Oaspetele neasteptat

Oaspetele neasteptat de Agatha Christie

CAPITOLUL I

Era cu puțin înainte de miezul nopții într-o noapte friguroasă de noiembrie și valuri de ceață ascundeau porțiuni din drumul de țară întunecos și îngust, străjuit de copaci, din sudul Wales-ului, nu departe de Bristol Chanel de unde o sirena de alarmă pentru ceață își trimitea automat, la intervale dese, strigătul melancolic. La răstimpuri se puteau auzi lătratul îndepărtat al unui câine și țipătul unei păsări de noapte. Puținele case ce se aflau în lungul drumului ceva mai răsărit decât o uliță, se găseau cam la o jumătate de milă una de alta. Drumul cotea pe una din cele mai întunecate porțiuni, trecând pe lângă o casă frumoasă cu trei etaje, retrasă în fundul unei grădini întinse, și întâmplarea făcu ca tocmai în acest loc roțile unei mașini să se împotmolească în șanțul de la marginea drumului. După câteva încercări de a scoate roțile din șanț accelerând, șoferul mașinii trebuie să fi hotărât că nu avea rost să persevereze și motorul tăcu.

După câteva minute șoferul ieși din autovehicul, trântind portiera după el. Era un bărbat bine legat, cu părul de culoarea nisipului, la vreo treizeci și cinci de ani, cu aspectul unui om care își petrece mult timp în aer liber, îmbrăcat într-un costum aspru de tweed, un trenci de culoare închisă și purta pălărie. Folosind o lanternă către casă, oprindu-se la jumătatea drumului pentru a trece în revistă eleganta fațadă a clădirii din secolul al optsprezecelea. Casa părea cufundată în întregime în întuneric, în timp ce el se apropia de glasvandul aflat pe latura casei, cu fața spre el. După ce se întoarse și se uită la peluza pe care o traversase și la drumul de dincolo de ea, păși direct spre glasvand, șterse geamul cu mâinile și se uită înăuntru. Cum nu observă nici o mișcare, bătu în geam. Nu primi nici un răspuns și, după o pauză, bătu din nou mult mai tare. Când își dădu seama că bătăile nu aveau nici un efect încercă clanța. Ușa se deschise pe loc și bărbatul intră într-o încăpere cufundată în întuneric.

În cameră se opri din nou, parcă încercând să distingă vreun sunet sau vreo mișcare. Apoi strigă: „Hei, e cineva aici?” Plimbându-și lanterna prin camera ce se dovedi a fi un birou mobilat, cu pereții căptușiți cu cărți, văzu în mijlocul camerei un bărbat frumos, de vârstă mijlocie, șezând într-un scaun cu rotile cu fața spre glasvand, cu o pătură pe genunchi. Bărbatul părea să fi adormit în scaun.

— Oh, bună, spuse intrusul. N-am vrut să te sperii. Îmi pare nespus de rău. De vină e ceața asta derutantă. Tocmai m-am împotmolit cu mașina într-un șanț și nu am nici cea mai mică idee unde mă aflu. Oh, și am lăsat ușa deschisă. Mii se scuze. Continuând să se scuze, se duse la ușile glasvandului și le închise, trăgând draperiile. Trebuie că am ieșit undeva din șoseaua principală, explică el. Mă învârtesc pe ulițele astea întortocheate de mai bine de o oră.

Nu primi nici un răspuns.

— Dormi? Întrebă intrusul, revenit lângă bărbatul din scaunul cu rotile.

Neprimind nici de astă dată răspuns, îndreptă lanterna spre fața celui din scaun și atunci se opri brusc. Bărbatul din scaun nu deschise ochii, nici nu se mișcă. Când intrusul se aplecă asupra lui atingându-i umărul ca pentru a-l trezi, trupul bărbatului se prăbuși în scaun într-o poziție ghemuită.

— Doamne Dumnezeule! Exclamă bărbatul cu lanterna.

Se opri o clipă parcă neștiind ce să facă, apoi, plimbând fasciculul de lumină al lanternei prin cameră, văzu lângă ușă un întrerupător, traversă încăperea și apăsă pe el.

Veioza de pe un birou se aprinse. Intrusul puse lanterna pe birou și, uitându-se atent la bărbatul din scaunul cu rotile, îi dădu ocol. Observând o altă ușă lângă care se afla un comutator, se duse și apăsă pe el aprinzând astfel veiozele de pe două mese plasate strategic prin cameră. Apoi, făcând un pas spre bărbatul din scaunul de invalid, tresări când observă pentru prima dată o femeie blondă, atrăgătoare, într-o rochie de seară și jachetă asortată, stând în picioare lângă o nișă căptușită cu cărți din peretele din partea opusă a camerei. Cu brațele atârnând inerte pe lângă corp, femeia nici nu vorbi, nici nu se mișcă. Părea că încerca chiar și să nu respire. În acel moment de tăcere se holbară unul la celălalt. Apoi bărbatul vorbi.

— E… e mort! Excalmă el.

Total lipsită de expresie, femeia îi răspunse:

— Da.

— Știai deja?

— Da.

Apropiindu-se precaut de cadavrul din scaunul cu rotile, bărbatul spuse:

— A fost împușcat. În cap. Cine…?

Se opri când femeia ridică încetișor mâna dreaptă ascunsă până atunci de faldurile rochiei. În mână ținea un revolver. Bărbatul icni și își ținu respirația. Când înțelese că ea nu îl amenința cu arma se apropie de ea și i-o luă cu blândețe din mână.

— Dumneata l-ai împușcat? Întrebă el.

— Da, răspunse femeia după o pauză.

Bărbatul se îndepărtă de ea și puse arma pe o masă de lângă scaunul cu rotile. O clipă rămase uitându-se la cadavru, apoi își plimbă nesigură privirea prin cameră.

— Telefonul e acolo, spuse femeia arătând din cap către birou.

— Telefonul? Îngână bărbatul, parcă uimit.

— Dacă vrei să suni la poliție, continuă femeia pe același ton detașat, lipsit de expresie.

Bărbatul se uită lung la ea, de parcă nu era în stare să-și dea seama dacă vorbea serios sau nu. Apoi spuse:

— Ce mai contează câteva minute în plus sau în minus? Oricum vor avea ceva de furcă să ajungă aici din pricina ceții. Mi-ar plăcea să mai aflu câte ceva… Se întrerupse și se uită la cadavru. Cine e?

— Soțul meu, răspunse femeia. Richard Warwick. Eu sunt Laura Warwick.

Bărbatul continuă să o privească lung.

— Înțeleg, spuse el într-un sfârșit. N-ar fi mai bine… Să stai jos?

Laura Warwick porni încetișor și oarecum nesigură pe picioare spre o canapea. Uitându-se prin cameră, bărbatul întrebă:

— Să-ți dau ceva de băut? Trebuie că a fost un șoc.

— Să-mi împușc bărbatul?

Tonul ei era sec și ironic.

Părând să își recapete stăpânirea de sine, bărbatul încercă să-i răspundă pe același ton.

— Da, așa mi-aș imagina. Sau a fost doar amuzamentul?

— A fost amuzament, răspunse impasibilă Laura Warwick în timp ce se așeza pe canapea.

Bărbatul se încruntă, părând nedumerit.

— Dar aș vrea… Băutura aia, continuă ea.

Bărbatul își scoase pălăria și o aruncă pe un fotoliu, apoi turnă coniac dintr-o sticlă aflată pe masa de lângă scaunul cu rotile și îi dădu paharul. Ea bău și, după o pauză, bărbatul spuse:

— Acum presupun că ai să-mi povestești totul despre afacerea asta.

Laura Warwick ridică ochii spre el.

— N-ar fi mai bine să suni la poliție? Întreba ea.

— Toate la timpul lor. Nu e nimic rău în a avea mai întâi o mică discuție, nu-i așa?

Își scoase mănușile, le îndesă în buzunarul trenciului, apoi începu să își descheie haina.

Calmul Laurei Warwick începu să se destrame.

— Eu nu… Începu ea. Se opri apoi continuă: Cine ești dumneata? Cum de ai venit aici în noaptea asta?

Fără să-i dea timp să răspundă, continuă aproape strigând:

— Pentru Dumnezeu, spune-mi cine ești!

CAPITOLUL II

— Cum să nu? Răspunse bărbatul.

Își trecu mâna prin păr, se uită o clipă prin cameră parcă întrebându-se cum să înceapă, apoi continuă:

— Mă numesc Michael Starkwedder. Știu că e un nume neobișnuit. Sunt inginer. Lucrez pentru o companie anglo-iraniană, și tocmai m-am întors în țară după o perioadă petrecută în Golful Persic. Se opri, amintindu-și parcă de Orientul Mijlociu, sau poate încercând să se hotărască dacă să intre sau nu în detalii, apoi dădu din umeri. Sunt aici în Wales de câteva zile cercetând împrejurimile. Familia mamei mele se trăgea de prin părțile astea și m-am gândit că mi-aș putea cumpăra o căsuță. Clătină din cap, zâmbind. Ultimele două ore, mai degrabă trei, aș zice, am rătăcit aiurea. Am condus pe toate ulițele întortocheate din sudul Wales-ului și am sfârșit într-un șanț! Pretutindeni ceață deasă. Am găsit o poartă, mi-am croit drum către casa asta sperând să dau de un telefon sau poate, cu puțin noroc, să primesc găzduire peste noapte. Am încercat clanța glasvandului de acolo, am văzut că nu era încuiat, așa că am intrat. Apoi am descoperit…

Făcu un gest spre cadavrul prăbușit în scaunul cu rotile.

Laura Warwick ridică privirea spre el, cu ochii lipsiți de expresie.

— Mai întâi ai bătut în geam de câteva ori, murmură ea.

— Da, am bătut. Nu mi-a răspuns nimeni.

Laura își ținu răsuflarea.

— Nu, n-am răspuns.

Glasul ei era aproape o șoaptă.

Starkwedder se uită la ea, cercetător. Făcu un pas spre cadavrul din scaunul de invalid, apoi se întoarse la femeia de pe canapea. Pentru a o încuraja să vorbească din nou, repetă:

— Cum spuneam, am încercat clanța, ușa nu era încuiată așa că am intrat.

Laura se uită, țintă în paharul cu coniac. Vorbi de parcă cita.

— Ușa se deschide și intră oaspetele neașteptat. Se cutremură ușor. Fraza asta mă înspăimânta întotdeauna când eram copil. „Oaspetele neașteptat”.

Aruncându-și capul pe spate, se uită lung la vizitatorul neașteptat și rosti cu o intensitate bruscă:

— De ce nu telefonezi la poliție și să terminăm odată?

Starkwedder se duse către cadavrul din scaun.

— Încă nu, spuse el. Puțin mai târziu, poate. Poți să-mi spui de ce l-ai împușcat?

Nota ironică reveni în glasul Laurei când îi răspunse:

— Pot să-ți dau câteva motive excelente. În primul rând, bea. Bea excesiv. În al doilea rând, era crud. Insuportabil de crud. Îl uram de ani de zile.

Observând privirea tăioasă a lui Starkwedder la auzul acestor vorbe, continuă mânioasă:

— Oh, ce te așteptai să spun?

— Îl urai de ani de zile? Îngână Starkwedder ca pentru sine. Se uită gânditor la cadavru. Dar în seara asta s-a întâmplat ceva… Ceva special, nu-i așa?

— Ai mare dreptate, răspunse cu tărie Laura. În noaptea asta chiar s-a întâmplat ceva special. Și așa… Am luat arma de pe masa de lângă el și…, l-am împușcat. A fost atât de simplu! Oh, dar ce rost are să mai vorbim despre asta? Până la urmă tot va trebui să telefonezi la poliție. Nu există cale de ieșire.

Glasul îi coborî când repetă:

— Nu există cale de ieșire!

Starkwedder se uită la ea din cealaltă parte a camerei.

— Nu-i atât de simplu cum crezi, spuse el.

— De ce nu e simplu? Întrebă Laura cu glas istovit.

Apropiindu-se de ea, Starkwedder rosti încetișor:

— Nu e simplu să fac ce mă îndemni să fac. Ești femeie. O femeie foarte atrăgătoare.

Laura îl privi iute.

— Are vreo importanță asta? Întrebă ea.

Glasul lui Starkwedder sună aproape vesel când răspunse:

— Teoretic, categoric nu. Dar în termeni practici, da.

Își duse trenciul în nișă, îl puse pe un fotoliu, apoi se întoarse și rămase în picioare lângă cadavru uitându-se la el.

— Oh, vorbești de cavalerism, spuse placid Laura.

— Ei bine, numește-o curiozitate dacă preferi. Mi-ar plăcea să știu totul despre povestea asta.

Laura nu răspunse imediat. Apoi spuse doar atât:

— Ți-am spus.

Starkwedder dădea ocol scaunului în care se afla cadavrul soțului Laurei, ca fascinat de el.

— Mi-ai spus faptele simple, recunoscu el. Dar nimic mai mult.

— Și ți-am spus ce motiv am avut, replică Laura. Nu mai e nimic de spus. În orice caz, de ce ai crede ce-ți spun eu? Aș putea inventa orice mi-ar plăcea. Nu ai decât cuvântul meu că Richard era o bestie crudă și că era bețiv și că îmi făcea viața mizerabilă… Și că îl uram.

— Cred că pot accepta ultima afirmație fără discuție. În definitiv, există probe care să susțină acest lucru.

Apropiindu-se de canapea, se uită la Laura.

— Totuși, a fost un pic cam drastic, nu crezi? Spui că îl urai de ani de zile. De ce nu l-ai părăsit? De bună seamă ar fi fost mult mai simplu.

Laura răspunse ezitant:

— N-am… Nu aveam și nici n-am bani.

— Fată dargă, dacă puteai dovedi cruzimea și faptul că bea excesiv și toate celelalte, puteai să obții divorțul sau separarea, și atunci ai fi obținut pensie de întreținere, sau cum s-o fi numind.

Se opri, așteptând un răspuns.

Fiindu-i greu să răspundă, Laura se ridică și, cu spatele la el, se duse și puse paharul pe masă.