Misterul Regata

Misterul Regata de Agatha Christie

Domnul Isaac Pointz își scoase trabucul din gură și spuse satisfăcut: „Drăguț locșor”.

După ce și-a pus astfel pecetea aprobării sale asupra portului Dartmouth, începu să tragă din nou din trabuc, uitându-se în jur cu aerul unui om mulțumit de sine însuși, de înfățișarea sa, de ceea ce îl înconjura și, în general, de viață.

Privitor la primele două din această enumerare, domnul Isaac Pointz era un bărbat de 58 de ani cu o sănătate și stare bună, poate cu o ușoară înclinare spre o viață ușuratică. Nu era chiar un tip masiv, dar arăta bine și apoi, un costum de iahting, pe care îl purta în acel moment, nu este cea mai potrivită haină pentru un om între două vârste cu tendință spre îngrășare. Domnul Pointz arăta foarte îngrijit până la cel mai mic amănunt, fața sa negricioasă și ușor orientală strălucind sub șapca sa sportivă, în ceea ce privește lucrurile înconjurătoare, acestea ar trebui mai bine desemnate prin însoțitorii săi – partenerul său, domnul Leo Stein, sir George și lady Marroway, un om de afaceri american, domnul Samuel Leathern cu fiica sa Eve – elevă, doamna Rustington și Evan Llewellyn.

Grupul tocmai acostase cu iahtul domnului Pointz numit „Merrimaid”. Dimineața priviseră cursa de iahting și acum veniseră pe țărm să se destindă puțin în parcul de distracții cu jocul nucilor de cocos, cu baloanele dansatoare, omul păianjen și caruselul. Nici nu poate fi vorba că aceste delicii au fost gustate cel mai mult de Eve Leathern. Când, în cele din urmă, domnul Pointz propuse, că era timpul, să se îndrepte spre „Royal George” pentru masa de seară, ea a fost singura care a protestat.

— O, domnule Pointz, vroiam așa de mult să-mi ghicească viitorul țiganca cea adevărată de la șatră.

Domnul Pointz avea dubii serioase în legătură cu identitatea reală a țigăncii, dar își dădu indulgent asentimentul.

— Eve se dă în vânt după iarmaroc, spuse tatăl ei ca s-o scuze. Dar nu-i dați atenție dacă vreți să mergem.

— Avem destul timp, răspunse domnul Pointz binevoitor. S-o lăsăm pe domnișoara să se distreze. Te invit, Leo, la tirul cu săgeți.

— Cine nimerește peste 25 câștigă un premiu, repeta patronul jocului cu săgeți pe un ton nazal.

— Pariez pe o bancnotă de 5 lire că scorul meu total îl întrece pe al tău, îl provocă Pointz.

— De acord, zise Stein vesel.

Peste puțin timp, cei doi bărbați erau complet absorbiți de întrecerea lor.

Lady Marroway îi șopti lui Evan Llewellyn:

— Eve nu e singurul copil din grup.

Llewellyn zâmbi convins, dar oarecum absent.

Fusese distrat toată ziua. O dată sau de două ori răspunsurile sale băteau câmpii.

Pamela Marroway se îndepărtă de el și i se adresă soțului:

— Pe tânărul ăla îl preocupă ceva.

Sir George murmură:

— Sau cineva!

Și privirea lui lunecă rapid spre Janet Rustington.

Lady Marroway se încruntă puțin. Era o femeie înaltă, deosebit de elegantă. Oja ei se potrivea cu clipsurile din corali de un roșu închis. Ochii ei erau negri și scrutători. Sir George afișa maniera unui gentleman englez ușor indiferent, dar ochii săi de un albastru luminos trădau aceeași privire scrutătoare ca a soției sale.

Isaac Pointz și Leo Stein erau negustori de diamante la Hatton Garden. Sir George și lady Marroway veneau dintr-o lume cu totul diferită – cea din Antibe și Juan les Pins – din golful de la St. Jean de Luz – de la înot, din băile de soare de pe stâncile Madeirei în timp de iarnă.

Păreau a fi niște crini care nici nu trudeau, nici nu se frământau. Dar poate că nu era tocmai adevărat. Sunt diferite moduri de a trudi și, de asemenea, de a te frământa.

— Uite s-a întors copilul, îi spuse Evan Llewellyn doamnei Rustington.

Era un tânăr brunet cu un ușor aer nesățios ca de lup pe care unele femei îl găseau atractiv.

Era greu de spus dacă doamna Rustington avea aceeași părere. Nu-și afișa sentimentele. Se căsătorise de tânără și căsnicia se terminase în mod dezastruos în mai puțin de un an. De atunci, nu puteai știi ce părere avea Janet Rustington despre vreun lucru sau despre cineva, atitudinea ei fiind întotdeauna aceeași – încântătoare, dar cu totul distantă.

Eve Leathern se apropie de ei dansând cu părul său blond, lung și lins, plutind amețitor. Avea 15 ani, era un copil ciudat, dar plin de vitalitate.

— Am să mă mărit pe la 17 ani, debită ea pe nerăsuflate. Cu un bărbat foarte bogat și vom avea șase copii, marțea și joia sunt zilele mele norocoase și e bine să port întotdeauna verde sau albastru, smaraldul e piatra care-mi aduce noroc și…

— Hai puișor, e timpul să plecăm, o întrerupse tatăl ei.

Domnul Leathern era un bărbat înalt, blond cu o alură dispeptică și o expresie oarecum mohorâtă.

Domnii Pointz și Stein se întorceau de la întrecerea lor. Domnul Pointz chicotea, iar domnul Stein arăta cam nemulțumit.

— Totul e o chestie de noroc, spuse el.

Domnul Pointz își pipăi satisfăcut buzunarul.

— Ți-am umflat cinci lire urgent. Artă, băiete, artă. Bătrânul meu era un jucător de clasa întâi. Ei, oameni buni, să mergem! Ți-ai aflat viitorul, Eve? Ți s-a spus să te ferești de omul negru?

— De o femeie, îl corectă Eve. Poate să deoache și-o să-mi facă rău dacă n-am grijă. Și-am să mă mărit pe la 17 ani…

Alergă înainte fericită, în timp ce grupul se îndrepta spre „Royal George”.

Masa fusese comandată dinainte de grijuliul domn Pointz și un ospătar îi întimpină ca să-i conducă sus, într-un separeu, la primul etaj. Aici, totul era pregătit la o masă rotundă. Uriașa fereastră arcuită și bombată dădea spre piața dinspre port și era deschisă. Forfota de la iarmaroc ajungea până sus la ei, ca și hârâitul diferitelor melodii de la trei rânduri de călușei.

— Cel mai bine ar fi s-o închidem, dacă vrem să auzim ce vorbim, spuse pe un ton hotărât domnul Pointz și puse în aplicare propunerea.

Se așezară cu toții în jurul mesei și domnul Pointz strălucea de bucurie uitându-se la oaspeții săi. Simțea că le face plăcere și era încântat să-i vadă pe oameni fericiți, îi privi pe rând pe fiecare. Lady Marroway – o femeie fină – bineînțeles nu chiar rafinată asta știa – era perfect conștient că ceea ce numise toată viața crème de la crème avea foarte puțin de-a face cu familia Marroway – dar atunci crème de la crème îi ignora cu desăvârșire propria sa existență. Oricum, lady Marroway era o femeie al naibii de frumoasă și lui nu-i păsa dacă ea îl bătea la bridge. Nu același lucru îi plăcea dacă era sir George. Tipul avea ochii vicleni, înnebunit să câștige. Dar n-avea să scoată prea mult de la Isaac Pointz. Avea el grijă de asta.

Bătrânul Leathern nu era băiat rău, guraliv, desigur, ca majoritatea americanilor cărora le place să spună povești nesfârșite. Și avea obiceiul de a-i pune în încurcătură pe alții cerând informații precise. Care era populația Dartmouth-ului? În ce an fusese construit Colegiul Naval? Și așa mai departe. Se aștepta ca gazda să fie un Baedeker*1 vorbitor. Eve era un copil drăgălaș și scump; îi plăcea s-o tachineze. Avea vocea cam stridentă, dar isteață foc. Un copil inteligent.

Tânărul Llewellyn părea prea tăcut. Arăta ca și cum îl preocupa ceva. Datorii, probabil. De astea aveau întotdeauna parte scriitorii. Arăta de parcă îi plăcea Janet Rustington. O femeie drăguță, atractivă și inteligentă pe deasupra. Dar nu-ți băga pe gât cărțile ei. Scria niște chestii de cultură rafinată, însă n-o auzeai niciodată vorbind despre asta. Și bătrânul Leo! Nici nu întinerea, nici nu slăbea. Din fericire, fără să știe, că în acel moment partenerul său, Leo, gândea același lucru despre el, domnul Pointz îl corectă pe domnul Leathern în privința faptului că „clupea pilchardus”*2 se găsea mai mult la Devon decât la Cornwall și se pregăti pentru a savura bucatele.

— Domnule Pointz, spuse Eve, după ce farfuriile cu scrumbii calde fuseseră așezate în fața lor și ospătarii părăsiseră încăperea.

— Da, domnișoară.

— Aveți la dumneavoastră chiar acum diamantul acela mare? Acela pe care ni l-ați arătat aseară și-ați spus că-l purtați întotdeauna cu dumneavoastră?

Domnul Pointz râse.

— Bineînțeles. E mascota mea. Da, îl am la mine.

— Cred că-i groaznic de periculos. Cineva ar putea să vi-l fure, în mulțimea de la târg.

— Nu cred, răspunse domnul Pointz. Am deosebită grijă de el.

— Dar s-ar putea, insistă Eve. Aveți gangsteri aici în Anglia ca și noi, nu-i așa?

— N-o să pună mâna pe „Morning Star”, spuse domnul Pointz.