Pacat dublu

Pacat dublu de Agatha Christie

AM DAT o raită pe la prietenul meu Poirot și l-am găsit într-o stare de jalnică extenuare. Devenise într-atît de faimos, încît orice femeie bogată care își rătăcea vreo brățară sau cățelușul preferat se grăbea să-i ceară ajutorul marelui Hercule Poirot. Micul și îndesatul meu amic era un amestec ciudat de cumpătare flamandă și fervoare artistică. Accepta multe cazuri care nu îl interesau pur și simplu pentru că primul lui instinct prevala întotdeauna.

De asemenea, prelua cazuri care nu îi ofereau nici un profit tocmai pentru că se nimerise să-l intereseze în mod special. Rezultatul la care ajunsese era, după cum spuneam, o stare de jalnică extenuare. Același lucru mi l-a mărturisit și el, așa că nu mi-a fost deloc greu să-l conving să petrecem o vacanță de o săptămînă la cunoscuta stațiune Ebermouth, de pe coasta de sud.

Deja trecuseră patru zile extrem de agreabile cînd Poirot a venit la mine ținînd în mînă o scrisoare deschisă.

— Mon ami, îți mai amintești de prietenul meu Joseph Aarons, impresarul?

După o clipă de gîndire am încuviințat. Poirot are o grămadă de prieteni a căror proveniență socială diferă ca de la cer la pămînt. Amicii lui sînt fie măturători de stradă, fie lorzi din înalta societate.

— Eh bien, Hastings, Joseph Aarons se află la Charlock Bay. Nu se simte deloc bine și, în plus, îl mai supără și o afacere destul de neînsemnată. Mă roagă să-i fac o vizită. Mon ami, cred că e cazul să răspund invitației. Dragul de Joseph e un prieten atît de devotat și a făcut atîtea ca să mă ajute în trecut.

— Bineînțeles, dacă zici tu, am răspuns. Bănuiesc că Charlock Bay e un loc drăguț și întîmplarea face că nu am mai fost acolo niciodată.

— Atunci vom îmbina utilul cu plăcutul, spuse Poirot. Ești atît de amabil să te interesezi de mersul trenurilor?

— Probabil că va trebui să schimbăm trenul de vreo două-trei ori, i-am spus cu o strîmbătură. Știi cum sînt liniile astea care traversează țara. Uneori abia dacă îți ajunge o zi ca să parcurgi distanța dintre Devonul de Sud și Devonul de Nord.

Cu toate acestea, făcînd investigațiile de rigoare, am aflat (nu fără surprindere) că drumul nu necesita mai mult de o schimbare de tren la Exter și că, în general, trenurile circulau la orele anunțate. Tocmai mă grăbeam spre Poirot să-i dau vestea cînd, trecînd pe lîngă oficiul de voiaj cu autocarele, am putut citi următorul anunț:

„Mîine. Excursie de o zi la Charlock Bay. Plecarea la ora 8:30 cu un itinerar care trece prin cele mai pitorești locuri din Devon”.

Am întrebat cîteva persoane și m-am întors la hotel entuziasmat. Din nefericire mi-a fost tare greu să-l fac pe Poirot să-mi împărtășească părerea:

— Mon ami, de unde atîta pasiune pentru autocar? Vezi tu, trenul e ceva sigur. Nu explodează cauciucurile; nu au loc accidente. Și, în plus, nu te simți incomodat de prea mult aer. Ferestrele pot fi închise și nu intră deloc praf înăuntru.

I-am sugerat într-un mod cît se poate de delicat că pe mine mă atrăgea tocmai avantajul aerului curat.

— Și dacă plouă? Clima voastră britanică e atît de instabilă!

— Ne înarmăm cu glugi și așa mai departe. Iar dacă plouă cu găleata, excursia nu va mai avea loc, dat fiind că autocarul are caroseria deschisă.

— Ah! făcu Poirot. Atunci că sperăm că totuși va ploua.

— Ei, dacă ăsta e ultimul tău cuvînt...

— Vai, nu, mon ami. Văd că ți-a intrat în cap să mergi neapărat în excursie. Din fericire am la mine paltonul cel gros și două fulare. Oftă. Dar vom avea destul timp la Charlock Bay!

— Se pare că va trebui să petrecem și noaptea acolo. Turul excursiei trece prin Dartmoor. Masa de prînz o luăm la Monkhampton. La Charlock Bay ajungem pe la patru și autocarul pornește înapoi la ora cinci și ajunge aici la zece seara.

— Așa deci! spuse Poirot. Și cînd te gîndești că mai sînt unii care fac treaba asta de plăcere. Bineînțeles că ne va costa mai puțin, pentru că nu mai facem și drumul înapoi, nu?

— Nu cred că e posibil așa ceva,

— Bine, dar trebuie să insiști.

— Ei, hai, Poirot, nu fi meschin! Știi doar că ești plin de bani.

— Mon ami, nu e vorba de meschinărie. Eu mă refer la simțul afacerii. Să fi fost chiar milionar și tot n aș fi plătit mai mult decît e drept și just.

După cum prevăzusem, Poirot nu a avut nici o șansă. Domnul care elibera tichete la biroul de voiaj era calm și indiferent, dar ferm pe poziție. Ideea lui era că trebuia să ne întoarcem cu același autocar. Mai mult, insinuă faptul că ar fi trebuit să plătim ceva în plus pentru privilegiul de a părăsi autocarul la Charlock Bay.

Învins, Poirot plăti suma cerută și părăsi biroul.

— Englezii ăștia nu au simțul banului, bombăni el. Hastings, n-ai observat un tînăr care a plătit tot biletul, deși a menționat că vrea să coboare la Monkhampton?

— Nu cred. Că veni vorba...

— Da, știu, o priveai pe tînăra domnișoară care a cumpărat locul cinci, chiar lîngă noi. Da, mon ami, te-am văzut. Acesta a și fost motivul pentru care, cînd eram pe punctul de a lua locurile treisprezece și paisprezece – care sînt în centru și parcă ceva mai apărate, mă rog, cît pot fi ele de apărate – te-ai băgat în față cu grosolănie și ai spus că locurile trei și patru sînt mai bune.

— Ei și tu, Poirot! am zis simțind că-mi iau foc obrajii.

— Păr roșcat, mereu părul ăsta roșcat!

— Cel puțin ea merita mai multă atenție decît orice tînăr ciudat.

— Asta depinde de punctul de vedere al fiecăruia. Mie mi s-a părut interesant tînărul.

Ceva anume din tonul lui Poirot m-a făcut să mă uit imediat și eu la el.

— De ce? Ce vrei să spui?

— Oh! Stai puțin! Să spunem că m-a interesat pentru că dorea să-și lase mustață, însă rezultatul era deplorabil. Poirot își mîngîie cu tandrețe propria mustață, de-a dreptul magnifică. E o adevărată artă, murmură el, să știi cum să-ți lași mustața să crească! Am toată simpatia pentru cei care vor să aibă mustață.

Nu știi niciodată cînd Poirot vorbește serios și cînd glumește pe socoteala cuiva. Am socotit că e mai cuminte să tac.

A doua zi a debutat cu un soare strălucitor. O zi cu adevărat splendidă! Cu toate acestea, Poirot nu a vrut să-și asume nici un risc. Și-a luat o haină de lînă, un palton greoi și două fulare și toate astea peste cel mai gros costum de haine. În plus, a înghițit înaintea plecării și două tablete „Antigrippe” și și-a mai vîrît încă o doză în buzunar.

Ne-am luat doar două valijoare cu noi. Domnișoara drăguță pe care o remarcasem în ziua precedentă avea și ea o valijoară, la fel și tînărul care, am tras eu concluzia asta, constituia obiectul simpatiei lui Poirot. În rest, nimeni nu avea bagaj. Cele patru valize au fost puse de șofer cu grijă în portbagaj și apoi toți ne-am luat locurile în primire.

Din malițiozitate, mi-am zis eu atunci, Poirot m-a plasat pe mine pe locul din afară, căci „eu aveam mania aerului curat”, iar el se instala chiar lîngă frumoasa noastră vecină. Dar în curînd își repară greșeala. Cel care ocupa locul șase era un tip foarte gălăgios și glumeț, astfel încît Poirot o întrebă pe fată, pe un ton scăzut, dacă nu dorea să facă schimb de locuri. Ea încuviință plină de recunoștință și, după ce se produse schimbarea, intră în vorbă cu noi și curînd toți trei discutam plini de jovialitate.

Evident foarte tînără, cred că nu avea mai mult de nouăsprezece ani, fata era ingenuă ca un copil. Nu a trecut mult și ne-a destăinuit motivul călătoriei. După toate aparențele făcea o călătorie de afaceri pentru mătușa ei care era proprietara unui foarte interesant magazin de antichități din Ebermouth.

Cînd îi murise tatăl, mătușa nu se alesese cu prea mult, așa încît se hotărîse să folosească bruma de capital și mulțimea de lucruri frumoase lăsate moștenire pentru a se lansa în afaceri. Avusese deja succes și devenise chiar celebră. Fata, Mary Durrant, venise să locuiască împreună cu mătușa sa și eventual să învețe „meșteșugul” comerțului cu antichități. În orice caz, era extrem de entuziasmată – slujba aceasta era net preferabilă uneia de guvernantă sau de însoțitoare de bătrîni.

Poirot dădea din cap interesat și aprobator.

— Mademoiselle cu siguranță va avea succes, spuse el galant. Dar aș dori să-i dau un sfat mic. Mademoiselle, să nu vă încredeți în oricine! Peste tot în lume mișună golani și vagabonzi, poate chiar aici, alături de noi în autocar. Trebuie să fii în permanență cu ochii în patru, suspicios!

Ea rămase cu gura căscată, iar Poirot dădu din cap ca un bătrîn înțelept.

— Așa este cum vă spun. Cine știe? Poate chiar eu, care vă vorbesc, sînt un răufăcător de cea mai joasă speță.

Și clipi mai des ca oricînd sub privirile ei stupefiate.

Ne-am oprit la Monkhampton ca să luăm prinzul și, după ce schimbă cîteva vorbe cu ospătarul, Poirot reuși să ne aranjeze o măsuță de trei persoane lîngă geam. Afară, într-o curte mare, erau parcate cam vreo douăzeci de autocare cu caroseria deschisă care veniseră din toată țara. Restaurantul hotelului era înțesat și gălăgia era apreciabilă.

teatru radiofonic...............https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie