Domnul Eccles era un bărbat solid, înfloritor, a cărui fire n-ar fi putut fi decât veselă și glumeață. Doamna Eccles părea puțin plinuță. Avea o gură mică, strânsă pungă, ca de om meschin; vocea ei era subțire, pițigăiată.

– A fost un șoc teribil, doamnă Harmon, dacă vă puteți imagina, spuse aceasta.

– O, știu, recunoscu Bunch. Trebuie să fi fost. Vă rog luați loc. Pot să vă ofer, da, poate e puțin prea devreme pentru ceai...

Domnul Eccles refuză dând din mâna sa masivă.

– Nu, nu, nu vă deranjați pentru noi. Sunteți foarte bună, vă mulțumesc. Vroiam doar să... ei bine... ce-a spus bietul William și chestii de astea, știți?

– A fost mult timp în străinătate, interveni doamna Eccles și cred că trebuie să fi trăit niște evenimente neplăcute. De când s-a întors acasă a fost foarte liniștit și deprimat. Spunea că nu merită să trăiești în lumea asta și că nu mai avea nimic de așteptat de la ea. Bietul Bill, întotdeauna a fost un om posomorât.

Bunch îi privi, pentru câteva clipe, fără să vorbească.

– A luat revolverul soțului meu, așa a făcut, continuă doamna Eccles. Fără ca noi să știm. Apoi, se pare, c-a venit aici cu autobuzul. Mi se pare c-a fost foarte frumos din partea lui... că n-a vrut s-o facă în casa noastră.

– Bietul băiat, bietul băiat, spuse domnul Eccles, oftând. Nu se face să-l judecăm.

Urmă o altă scurtă pauză, după care domnul Eccles întrebă:

– A lăsat vreun mesaj? Ultime cuvinte, ceva de genul acesta?

Ochii lui strălucitori și mari o cercetau îndeaproape pe Bunch. Și doamna Eccles se aplecă în față, nerăbdătoare după un răspuns.

– Nu, rosti Bunch calmă. A intrat în biserică, când era pe moarte, pentru sanctuar.

Doamna Eccles spuse pe un ton uimit:

– Sanctuar? Nu cred că...

Domnul Eccles o întrerupse.

– Locul sfânt; draga mea, zise el nerăbdător. Asta vrea să spună soția vicarului. Este un păcat – sinuciderea, știi. Cred că vroia să se spovedească.

– A încercat să spună ceva chiar înainte de a muri, le povesti Bunch. A început cu, "vă rog", dar n-a putut să mai continue.

Doamna Eccles și-a dus batista la ochi și a smiorcăit:

– O, doamne, e teribil de trist, nu-i așa?

– Haide, haide, Pam, o potoli soțul. Nu pune la inimă. N-ai cum să împiedici lucrurile astea. Bietul Willie. Oricum, acum s-a liniștit. Bine, vă mulțumim foarte mult, doamnă Harmon. Sper că nu v-am deranjat. Știm că soția unui vicar este o femeie ocupată.

Au dat mâna cu ea și apoi familia Eccles s-a întors deodată, ca să întrebe:

– O, da, mai e un lucru. Credem că haina lui a rămas aici, nu-i așa?