Misterioasa afacere de la Styles

Misterioasa afacere de la Styles de Agatha Christie

Poirot acționează

– Să presupunem că jurații îl vor condamna pe Alfred Inglethorp pentru crimă cu premeditare. Ce se va alege de teoriile dumitale, în cazul ăsta?

– Nu vor fi zdruncinate doar pentru că s-a întâmplat ca doisprezece oameni stupizi să comită o eroare, răspunse Poirot. Dar asta nu se va întâmpla. În primul rând, un tribunal de țară nu e nerăbdător să-și asume o astfel de responsabilitate mai ales că, în satul ăsta, domnul Inglethorp are un statut privilegiat. În plus - adăugă el placid - eu n-am să permit una ca asta.

– N-ai să permiți dumneata?

– Nu.

M-am uitat pe jumătate intrigat, pe jumătate amuzat, la acel extraordinar omuleț. Era uluitor de sigur pe sine. Ca și cum mi-ar fi citit gândurile, încuviință cu amabilitate:

– Oh, da, mon ami, știu foarte bine ce spun. Se ridică și-mi puse mâna pe umăr. Fizionomia i se schimbase complet. Avea ochii în lacrimi. În tot ce fac, nu mă gândesc decât la sărmana doamnă Inglethorp, care zace moartă. N-a fost nemaipomenit de iubită... nu. Dar a fost foarte bună cu noi, belgienii... Am o datorie față de ea.

Am încercat să-l întrerup, însă m-a oprit.

– Dă-mi voie să-ți spun următorul lucru, Hastings. Ea nu mi-ar ierta-o niciodată dacă aș lăsa ca Alfred Inglethorp, soțul său, să fie arestat acum.. când un cuvânt de-al meu ar putea să-l salveze.

I. Plec la Styles

Marele interes pe care l-a stârnit în rândul opiniei publice ceea ce la vremea sa a fost numit „Cazul Styles” și-a mai pierdut oarecum din amploare. Totuși, având în vedere notorietatea internațională de care s-a bucurat, mi s-a cerut, atât de către prietenul meu Poirot, cât și de familie, să scriu o relatare a întregii povești. În felul acesta, avem convingerea că zvonurile senzaționale, care încă mai persistă vor fi definitiv înlăturate.

Voi descrie pe scurt împrejurările care au condus la implicarea mea în această afacere.

Fiind rănit pe front am fost trimis acasă și, după ce am petrecut câteva luni într-un spital de recuperare destul de deprimant, mi s-a acordat o lună de concediu medical, Neavând rude apropiate sau prieteni, îmi frământam mintea întrebându-mă cam ce-aș putea face, când l-am întâlnit pe John Cavendish. Îl văzusem foarte rar în ultimii ani. De fapt, nu-l cunoscusem niciodată foarte bine și asta pentru că, în primul rând, era cu mai bine de cincisprezece ani mai în vârstă ca mine, deși cu greu i-ai fi putut da patruzeci și cinci de ani, câți avea. În copilărie, mi s-a întâmplat deseori să stau la Styles, reședința din Essex a mamei sale.

Ne-am amintit pe îndelete de aceste vremuri bune ca, în final, să mă invite să-mi petrec luna de concediu la Styles.

– Mama va fi încântată să te revadă după atâta amar de timp, m-a asigurat.

– Mama dumitale se ține încă bine? l-am întrebat.

– Oh, da. Bănuiesc că știi că s-a recăsătorit?

Mi-e teamă că uimirea mea a fost prea brutală. Doamna Cavendish, care se căsătorise cu tatăl lui John, un văduv cu doi copii, era pe vremea când o cunoscusem eu, o femeie de vârstă mijlocie, foarte atrăgătoare. Acum, cu siguranță, avea pe puțin șaptezeci de ani. Mi-o aminteam ca pe o persoană energică, dominatoare, înclinată oarecum spre opere de caritate și activități sociale de notorietate, făcând donații și jucând rolul de lady Bountiful. Era cea mai generoasă femeie și poseda o considerabilă avere personală.

Reședința lor de la țară, domeniul Styles, fusese dobândit de domnul Cavendish în primii ani ai căsniciei lor. Se lăsase cu totul dominat de soția sa, într-atât încât, la moartea lui, îi lăsase acesteia reședința pe toată durata vieții, ca de altfel și cea mai mare parte a veniturilor sale, fapt evident nedrept față de cei doi fii. Totuși, mama vitregă a fost întotdeauna foarte generoasă cu ei. De altfel, când tatăl lor se recăsătorise, erau foarte micuți și se obișnuiseră să o considere pe noua lor mamă ca pe o mamă adevărată.

Lawrence, mezinul, fusese un tânăr delicat. Studiase medicina luându-și licența de medic, însă renunțase curând la profesia de doctor și se retrăsese acasă nutrind ambiții literare, deși versurile sale nu cunoscuseră niciodată succesul.

John practicase câtva timp avocatura, dar sfârșise prin a ceda înclinației congenitale spre viața tihnită de nobil de țară. Se căsătorise în urmă cu doi ani și își adusese soția să locuiască la Styles, fapt ce nu mă împiedica să-l suspectez că ar fi preferat ca mama sa să-i mărească renta într-atât încât să-și poată permite să aibă propria sa locuință. Doamna Cavendish era, însă, femeia căreia îi plăcea să-și facă planurile ei și se aștepta ca toți ceilalți să fie de acord cu ele, iar în acest caz nu exista nici un dubiu că scopul pe care îl urmărea era păstrarea intactă a averii.

John îmi remarcă surpriza la aflarea veștii recăsătoririi mamei sale și surâse cu o oarecare tristețe.

– O treabă cam deplasată! rosti răutăcios. Ceea ce pot să-ți spun, Hastings, este că afacerea asta ne-a cam îngreunat viața. Cât despre Evie... ți-o amintești pe Evie?

– Nu.

– Oh, presupun că nu era pe vremea ta, a venit mai târziu. Ea, pentru mama, e un gen de factotum, bună la toate, confidentă, omul indispensabil, ce mai! Mare figură – bătrâna Evie! Nici prea tânără, nici prea frumoasă, dar știu că le-a făcut-o.

– Vrei să spui că...?

– Oh, individul ăsta! A venit aici de aiurea, sub pretextul că ar fi văr de-al doilea sau așa ceva cu Evie, deși ea nu părea să-și amintească în mod deosebit gradul de rudenie. Tipul este absolut un intrus, oricine poate să-și dea seama de asta. Are o barbă mare, neagră, și poartă cizme de lac în toate anotimpurile! Dar mama l-a luat imediat sub aripa ei ocrotitoare, făcându-l secretar... știi doar că-i implicată mereu în vreo sută de societăți.

Am aprobat.

– Ei bine, din cauza războiului, suta s-a transformat în mie. Nu încape nici un dubiu că tipul i-a fost de mare ajutor. Dar îți dai seama cât de trăzniți am rămas când, acum trei luni, mama ne-a anunțat că ea și Alfred s-au logodit. Tipul trebuie să fie cu cel puțin douăzeci de ani mai tânăr ca ea! Este pur și simplu un mizerabil vânător de zestre, dar... mama este stăpână, așa că s-a măritat cu el.

– Trebuie să fie o situație neplăcută pentru voi toți.

– Neplăcută? Infernală!

Cam asta a fost toată discuția. După trei zile coboram din tren la Styles St. Mary, o gară ridicol de mică, aparent fără nici un motiv de a exista, înfiptă în mijlocul câmpului, printre lanuri. John Cavendish mă aștepta pe peron și m-a condus la mașină.

– Mai am un strop, doi, de benzină, remarcă el. Mașina e folosită în mod special pentru activitățile mamei.

Satul Styles St. Mary era la vreo două mile distanță de mica gară, iar domeniul Styles se întindea la o milă de cealaltă parte a lui. Deși era la început de iulie, ziua era toridă. Privind ținutul Essex, tolănit verde și tihnit sub soarele după-amiezii, părea absolut imposibil de crezut că, nu foarte departe, un mare război era în plină desfășurare. M-am simțit dintr-o dată transportat în altă lume. În timp ce intram pe porțile largi, John îmi spuse:

– Mă tem, Hastings, că o să ți se pară mult prea plicticos aici.

– Dragul meu prieten, chiar îmi doresc liniște.

– E bine dacă vrei să duci o viață idilică. Am angajat niște zilieri care, de două ori pe săptămână, mă ajută la fermă. Soția mea muncește zilnic „pe câmp”. Se scoală în fiecare dimineață la cinci și pleacă după lapte și se mai întoarce doar la dejun. Viața ar fi destul de frumoasă aici... dacă n-ar fi individul ăsta, Alfred Inglethorp! Frână brusc și se uită la ceas. Mă întreb dacă o mai prindem pe Cynthia. Nu, la ora asta a plecat de la spital.

– Cynthia! E soția ta?

– Nu, Cynthia este o protejată a mamei, fiica unei colege de școală a ei care s-a măritat cu un pungaș de avocat. Ăsta a clacat, iar fata a rămas orfană și fără o lețcaie. Mama i-a sărit în ajutor și așa se face că Cynthia stă la noi de aproape doi ani. Lucrează la spitalul Crucii Roșii în Tadminster, la șapte mile de aici.

Pe când rostea ultimele vorbe, ne-am pomenit în fața unei frumoase, bătrâne case. O doamnă într-o fustă groasă de tweed, care stătea aplecată asupra unui strat de flori, se îndreptă la apropierea noastră.

– Hello, Evie, iată-l pe eroul nostru rănit! Domnul Hastings - domnișoara Howard.

Domnișoara Howard mi-a strâns mâna cu putere, aproape dureros. Am fost impresionat de ochii ei albaștrii pe fața arsă de soare. Era o femeie plăcută la vedere, în jur de patruzeci de ani, cu o voce adâncă, aproape bărbătească ca de stentor, corpolentă și cu picioare mari - acestea din urmă în ghete fine din piele. Felul ei de a vorbi, aveam s-o constat curând, era în stil telegrafic.

– Buruienile cresc cât casa. Abia dacă poți să le vii de hac. Or să te năpădească. Mai bine să ai grijă.

– Am să fiu fericit să mă fac util, am răspuns.

– Nu spune asta. Să n-o spui niciodată. O să regreți mai târziu.

– Ești cinică, Evie, rosti John, râzând. Unde luăm ceaiul azi... în casă sau afară?

– Afară. O zi prea frumoasă ca să te închizi în casă.

– Atunci, hai, ai grădinărit destul azi. „Muncitorul este sclavul muncii sale”, știi asta. Vino să te răcorești.

– Bine, rosti domnișoara Howard, scoțându-și mănușile de grădină. De acord!

Se îndreptă pe drumul ce ocolea casa, înspre locul unde era servit ceaiul, la umbra unui platan bătrân.

O făptură se ridică dintr-un scaun de nuiele și făcu câțiva pași în întâmpinarea noastră.

– Soția mea, Hastings, spuse John.

N-am să uit niciodată prima impresie pe care mi-a făcut-o Mary Cavendish. Trupul ei svelt, reliefat de lumina strălucitoare; senzația acută de foc mocnit care părea să-și găsească expresia doar în acei minunați ochi cafenii ai săi, ochi extraordinari, diferiți de ai tuturor femeilor pe care le cunoscusem vreodată; calmul acela desăvârșit pe care îl poseda, dar care nu te împiedica să ghicești o fire năvalnică, încorsetată într-un trup deosebit de rafinat - toate aceste lucruri încă îmi mai sunt vii în minte. N-am să le uit niciodată.

M-a salutat cu câteva cuvinte de bun venit rostite cu o voce scăzută și clară și m-a invitat să iau loc. M-am conformat, nespus de fericit de a fi dat curs invitației lui John. Doamna Cavendish m-a servit cu ceai și cele câteva cuvinte schimbate mi-au întărit prima impresie. Era într-adevăr o femeie fascinantă. Un om care știe să asculte este întotdeauna un factor stimulator, așa am ajuns să povestesc, într-o manieră comică, unele întâmplări din perioada convalescenței mele și am fost încântat să constat că darul meu de povestitor le-a amuzat grozav pe gazdele mele. John este un bun partener și prieten, dar cu greu poate fi considerat un interlocutor strălucit, un bun causeur.

În acel moment o voce binecunoscută se auzi prin ușa deschisă a glasvandului din apropiere.

– După ceai, îi vei scrie prințesei, Alfred? Eu am să-i scriu lui lady Tadminster, pentru a doua zi. Sau să așteptăm răspunsul prințesei? În cazul unui refuz, lady Tadminster ar putea să facă deschiderea în prima zi, iar doamna Crosbie în a doua. Apoi mai este și ducesa... cu serbarea școlară.

Se auzi murmurul unui glas bărbătesc după care, în replică, din nou glasul doamnei Inglethorp:

– Da, desigur. E foarte bine după ceai. Ești atât de grijuliu, dragă Alfred.

Ușa glasvandului se deschise mai larg și o prezentabilă doamnă cu părul alb și cu trăsături oarecum autoritare își făcu apariția și păși pe peluză. În urma ei venea un bărbat, din atitudinea căruia se degaja un aer sfidător.

Doamna Inglethorp mi se adresă cu efuziune.

– Ce plăcere să te revăd după atâția ani, domnule Hastings. Alfred, iubitule, domnul Hastings... soțul meu.

L-am privit cu o anumită curiozitate pe „iubitul Alfred”. Avea, într-adevăr, un aspect straniu. Nu m-a mirat că John obiectase împotriva bărbii lui. Era cea mai lungă și mai neagră barbă pe care o văzusem vreodată. Purta pince-nez cu ramă de aur și avea o ciudată imobilitate a feței. Mi-a trecut prin minte că era un personaj luat de pe scenă și adus brusc în lumea reală. Glasul său suna adânc și lingușitor. Mi-a întins o mână de lemn și a rostit:

– Îmi face plăcere, domnule Hastings. Apoi, răsucindu-se către soția sa: Emily, scumpo, cred că perna asta este puțin umedă.

Ea i-a zâmbit drăgăstos, subjugată de acea demonstrație de grijă plină de afecțiune. Ciudată iubire la o femeie, de altfel cu mult bun simț!

Prezența domnului Inglethorp făcu ca peste întreaga adunare să coboare o senzație de ostilitate cu greu stăpânită. Domnișoara Howard, mai ales, nu făcu nici un efort să-și ascundă sentimentele. Oricum, doamna Inglethorp nu păru să remarce ceva neobișnuit. Volubilitatea pe care i-o cunoscusem cândva nu se diminuase pe parcursul anilor și se lansă într-un adevărat torent de povestiri, majoritatea pe tema standurilor pe care le organiza și care aveau să se deschidă curând. Din când în când apela la soțul ei, în legătură cu zile sau date.

Atitudinea lui grijulie și atentă nu s-a schimbat nici o clipă. Dintr-un bun început am simțit față de el o puternică și întemeiată aversiune și pot să mă laud că, de regulă, primele mele impresii se confirmă.

Doamna Inglethorp începu să-i dea Evelynei Howard câteva instrucțiuni privitoare la scrisorile ce trebuiau trimise, iar soțul său mi se adresă, cu vocea lui gravă:

– Sunteți militar de profesie, domnule Hastings?

– Nu, înainte de război am lucrat la firma Lloyd.