Misterul Paradisului inselator

Misterul Paradisului inselator de Agatha Christie

Introducere.

Eram la Paris când Parfltt, servitorul meu, a venit să-mi spună că o doamnă voia să mă vadă. Doamna, a adăugat el, spunea că era vorba de ceva foarte important.

La vremea aceea îmi formasem deja obiceiul de a nu primi pe nimeni fără programare. Cei care vin să te vădă în probleme urgente sunt invariabil oameni care urmăresc un ajutor financiar. Cei care într-adevăr au nevoie de ajutor financiar abia dacă vin vreodată să ceară.

L-am întrebat pe Parfitt cum se numea vizitatoarea mea, și el îmi întinse o carte de vizită. Pe cartea de vizită stătea scris: Catherine Yougoubian – un nume de care nu auzisem niciodată și care avea nevoie de ajutor financiar și am dedus, în schimb, că avea ceva de vânzare – probabil una din acele antichități false care îi sunt băgate pe gât cumpărătorului îndărătnic cu ajutorul trăncănelii volubile.

Am spus că îmi pare rău că nu pot s-o primesc pe madame Yougoubian, dar că putea să-mi scrie despre ce afacere era vorba.

Parfitt își înclină capul și ieși. E un om de nădejde – un invalid ca mine are nevoie de un îngrijitor de nădejde – și n-am avut nici cel mai mic dubiu că acum problema era rezolvată.

Totuși, spre marea mea uimire, Parfitt reapăru. Doamna, mi-a spus el, era foarte insistentă. Era o problemă de viață și de moarte și avea legătură cu un vechi prieten de-al meu.

Curiozitatea mi-a fost brusc stârnită. Nu de către mesaj – asta era o mișcare destul de clară; viața și moartea și vechiul prieten sunt obișnuitele piese de atac. Nu, ceea ce mi-a stimulat curiozitatea a fost purtarea lui Parfitt. Nu-i Era deloc în caracter lui Parfitt să vină înapoi cu un mesaj de genul acela.

M-am trezit să trag concluzia, total greșită, că madame Catherine Yougoubian era incredibil de frumoasă, sau, în tot cazul, neobișnuit de atrăgătoare. Nimic altceva, m-am gândit eu, n-ar fi explicat purtarea lui Parfitt.

Și cum bărbatul e întotdeauna bărbat, chiar dacă are cincizeci de ani și e infirm, am căzut în capcană. Am vrut s-o văd pe această făptură care a putut să spulbere defensiva lui Parfitt.

Așa că i-am spus să o aducă pe doamnă sus… și, când Catherine Yougoubian a intrat în cameră, schimbarea totală a sentimentelor aproape că mi-a tăiat respirația!

Am înțeles acum destul de bine comportarea lui Parfitt. Capacitatea lui de a judeca firea omului e uimitoare. A recunoscut la Catherine acel temperament insistent în fața căruia, până la urmă, orice apărare este sortită eșecului. În mod înțelept, el a capitulat de la bun început, scutindu-se de o bătălie lungă și istovitoare. Căci Catherine Yougoubian avea insistența unui baros și monotonia unui aparat de sudură cu flacără oxiacetilenică, combinate cu efectul de uzură al apei căzând pe o piatră! Dacă dorește să-și atingă obiectul, timpul e infinit pentru ea. Ar fi rămas hotărâtă în holul de la intrare toată ziua. E una din femeile care n-au loc în cap decât pentru o singură idee – ceea ce le oferă un avantaj enorm în fața celor cu o minte mai multilaterală.

După cum spuneam, șocul pe care l-am avut la intrarea ei a fost fantastic. Așteptam cu sufletul la gură să văd frumusețea. In schimb, femeia care a intrat era monumental, aproape uluitor, neatrăgătoare. Nu urâtă, rețineți; urâțenia are ritmul ei, are stilul ei de a ataca, dar Catherine avea o față mare și plată ca o clătită – un fel de deșert de față. Avea gura largă și o ușoară – doar o ușoară – mustață deasupra buzei de sus. Ochii ei erau mici și negri și te făceau să te gândești la niște stafide de calitate inferioară dintr-un chec De calitate inferioară. Avea părul bogat, prost prins și excesiv de grav. Silueta ei era atât de indiscriptibilă încât, practic, nici nu era siluetă. Hainele o acopereau în mod adecvat și nu o plasau nicăieri pe scara socială. Nu era nici sărăntoacă, nici bogătașă. Avea un maxilar hotărât și, așa cum am auzit când a deschis gura, un glas aspru și lipsit de farmec.

I-am aruncat o privire de reproș profund lui Parfitt care o primi imperturbabil. El era limpede de părere că știa, ca de obicei, bine ce face.

— Madame Yougoubian, domnule, spuse el și se retrase, închizând ușa și lăsându-mă la mila acestei femele cu înfățișare hotărâtă.

Catherine înaintă spre mine cu fermitate. Niciodată nu m-am simțit atât de neajutoarat, atât de conștient de condiția mea de infirm. Asta era o femeie de care ar fi fost recomandabil să fugi, or eu nu puteam fugi.

Vorbi cu un glas ferm și sonor.

— Vă rog… dacă vreți să fiți atât de bun… trebuie să veniți cu mine…

Era mai degrabă un ordin decât o rugăminte.

— Poftim? Am întrebat uluit.

— Mă tem că nu vorbesc prea bine englezește. Dar nu e timp de pierdut – nu, nu e deloc timp. Vă rog să veniți la domnul Gabriel. E foarte bolnav. Curând, foarte curând, el moare, și a întrebat de dumneavoastră. Așa că trebuie veniți vedeți pe el imediat.

M-am holbat la ea. Sincer să fiu, m-am gândit că e nebună. Numele de Gabriel nu mă impresiona deloc, în parte, aș spune, din cauza pronunției ei. Nu suna câtuși de puțin a Gabriel. Dar chiar dacă ar fi sunat, nu cred că mi-ar fi atins vreo coardă sensibilă. Totul se petrecuse cu prea mult timp în urmă. Trebuie că trecuseră zece ani de când nici nu mă mai gândisem la Gabriel.

— Spui că cineva e pe moarte? Cineva… ăă… pe care îl cunosc?

Ea îmi aruncă o privire de profund reproș.

— Dar sigur, îl cunoașteți foarte bine la el, iar el întreabă de dumneavoastră.

Era atât de sigură încât am început să-mi scormonesc mintea. Ce nume spusese? Gabie? Galbraith? Cunoscusem un Galbraith, un inginer de mine. O cunoștință întâmplătoare, e drept; părea cât se poate de puțin probabil ca el să vrea să mă vadă pe patul de moarte. Totuși, grație forței de caracter al lui Catherine, nu m-am îndoit o clipă de veridicitatea afirmației ei.

— Ce nume ai spus? Am întrebat. Galbraith?

— Nu, nu. Gabriel. Gabriel!

Iarăși m-am holbat la ea. De data asta am înțeles bine cuvântul, dar el nu a făcut să invoce o viziune mentală a îngerului Gabriel cu o pereche de aripi mari. Viziunea se potrivea destul de bine cu Catherine Yougoubian. Găseam la ea o asemănare cu tipul de femeie serioasă întâlnit, de regulă, în tablourile primitive italiene tricotând în marginea colțului din stânga. Avea acea simplitate ciudată a trăsăturilor combinată cu aspectul de devoțiune arzătoare.

A adăugat insistent, cu încăpățânare „John Gabriel” – și m-am prins!

Mi-am amintit totul. M-am simțit amețit și ușor îngrețoșat. St Loo, și bătrânele doamne, și Milly Burt, și John Gabriel cu fețișoara lui urâtă și mobilă, legănându-se ușor pe călcâie. Și Rupert, înalt și frumos ca un zeu tânăr. Și, firește, Isabella…

Mi-am amintit de ultima oară când îl văzusem pe John Gabriel în Zagrade și ce se întâmplase acolo, și am simțit urcând în mine un val de mânie și ură…

— Deci, e pe moarte, da? Am întrebat cu furie. Sunt încântat s-o aud!

— Poftim?

Există lucruri pe care nu prea poți să le repeți când cineva te întreabă politicos „Poftim?”. Catherine Yougoubian era mai mult decât nedumerită. M-am mulțumit să spun doar:

— Spui că e pe moarte?

— Da are dureri – dureri cumplite…

Ei bine, eram încântat să aud asta.

Nici o durere pe care putea s-o îndure John Gabriel nu era suficientă pentru a răscumpăra ceea ce făcuse. Dar mă simțeam incapabil să i-o spun cuiva care era evident devotata admiratoare a lui John Gabriel.

Ce avea tipul ăsta, m-am întrebat iritat, că întotdeauna femeile se topeau după el. Era urât ca naiba. Era pretențios, vulgar, lăudăros. Avea ceva minte și, în anumite împrejurări, era o companie bună. Avea umor. Dar niciuna din acestea nu sunt cu adevărat caracteristicile care să atragă prea mult femeile.

Catherine îmi întrerupse gândurile.

— Vreți să veniți, vă rog? Vreți să veniți repede? Nu e timp de pierdut.

M-am adunat.

— Îmi pare rău, doamnă dragă, dar mă tem că nu te pot Însoți.

— Dar el cere să veniți, insistă ea.

— Nu vin, am spus.

— Nu înțelegeți, spuse Catherine. E bolnav. E pe moarte; și întreabă de dumneavoastră.

M-am pregătit de luptă. Deja începusem să îmi dau seama (un lucru.pe care Parfitt îl înțelese dintr-o privire) că această Catherine Yougoubian nu renunța ușor.

— Dumneata faci o confuzie, am spus. John Gabriel nu e prieten cu mine.

Ea dădu din cap cu putere.