Misterul din Cornwall

Misterul din Cornwall de Agatha Christie

— Doamna Pengelly, anunță proprietăreasa noastră și se retrase discret.

Mulți oameni neobișnuiți veneau să-l consulte pe Poirot dar, după mine, femeia care stătea nervoasă chiar în cadrul ușii, trăgând cu degetul de șalul din pene de la gât, era cea mai neobișnuită dintre toți. Era extraordinar de co­mună — o femeie subțire, trecută, de aproape 50 ani, îmbrăcată într-o hai­nă și fustă tricotate, cu o bijuterie din aur la gât și cu o pălărie cu totul nepo­trivită deasupra părului ei cenușiu. Într-un oraș de provincie dai peste o sută de doamne Pengelley pe stradă în fiecare zi.

Poirot înaintă și o întâmpină cu plăcere, observând că părea evident în­curcată.

— Doamnă, vă rog, luați loc. Colegul meu, căpitanul Hastings.

Doamna se așeză, murmurând nesigur:

— Sunteți domnul Poirot, detectivul?

— La dispoziția dumneavoastră, doamnă.

Dar vizitatoarea noastră încă tăcea. Ofta, își învârtea degetele și se înro­șea tot mai mult la față.

— Pot să fac ceva pentru dumneavoastră, doamnă?

— Ei bine, credeam... adică... vedeți...

— Continuați, doamnă, vă rog, continuați.

Astfel încurajată, doamna Pengelley își adună gândurile.

— Lucrurile stau așa, domnule Poirot, nu vreau să am de-a face deloc cu poliția. Nu, nu m-aș duce la poliție nici în ruptul capului! Cu toate acestea, sunt teribil de supărată în legătură cu ceva. Și totuși, nu știu dacă se cuvi­ne...

Se opri brusc.

— Eu, eu n-am nimic de-a face cu poliția. Investigațiile mele sunt strict particulare.

Doamna Pengelley se agăță de cuvânt.

— Particulare, asta și vreau. Nu doresc nici o discuție sau tămbălău, sau lucruri prin ziare. Felul în care se relatează faptele este răutăcios încât familia nu-și mai poate niciodată ridica din nou capul. Și nici măcar nu sunt sigură — e doar o idee teribilă — ce mi-a venit și pe care nu pot să mi-o scot din cap. Se opri să-și tragă respirația. Și s-ar putea ca tot timpul să-l nedreptățesc din răutate pe bietul Edward. E un gând teribil pe care îl poate avea o soție. Dar în zilele noastre citiți despre astfel de lucruri teribile.

— Dacă îmi permiteți, vorbiți despre soțul dumneavoastră?

— Da.

— Și-l suspectați de... ce anume?

— Nici nu-mi vine să vă spun, domnule Poirot. Dar citiți despre atâtea lucruri care se întâmplă și bieții oameni nu bănuiesc nimic.

Începusem să disper că femeia nu ajungea la punctul esențial, dar răb­da­rea lui Poirot era pe măsura cerințelor momentului.

— Vorbiți fără teamă, doamnă. Gândiți-vă cât vă veți bucura dacă vom putea să dovedim că suspiciunile dumneavoastră sunt nefondate.

— E adevărat, orice este mai bine decât să trăiesc în această nesiguran­ță. O, domnule Poirot, mi-e groaznic de teamă că sunt încetul cu încetul otră­vi­tă.

— Ce vă face să credeți asta?

Doamna Pengelley, renunțând la reticența sa, se avântă într-o povestire foarte amănunțită, mai potrivită auzului "medicului" ei de ocazie.

— Dureri și grețuri după mese, da? făcu Poirot gânditor. Aveți un doctor de familie, doamnă? El ce părere are?

— Spune că-i gastrită acută, domnule Poirot. Dar îmi dau seama că este uluit și nu prea e în largul lui, schimbă mereu medicamentele dar nu ajută la nimic.

— Ia-ți vorbit de... temerile dumneavoastră?

— Bineînțeles că nu, domnule Poirot. S-ar fi aflat în oraș. Și poate că es­te totuși gastrită. Totuși, e foarte ciudat că ori de câte ori Edward pleacă în weekend, mă simt din nou bine. Chiar și nepoata mea, Freda, a observat a­cest lucru, domnule Poirot. Și-apoi mai este și sticla aceea cu pesticide, care n-a fost folosită niciodată, după cum susține grădinarul, dar care este pe ju­mătate goală.

Se uită rugătoare la Poirot. El îi zâmbi încurajator și luă un creion și un carnet de notițe.

— Hai să fim metodici, madame. Deci, dumneavoastră și soțul locuiți... unde?

— Polgarwith, un târgușor în Cornwall.

— Locuiți de mult acolo?

— De 14 ani.

— Și familia este compusă din dumneavoastră și soțul. Aveți copii?

— Nu.

— Doar o nepoată, mi se pare că ați spus.

— Da, Freda Stanton, copilul singurei surori a soțului meu. Locuiește cu noi de opt ani... Adică până săptămâna trecută.

— Ah, și ce s-a întâmplat acum o săptămână?

— De câtva timp, lucrurile erau foarte neplăcute; nu știu ce se întâmpla­se cu Freda. Era așa de grosolană și obraznică, avea un comportament așa șocant și în cele din urmă, într-o bună zi, într-un acces de furie a plecat și a închiriat un apartament în oraș. De atunci nu am mai văzut-o. Mai lăsați-o să-și vină în fire, așa spune domnul Radnor.

— Cine este domnul Radnor?

Reapăru aerul acela încurcat de la început al doamnei Pengelley.

— O el... el e doar un prieten. Un tânăr foarte plăcut.

— E ceva între el și nepoata dumneavoastră?

— Absolut nimic, spuse doamna Pengelley pe un ton sigur.

Poirot schimbă subiectul.

— Dumneavoastră și soțul sunteți, îmi închipui, într-o situație materială bună.

— Da, suntem de o condiție foarte bună.

— Banii sunt ai dumneavoastră sau ai soțului?

— O, totul e a lui Edward. Eu n-am nimic personal.

— Vedeți madame, ca să trecem la afacere trebuie să fim brutali. Trebuie să căutăm un motiv. Soțul dumneavoastră nu v-ar otrăvi numai pentru a-și face de treabă! Aveți idee de vreun motiv pentru care ar dori să vă înlăture?

— E blonda aia care lucrează pentru el, răspunse doamna Pengelley, ră­bufnind. Soțul meu este dentist, domnule Poirot, și susține că nimic n-ar mer­ge dacă n-ar avea o fată frumoasă, cu părul în coadă de cal și halat alb ca­re să-i noteze programările și să-i amestece compozițiile. Mi-a ajuns la u­rechi că pe acolo se fac aranjamente frumușele, deși, bineînțeles, el jură că nu-i adevărat.

— Cine a comandat sticla cu pesticide, madame?

— Soțul meu... acum vreun an.

— Nepoata dumneavoastră are vreun venit propriu?

— Cam 50 de lire pe an, mi se pare. Ar fi foarte bucuroasă să se întoarcă și să aibă grijă de gospodăria lui Edward, dacă eu l-aș părăsi.

— V-ați gândit să-l părăsiți, deci?

— N-am de gând să-l las să facă cum îl taie capul. Femeile nu mai sunt sclave, călcate în picioare ca în trecut, domnule Poirot.

— Vă felicit pentru spiritul dumneavoastră independent, madame, dar hai să fim practici. Vă întoarceți astăzi la Polgarwith?

— Da, am venit cu o excursie. Trenul a plecat dimineață la ora 6 și se în­toarce după amiază la 5.

— Bien! N-am nimic deosebit deocamdată. Mă pot dedica micului dum­nea­voastră caz. Mâine voi fi în Polgarwith. Să spunem că Hastings de aici este o rudă îndepărtată de-a dumneavoastră, băiatul unui văr de-al doilea. Eu sunt excentricul lui prieten străin. Între timp, mâncați numai ceva preparat personal sau sub supravegherea dumneavoastră. Aveți vreo servitoare de încredere?

— Jessie, sunt sigură, e o fată foarte bună.

— Atunci pe mâine, madame, și țineți-vă tare.

Poirot o conduse pe doamna până la ieșire și se întoarse gânditor în sca­unul lui. Nu era totuși absorbit în așa măsură încât să nu observe două fire din eșarfa de pene smulse de degetele agitate ale doamnei. Le luă cu grijă și le încredință coșului de hârtii.

— Ce părere ai de caz, Hastings?

— Mi se pare o afacere murdară.

— Da, dacă e adevărat ceea ce bănuiește doamna. Dar așa să fie? Vai de orice bărbat care cumpără o sticlă de pesticide în zilele noastre. Dacă soția lui suferă de gastrită și are un temperament oarecum isteric, totul e pus pe jăratic.

— Crezi că la asta se rezumă totul?

— Ah, voilà, nu știu, Hastings. Dar cazul mă interesează enorm. Pentru că, vezi, nu are câtuși de puțin trăsături noi. De aici teoria cu istericalele și cu toate acestea doamna Pengelley nu mi-a lăsat deloc impresia a fi o femeie isterică. Da, dacă nu mă înșel, avem aici de-a face cu o dramă umană foarte reprezentativă. Spune-mi, Hastings, ce sentimente crezi că-i poartă doamna Pengelley soțului ei?