Misterul celor sapte cadrane

Misterul celor sapte cadrane de Agatha Christie

I. Despre sculatul devreme

Jimmy Thesiger, un tânăr drăguț și prietenos, cobora două câte două treptele somptuoasei reședințe Chimneys. Era atât de precipitat, încât se ciocni cu Tredwell, maiestosul majordom, care traversa holul cu un transport de cafea fierbinte. Datorită prezenței de spirit și măiestrei dibăcii a celui din urmă, coliziunea nu se soldă cu nici o catastrofă.

— Îmi pare rău, se scuză Jimmy. Ascultă, Tredwell, eu sunt ultimul?

— Nu, domnule. Domnul Wade nu a coborât încă.

— Bun, spuse Jimmy și intră în camera micului dejun.

Camera era goală, cu excepția gazdei lui, iar privirea ei plină de reproș îi dădu lui Jimmy același sentiment pe care-l încerca ori de câte ori privirea îi cădea pe peștii țepeni de pe taraba vreunui negustor. Chiar, de ce dracu se uită așa femeia asta la el? Să cobori fix la nouă jumătate, când stai la țară, e o treabă care pur și simplu n-are sens. Pentru mai multă exactitate, acum era unsprezece și un sfert, ceea ce depășea cu mult limita admisă, dar chiar și așa…

— Mă tem că am întârziat un pic, lady Coote. Poftim?

— Oh, nu contează, spuse lady Coote cu un glas melancolic.

De fapt, lumea care întârzia la micul dejun o supără foarte tare.

Și asta pentru că, în primii ei zece ani de căsnicie, sir Oswald Coote (pe atunci doar "simplu Coote") făcea, ca s-o spunem pe șleau, un tărăboi de scula și iadul în picioare, dacă masa de dimineață îi era servită chiar și numai cu jumătate de minut peste ora opt. Lady Coote fusese instruită să considere lipsa de punctualitate ca pe un păcat de moarte, cu totul de neiertat. Iar obișnuința e a doua natură. În plus, era o femeie harnică și nu putea să se abțină să nu se întrebe ce lucru bun puteau face tinerii aceștia pe lume dacă nu se sculau devreme. După cum, atât de des, le spunea sir Oswald reporterilor și celorlalți: "Succesul meu se datorează întrutotul obiceiul meu de a mă scula devreme, vieții cumpătate și metodei".

Lady Coote era o femeie masivă, frumoasă, de un gen care s-ar putea numi tragic. Avea ochii mari, îndurerați și un glas adânc. Orice pictor, în căutarea unui model pentru "Rachel jelindu-și copiii"; ar fi angajat-o cu entuziasm. Ar fi făcut carieră și în melodramă, bălăbănindu-se pe picioare prin ninsoare, în rolul de soție adânc înșelată de un ticălos.

Arată de parcă ar fi avut în viața ei un secret cumplit de trist, și totuși, dacă e să spunem adevărul, lady Coote nu avusese absolut nici o problemă în viața ei, cu excepția meteoricei ascensiuni spre prosperitate a lui sir Oswald. Ca fată, fusese veselă și năbădăioasă, foarte îndrăgostită de Oswald Coote, tânărul ambițios din magazinul de biciclete, vecin cu cel de articole de fierărie și menaj al tatălui ei. Trăiseră foarte fericiți, mai întâi în două camere, apoi într-o căsuță, apoi într-o casă mai mare, apoi într-o succesiune de case de dimensiuni în continuă creștere, dar totdeauna la o distanță rezonabilă, în perimetrul "Uzinei", până acum când sir Oswald dobândise o asemenea prestanță, încât el și "Uzina" nu mai erau independenți și fu o plăcere pentru el să închirieze cea mai mare și magnifică reședință disponibilă din întreaga Anglie. Chimneys era un lăcaș istoric și, închiriindu-l de la Marchizul de Caterham, pentru doi ani, sir Oswald simțea că atinsese culmea ambițiilor sale.

Lady Coote nu era chiar atât de fericită în privința asta. Ea era o femeie singuratică. Principala destindere a vieții ei de tânără căsătorită fusese să stea la taclale cu "fata" și, chiar când fata în casă fusese multiplicată de trei ori, conversația cu stafful ei domestic rămăsese tot principala distracție a zilelor lady-ei Coote. Acum, cu o armată de servitoare, un majordom ca un arhiepiscop, câțiva lachei de proporții impunătoare, un stol de slujnice pentru cărat cărbuni și dereticat prin dependințe, un bucătar șef străin înspăimântător, cu "temperament", și o menajeră de proporții imense, care scârțâia și foșnea pe rând, când se mișca, lady Coote se simțea ca naufragiată pe o insulă pustie.

Acum oftă adânc și ieși pe ușa deschisă, spre marea ușurare a lui Jimmy Thesinger care, imediat, se mai servi zdravăn cu rinichi și șuncă.

Lady Coote rămase, cu o tragică figură, câteva minute, pe terasă, apoi își făcu curaj să vorbească cu MacDonald, grădinarul șef, ce supraveghea cu ochi critic domeniul peste care domnea. Printre grădinarii șefi, MacDonald era foarte șef și tot atât de prinț. Își cunoștea locul… care era acela_}de a domni. Și domnea… despotic.

Lady Coote se apropie nervoasă de el.

— Bună dimineața, MacDonald.

— Bună dimineața, m'lady.

Vorbea cum trebuia să vorbească un grădinar șef – sobru, dar cu demnitate, ca un împărat la o înmormântare.

— Mă întrebam… am putea avea, diseară, la desert, niște struguri din aceia târzii?

— Încă nu sunt gata de cules, răspunse MacDonald.

Vorbea amabil, dar ferm.

— Oh! rosti lady Coote, apoi își luă inima în dinți. Dar ieri am fost în spatele casei și am gustat unul și mi s-a părut foarte bun.

MacDonald se uită la ea și ea roși. I se dădea de înțeles că își luase o libertate de neiertat. Categoric, fosta Marchiză de Caterham nu comisese niciodată o asemenea greșeală ca aceea de a intra în propria-i seră și de a se servi cu struguri.

— Dacă-mi dădeați ordin, m'lady, s-ar fi tăiat un ciorchine și v-ar fi fost trimis, spuse cu severitate MacDonald.

— Oh, mulțumesc. Da, data viitoare, așa am să fac.

— Dar nici nu sunt cu adevărat buni de cules.

— Nu, murmură lady Coote, nu, presupun că nu. Mai bine să-i lăsam.

MacDonald păstră o tăcere impunătoare. Lady Coote își făcu încă o dată curaj.

— Vroiam să-ți vorbesc despre porțiunea de pajiște din spatele grădinii de trandafiri. Mă întrebam dacă n-ar putea fi folosită ca teren de crichet. Sir Oswald e pasionat de jocul de crichet.

"Și de ce n-ar fi?" își zise în gând Coote. Învățase istoria Angliei. Oare sir Francis Drake și nobilii săi însoțitori nu jucau o partidă de crichet când Armada fu semnalată? O ocupație cu adevărat de gentleman și la care MacDonald nu putea obiecta în mod rezonabil. Însă își făcuse socoteala, fără să țină cont de trăsătura predominantă a unui bun grădinar șef, aceea de a se opune la fiecare și la toate sugestiile care i se făceau.

— Mă-ndoiesc că ar putea fi folosită pentru așa ceva, spuse MacDonald vag.

Remarca lui avea o notă descurajatoare, dar adevăratul ei scop era s-o ademenească pe lady Coote spre propria-i nimicire.

— Dacă ar fi curățată și… ăă… cosită… și… ăă… așa mai departe continuă ea cu speranță.

— Nț! exclamă încetișor MacDonald. Asta nu se poate. Căci ar însemna să-l iau pe William de la granița de jos.

— Oh! spuse lady Coote cu îndoială. Cuvintele "granița de jos" nu-i transmiteau absolut nimic – cu excepția unei vagi amintiri a unui cântec scoțian – dar era clar că pentru MacDonald reprezentau un obstacol de netrecut.

— Și ar fi păcat, spuse MacDonald.

— Firește. Ar fi. Și se întrebă de ce-l aproba cu atâta fervoare.

MacDonald o privi foarte aspru.

— Desigur, spuse el, dacă îmi ordonați, m'lady…

Și o lăsă așa. Însă tonul lui amenințător fu prea mult pentru lady Coote. Capitulă pe loc.

— Oh, nu, spuse ea. Înțeleg la ce te referi, MacDonald. N-nu… e mai bine ca William să rămână mai departe la granița de jos.

— Așa mă gândeam și eu, m'lady.

— Da. Da, sigur.

— Mă gândeam că o să fiți de acord.

— Oh, desigur, repetă lady Coote.

MacDonald își înfundă pe cap pălăria și se îndepărtă.

Lady Coote oftă nefericită și privi în urma lui. Jimmy Thesiger, bine îndestulat cu rinichi și șuncă, veni lângă ea pe tarasă și oftă în cu totul alt mod.

— Grozavă dimineață, nu? întrebă el.

— Zău? răspunse absentă lady Coote. Oh, da, presupun că e. N-am observat.

— Unde sunt ceilalți? Cu barca pe lac?

— Așa cred. Vreau să spun, nu m-ar mira să fie.

Lady Coote se întoarse și intră brusc în casă. Tredwell tocmai examina ibricul cu cafea.

— Vai, spuse lady Coote. Domnul… domnul…

— Wade, m'lady?

— Da, domnul Wade. N-a coborât încă?

— Nu, m'lady.

— E foarte târziu.

— Da, m'lady.

— Vai! Presupun că va veni cândva, nu, Tredwell?

— Fără îndoială, m'lady. Ieri domnul Wade a coborât la unsprezece și jumătate, m'lady.

Lady Coote se uită la ceas. Era douăsprezece fără douăzeci. O cuprinse un sentiment uman de milă.

— Grea soartă ai, Tredwell. Să strângi acum masa și s-o pui din nou la ora unu.

— Sunt obișnuit cu felul de-a fi al tinerilor domni, m'lady.

Reproșul era demn, dar evident. Așa ar fi putut admonesta un cardinal un turc sau un necredincios care, din nebăgare de seamă, ar fi comis un solecism, fără rea credință.

Lady Coote roși, pentru a doua oară, în dimineața aceea. Dar interveni o binecuvântată întrerupere. Ușa se deschise și un tânăr serios, cu ochelari, își vârî capul în cameră.

— Oh, aici erați lady Coote. Sir Oswald întreabă de dumneavoastră.

— Mă duc imediat la el, domnule Bateman.

Lady Coote ieși în grabă.

Rupert Bateman, care era secretarul particular al lui sir Oswald, ieși pe cealaltă ușă pe terasă, unde Jimmy Thesiger își pierdea încă vremea pe deplin mulțumit.

— 'Neața Pongo', spuse Jimmy. Cred că va trebui să mă duc să mă fac simpatic fetelor alea ale naibii. Vii?

Bateman scutură din cap și, luând-o în lungul terasei, intră grăbit pe ușa bibliotecii. În spatele lui, Jimmy rânji mulțumit. El și Bateman fuseseră colegi de școală. Pe atunci, Bateman era un băiat serios, cu ochelari, poreclit Pongo, fără absolut nici un motiv.

Pongo, reflectă Jimmy, rămăsese la fel de tâmpit ca și atunci. Cuvinte ca "Viața e reală", "Viața trebuie luată în serios" păreau să fi fost scrise special pentru el.

Jimmy căscă și o porni agale în jos, către lac. Fetele erau acolo, toate trei – exact tipul obișnuit de fete, două brunete, și una blondă, toate cu părul scurt. Cea care chicotea cel mai tare se numea (credea el) Helen, pe alta o chema Nancy, iar celei de a treia din vreun anume motiv, i se zicea Socks. Cu ele erau cei doi prieteni ai lui, Bill Eversleigh și Ronny Devereux, care erau angajați în calitate pur ornamentală la Foreign Office.

— Bună, spuse Nancy (sau poate Helen). E Jimmy. Unde-i… cum îl cheamă?

— Să nu spui că Gerry Wade încă nu s-a sculat, exclamă Bill Eversleigh. Trebuie făcut ceva cu el!

— Dacă nu are grijă, își va pierde complet micul dejun, într-o zi, și, când o să coboare, o să găsească în loc prânzul sau ceaiul, rosti și Ronny Devereux.

— E o rușine, spuse fata numită Socks. Pentru că asta o supără tare pe lady Coote. Seamănă tot mai mult cu o găină care vrea să se ouă și nu poate. E prea din cale-afară.

— Să-l dăm jos din pat, propuse Bill. Vino, Jimmy!

— Oh, să fim mai subtili, spuse fata numită Socks. Subtil era un cuvânt la care ținea foarte mult. Îl folosea mai tot timpul.

— Eu nu-s subtil, spuse Jimmy. Nu știu cum e aia.

— Să ne gândim împreună și să stabilim ceva pentru mâine dimineață, propuse vag Ronny. Știți, să-l trezim la șapte. Îi băgăm în sperieți pe cei ai casei. Lui Tredwell îi cad favoriții falși și scapă ceainicul. Pe lady Coote o apucă istericalele și leșină în brațele lui Bill – Bill fiind cărăușul de forță. Sir Oswald spune "Ha!" și oțelul crește cu un punct și cinci optimi. Pongo își va manifesta emoția aruncându-și ochelarii pe podea și călcând pe ei.

— Nu-l cunoști pe Gerry, spuse Jimmy. Aș spune că doar apa suficient de rece ar putea să-l trezească… adică dacă-i destulă și judicios aplicată. Dar și așa, se va întoarce pe partea cealaltă și va adormi la loc.

— Oh, trebuie sa ne gândim la ceva mai subtil ca apa rece, spuse Socks.

— Bine, dar ce? întrebă pe față Ronny. Și nimeni nu avu un răspuns pregătit.

— Ar trebui să fim în stare să ne gândim la ceva spuse Bill. Cine are cât de cât cap?

— Pongo, răspunse Jimmy. Și uite-l, grăbit ca de obicei. Pongo a avut întotdeauna cap. Asta a fost nenorocirea lui încă din adolescență. Să-l băgăm și pe Pongo în treaba asta.

Domnul Bateman ascultă răbdător expunerea oarecum dezlânată. Atitudinea lui era a unuia care abia se reținea să nu-și ia zborul. Găsi soluția fără să piardă timp.

— Aș propune un ceas deșteptător, spuse el repede. Eu folosesc întotdeauna unul, de teamă că n-am să mă trezesc. Consider că ceaiul de dimineață, adus fără zgomot, uneori, nu reușește să te deștepte.

Plecă în grabă.

— Un deșteptător. Ronny scutură din cap. Un deșteptător. Ar trebui o duzină ca să-l clintească pe Gerry Wade.