Misterul crimelor inlantuite

Misterul crimelor inlantuite de Agatha Christie

Capitolul I

1.

Cea care preluă apelul telefonic fu eficienta secretară a lui Poirot, domnișoara Lemon.

Lăsându-și la o parte carnetul de stenografiat, ridică receptorul și spuse ferm:

– Trafalgar 8137.

Hercule Poirot se rezemă de speteaza dreaptă a scaunului său și închise ochii. Degetele lui tamburinau încet meditativ marginea mesei. Mintea lui continua să compună frazele stilate ale scrisorii pe care o dicta.

Astupând receptorul cu mâna domnișoara Lemon întrebă cu glasul coborât:

– Acceptați o convorbire personală de la Nassecombe, Devon?

Poirot se încruntă. Locul nu îi spunea nimic.

– Cine sună? întrebă el precaut.

Domnișoara Lemon vorbi în receptor.

– Air-raid[1]? întrebă ea cu îndoială. Oh, da... vreți să repetați al doilea nume?

Se întoarse din nou spre Hercule Poirot.

– Domna Ariadne Oliver.

Sprâncenele lui Poirot zvâcniră în sus. În mintea lui încolți o amintire: păr cărunt, răvășit... un profil vulturesc...

Se ridică și luă receptorul de la domnișoara Lemon.

– Hercule Poirot la telefon, anunță el cu grandilocvență.

– Domnul Hercule Poirot în persoană? întrebă bănuitor glasul centralistei.

Poirot o asigură că era el însuși.

– Aveți legătura cu domnul Poirot, spuse glasul.

Notele subțirele și ascuțite fură înlocuite de un contraalto magnific și bubuitor care îl facu pe Poirot să depărteze iute receptorul de la ureche cu câțiva centimetri.

– Monsieur Poirot, chiar dumneata ești? întrebă doamna Oliver.

– În persoană,madame.

– La telefon e doamna Oliver. Nu știu dacă îți mai amintești de mine...

– Dar firește că vă țin minte,madame. Cine v-ar putea uita?

– Oamenii o mai fac uneori, spuse doamna Oliver. Chiar foarte des, de fapt. Nu cred că am o personalitate foarte distinctivă. Sau o fi din cauză că mereu îmi fac altceva la păr. Dar niciodată nu stă cum trebuie. Sper că nu te-am întrerupt din vreo activitate urgentă?

– Nu, nu m-ați deranjat câtuși de puțin.

– Slavă Domnului, nu vreau să te scot din minți. Realitatea este că am nevoie de dumneata.

– Aveți nevoie de mine?

– Da, de îndată. Poți lua un avion?

– Eu nu zbor cu avionul. Îmi face rău.

– Și mie. Oricum, nu cred că ar fi mai rapid decât trenul, pentru ca, pare-mi-se, singurul aeroport aproape de aici este Exeter, care e la mile depărtare. Așa că vino cu trenul. Pleacă la douăsprezece din gara Paddington spre Nassecombe. Ai destul timp. Trei sferturi de oră, dacă ceasul meu merge bine - deși nu-i stă în obicei.

– Dar unde sunteți,madame? Despre ce este vorba?

– Nasse House, Nassecombe. În gară la Nassecombe te va aștepta un taxi sau o mașină.

– Dar de ce aveți nevoie de mine? Despre ce e vorba? repetă cu frenezie Poirot.

– Telefoanele se află în locuri atât de nepotrivite! spuse doamna Oliver. Acesta e în hol... lumea se perindă pe aici și vorbește... Abia dacă aud. Dar te aștept. Toată lumea va fi foarte emoționată. La revedere.

Se auzi un declic puternic, semn că receptorul fusese pus în furcă. Linia zumzăia blândă.

Cu un aer uluit și nedumerit totodată, Poirot închise telefonul și îngână ceva în surdină. Domnișoara Lemon stătea cu creionul pregătit, lipsită de curiozitate. Repetă cu glasul înăbușit ultima frază de dinaintea întreruperii.

– ... permiteți-mi să vă asigur, stimate domn, că ipoteza pe care o avansați...

Poirot desființă cu o fluturare a mâinii ipoteza avansată.

– Era doamna Oliver. spuse el. Ariadne Oliver, scriitoarea de romane polițiste. Poate ai auzit... Dar se opri, amintindu-i că domnișoara Lemon citea numai cărți de dezvoltare a personalității și privea cu dispreț astfel de frivolități precum crimele fictive. Vrea să mă duc în Devonshire azi, imediat, în - se uita la ceas - treizeci și cinci de minute.

Domnișoara Lemon înălță din sprâncene a dezaprobare.

– Va fi ceva alergătură, spuse ea. Pentru ce motiv?

– Întreabă-mă ca să te întreb! Nu mi-a spus.

– Foarte ciudat. De ce nu?

– Pentru că se temea să nu fie auzită, răspunse gânditor Poirot. Da mi-a dat clar de înțeles asta.

– Zău așa! spuse domnișoara Lemon, sărind în apărarea patronului sau: Ce pretenții au unii! Și-o fi inchipuit că o să dați fuga după cine stie ce cai verzi pe pereți! Un om important ca dumneavoastră! Am observat mereu că scriitorii și artiștii ăștia sunt foarte dezechilibrați - n-au deloc simțul proprietăților. Să trimit prin telefon o telegramă: Regret, nu pot părăsi Londra?

Mâna îi plecă spre telefon. Poirot opri gestul.

–Du tout! spuse el. Dimpotrivă. Fii amabilă și cheamă imediat un taxi. Ridică glasul. Georges! Pune-mi câteva articole de toaletă în geamantanul mic. Și repede, foarte repede, trebuie să prind un tren.

2.

Trenul, după ce parcursese o sută optzeci de mile din cele două sute doisprezece cu viteză maximă, pufăi blând și a scuză pe parcursul ultimelor treizeci și trase în gara Nassecombe. Un singur pasager coborî - Hercule Poirot. Ajuns pe peron, se uită în jur. În capătul îndepărtat al trenului, un hamal avea treabă în vagonul cu bagaje. Poirot își luă valiza și, întorcându-se pe peron, porni către ieșire. Își predă tichetul și ieși pe lângă casa de bilete.

Un Humber mare era oprit în fața gării, și un șofer în uniformă îi ieși înainte.

Luă valiza lui Poirot și deschise portiera mașinii. Porniră și traversară podul ridicat peste calea ferată, apoi cotiră într-un drum de țară străjuit pe ambele părți de garduri vii, înalte. La un moment dat, drumul făcu o curbă la dreapta, expunând priveliștea minunată a unui râu, cu niște dealuri pierdute într-o ceață albăstruie în depărtare. Șoferul opri și spuse:

– Râul Helm, domnule, iar în zare Dartmoor.

Era limpede că admirarea se impunea în mod necesar. Poirot scoase sunetele corespunzătoare, murmurând de câteva orimagnifique. În realitate, natura îl atrăgea prea puțin. O grădină de legume bine întreținută și ordonată era mult mai capabilă să aducă un murmur de admirație pe buzele lui Poirot. Pe lângă mașină trecură două fete, care începură să urce opintit dealul. În spate aveau rucsacuri grele și purtau pantaloni scurți, iar pe cap aveau eșarfe viu colorate.

– Chiar lângă noi există un cămin al tineretului, explică șoferul, care era limpede că își arogase rolul de ghid al lui Poirot. Hoodown Park. Pe vremuri era casa domnului Fletcher. Asociația Tinerilor a cumpărat-o, și pe timpul verii este foarte aglomerată. Costă peste o sută pe noapte. Tinerii n-au voie să stea mai mult de două nopți, după care trebuie să plece mai departe. Vin tineri de ambele sexe, în cea mai mare parte străini.

Poirot dădu absent din cap. Se gândea, nu pentru prima dată, că văzuți din spate, pantalonii scurți deveneau tot mai puțin feminini. Închise îndurerat ochii. De ce, vai, de ce trebuiau tinerele să se îmbrace așa? Coapsele acelea stacojii erau deosebit de neatrăgătoare!

– Se pare că trag din greu, murmură el.

– Da, domnule, e drum lung de la gară sau de la stația de autobuz. Mai mult de două mile până la Hoodown Park. Ezită. Dacă nu aveți nimic împotrivă, domnule, le-am putea duce noi cu mașina.

– Absolut, absolut, spuse Poirot mărinimos. El se lăfăia în mașina aproape goală, iar puțin mai încolo două tinere se opinteau și transpirau cu rucsacurile grele și fără cea mai mică idee despre cum să se îmbrace ca să fie atrăgătoare pentru sexul opus. Șoferul porni mașina și opri după câțiva metri lângă cele două fete. Fețele lor aprinse și transpirate se ridicară cu speranță.

Poirot deschise portiera și fetele urcară.

– Este foarte mult amabil, mulțumim, spuse una din ele, o fată blondă cu un accent străin. Drumul e mai lung decât cred, da.

Cealaltă fată, care avea o față bronzată și foarte încinsă și bucle castanii ieșind de sub eșarfă, se mulțumi doar să dea de câteva ori din cap, să-și arate dinții și să îngâne grazie. Fata blondă continuă să vorbească vioaie:

– Eu venit Anglia două săptămâni vacanță. Eu vine din Olanda. Place foarte mult Anglia la mine. Eu fost Stratfort Avon, Shakespeare Theatre și Warwick Castle. Apoi eu fost Clovelly, acum văzut Exeter Cathedral și Torquay - foarte frumosc - și venit la un loc frumusețe renumit aici și mâine trec râu, să merge la Plymouth unde descoperirea Lumii Noi a fost făcut de la Plymouth Hoe.

– Și dumneata, signorina! Poirot se întoarse spre fata cealaltă. Aceasta însă zâmbi doar și își scutură buclele.