Oglinda sparta

Oglinda sparta de Agatha Christie

Capitolul 1

Miss Marple ședea în dreptul fereastrei. Fereastra dădea înspre grădina care fusese cândva o mare sursă de mândrie pentru ea. Fusese cândva; acum nu mai era cazul. În ultima vreme, când se uita pe fereastră se crispa. De ceva timp nu mai avea voie să muncească în grădină. I se interzisese să se mai aplece, să mai sape, să planteze - în cel mai bun caz avea voie, câte puțin, să curețe crengile. Bătrânul Laycock venea de trei ori pe săptămână și își dădea silința, nu încăpea îndoială. Dar rezultatele strădaniei lui, așa cum vor fi fiind ele (și nu erau cine știe ce) erau strălucite după standardele lui, nu după cele ale stăpânei care îi plătea leafa. Miss Marple știa exact ce trebuia făcut și când trebuia făcut, și nu ezita să‑l instruiscă așa cum scrie la carte. Bătrânul Laycock nu întârzia apoi să‑și arate geniul, care consta în exprimarea entuziastă a acordului și în totala lipsă de randament ulterior.

– Așa‑i cum zici dumneata, coniță. Acolo punem mecosoapele^[1] și clopoțeii de‑a lungul zidului și, așa cum zici, coniță, trebuie să punem treaba la cale săptămâna viitoare numaidecât.

Scuzele lui Laycock erau întotdeauna de bun‑simț și semănau izbitor cu cele pe care le prezenta căpitanul George din Trei într‑o barcă [2] pentru a evita să iasă în larg. În cazul căpitanului, vântul venea, întotdeauna, din direcția greșită, fie suflând dinspre mare, fie dinspre țărm, fie venea dinspre vestul care nu inspira nimic bun, fie dinspre trădătorul vest. Motivul principal al lui Laycock era vremea. Prea uscată - prea umedă - prea multă ploaie - un iz de îngheț în aer. Sau, altceva, de o mai mare importanță, trebuia să vină pe primul loc în topul preocupărilor lui (în genere ceva în legătură cu varza obișnuită sau cea de Bruxelles, sorturi din care îi plăcea să cultive fără măsură). Principiile lui Laycock în materie de grădinărit erau simple și nici un stăpân, oricât de atotștiutor ar fi fost el, nu putea să‑l dezvețe de ele.

Acestea constau în multe cești de ceai, dulce și tare, ca un soi de încurajare a efortului ce avea să fie depus, iar dacă era toamnă, o doză bună de măturare a frunzelor, o strașnică aranjare pe straturi a florilor lui favorite, în majoritate ochiul- boului și salvie - ca să „dea bine”, cum zicea el - în timpul verii. Era total în favoarea stropirii trandafirilor împotriva păduchilor, dar îi lua cam mult s‑o și facă, iar când venea vorba să facă șanțuri mai adânci pentru sângele‑voinicului contracara de obicei cu remarca: A, păi să le vezi pe ale mele! Un adevărat deliciu anul trecut și fără să le fandosească cine știe ce în prealabil.

Ce‑i drept, era devotat stăpânilor lui, le făcea pe plac când venea vorba de pretențiile lor în materie de horticultură (atâta vreme cât asta nu implica și muncă prea grea), însă, pentru el, legumele erau cele mai importante lucruri în viață; niște varză creață, sau ceva varză de Savoy; florile erau doar capricii după care se înnebuneau damele, de vreme ce altceva mai bun nu aveau de făcut. Își exprima afecțiunea aducând în dar ochiul‑boului, salvie, lobelia și crizanteme de vară.

– Am făcut câte ceva la nește case noi, acolo, la Cartier. Aia vor grădini arătoase, nu glumă. Aveau mai multe plante decât le trebuia, așa că am mai adus și io câteva aci și le‑am pus în loc la trandafirii ăia învechiți, că nu prea mai arătau așa de grozav, să știți.