Misterul salului spaniol

Misterul salului spaniol de Agatha Christie

DOMNUL EASTWOOD privi în tavan, spre podea... apoi, încet, spre peretele din dreapta... și, după aceea, cu un efort peste puteri, își lipi iarăși ochii de mașina de scris din fața sa.

Hîrtia de un alb imaculat purta doar un titlu scris cu majuscule:

MISTERUL CELUI DE-AL DOILEA CASTRAVETE, așa suna titlul. Un titlu plăcut. Anthony Eastwood simțea că oricine îl va citi va fi în același timp șocat și captivat. „Misterul celui de-al doilea castravete”?! o să spună. „Despre ce ar putea fi vorba? Un castravete? Al doilea castravete? Trebuie neapărat să citesc povestirea asta!” Și o să fie tulburat și fermecat de ușurința desăvîrșită cu care acest maestru al prozei polițiste a țesut o intrigă pasionantă în jurul unei banale legume.

Așa era foarte bine. Anthony Eastwood știa – ca oricine, de altfel – cum ar fi trebuit să fie povestirea. Necazul era că nu reușea cu nici un chip să înceapă. Cele două atribute esențiale ale unei povestiri erau titlul și intriga; restul însemna doar muncă de rutină. Uneori însuși titlul ducea la intrigă și totul venea de la sine. Acum, însă, titlul continua să îl sfideze de pe pagina goală și nu lăsa să se întrezărească nici cel mai mic detaliu al intrigii.

Din nou privirea lui Anthony Eastwood pretinse inspirație tavanului, podelei, tapetului... și nu apăru nimic.

— Numele eroinei va fi Sonia, hotărî pentru a urgenta demarajul. Sonia sau... poate Dolores. O să aibă pielea palidă ca fildeșul, acea culoare care nu se datorează unei sănătăți precare, și ochii asemeni lacurilor insondabile. Numele eroului va fi George sau, mai bine, John; ceva scurt și englezesc. Apoi grădinarul — presupun că o să apară și un grădinar, doar trebuie să îngrijim cumva nenorocitul ăsta de castravete — grădinarul ar putea fi scoțian și să dovedească un pesimism amuzant în privința înghețurilor timpurii...

Uneori metoda dădea roade; nu și în dimineața asta! Cu toate că reușea să îi vadă clar pe Sonia, pe George și pe grădinarul cel comic, aceștia nu păreau dornici să fie activi și să facă ceva.

„Ar putea fi o banană, neîndoielnic, gîndi Anthony, disperat. Sau o salată verde sau o varză de Bruxelles? O criptogramă pentru Bruxelles... răsaduri furate... un baron belgian sinistru...”.

O fracțiune de secundă păru să se întrevadă o geană de lumină, dar se stinse imediat. Baronul belgian nu voia să se întrupeze și Anthony își dădu brusc seama că înghețurile timpurii și castraveții erau două noțiuni incompatibile, așa că adio grădinar amuzant.

— Fir-ar să fie!, spuse Anthony.

Șe ridică și apucă ziarul „Daily Mail”. Era foarte posibil ca cineva să fi fost ucis într-un mod care să inspire un autor ce se străduia din răsputeri. Însă în dimineața asta nu erau decît evenimente politice și știri externe. Domnul Eastwood aruncă ziarul scîrbit.

Apoi luă de pe masă un roman, închise ochii și puse degetul în josul unei pagini. Cuvîntul pe care soarta i-l indică în acest fel era „oaie”. În momentul următor, dînd dovadă de un spirit sclipitor, în minte i se derulă o întreagă povestire. O fată drăguță... iubitul ei fusese omorît în război... ea are mințile rătăcite... paște oile în munții Scoției... o mistică întîlnire cu iubitul dispărut, efect final cu oi și clar de lună, exact ca în filmele academice, cu fata zăcînd moartă în zăpadă și două urme de pași...

O poveste înduioșătoare! Anthony își părăsi creația cu un suspin și clătină trist din cap. Știa prea bine că editorul nu dorea genul acesta de povestire, oricît de frumoasă. Povestirea pe care o dorea și insista să o aibă (și, în mod cu totul întîmplător, plătea o sumă frumușică pentru a o obține) era despre femei brunete și misterioase, străpunse de un cuțit în inimă, cu un erou tînăr pe nedrept suspectat și brusca descîlcire a misterului împreună cu indicarea vinovatului în persoana cea mai puțin dubioasă, cu sprijinul celor mai inadecvate motivări. De fapt, exact „Misterul celui de-al doilea castravete”!

„Totuși, reflectă Anthony, pariez pe zece la unu că o să schimbe titlul și o să-i spună cumva șocant, ca de pildă «Adesea crima pîngărește», fără să mă întrebe. Ah! Afurisit să fie telefonul ăsta!”

Se îndreptă furios spre el și ridică Receptorul. În ultimul ceas mai sunase de două ori – o dată, număr greșit și altă dată pentru a fi invitat la masă de o cuconiță caraghioasă din lumea bună, pe care o ura amarnic, dar care fusese atît de insistentă, încît nu-i putuse ține piept.

— Alo!, mîrîi în receptor.

Îi răspunse o voce de femeie, o voce catifelată, mîngîietoare, cu o urmă de accent străin.

— Tu ești iubitule?

— Păi... nu prea știu, răspunse domnul Eastwood prudent. Cine-i la telefon?

— Eu, Carmen. Ascultă, iubitule. Sînt urmărită... sînt în primejdie... trebuie să vii imediat. E o chestiune de viață și de moarte.

— Vă rog să mă scuzați, se eschivă domnul Eastwood politicos. Mi-e teamă că ați greșit.

Îl întrerupse pînă să termine.

— Vino! Dacă descoperă ce fac, mă omoară. Nu mă părăsi. Vino repede! Altfel mă omoară. Știi doar, strada Kirk nr. 320. Parola e castravete... Ssstt!

Auzi țăcănitul slab cînd se închise telefonul la capătul celălalt. Foarte surprins, domnul Eastwood se întinse după cutia cu tutun și își umplu grijuliu pipa.

„Cred, reflectă, că a fost un efect foarte ciudat al propriului meu subconștient. Imposibil să fi spus castravete. Toată chestia asta e extraordinară. A spus castravete sau nu?”

Nedumerit, străbătu încăperea în lung și-n lat.

„Strada Kirk, 320. Mă întreb despre ce-o fi vorba? O să-l aștepte pe celălalt să apară. Aș fi vrut să apuc să-i explic. Strada Kirk, nr. 320. Parola e castravete... Ah! Imposibil, absurd... halucinație de creier extenuat”.

Privi cu răutate mașina de scris.

— La ce ești bună, aș vrea să știu? Te-am admirat toată dimineața de pomană. Un autor trebuie să-și culeagă ideile din viață... din viață, auzi? Plec să culeg chiar acum una.

Își trînti pălăria pe cap, învălui cu o privire duioasă colecția sa neprețuită de picturi de email și ieși.

Strada Kirk, așa cum știu majoritatea londonezilor, este o stradă lungă, pustie, cu o mulțime de magazine de antichități, care oferă tot felul de obiecte false la prețuri pipărate. Mai există și magazine cu obiecte de alamă, sticlărie, magazine cu vechituri și negustori de haine recondiționate.