Painea Gigantului

Painea Gigantului de Agatha Christie

Prolog.

Era seara de deschidere a noii Opere Naționale din Londra și, prin urmare, un eveniment. Regalitatea era prezentă. Presa era prezentă. Mondenii erau prezenți. Chiar și melomanii, prin orice mijloace, reușiseră să fie prezenți, majoritatea cocoțați în ultimul rând de scaune de sub acoperiș.

Compoziția muzicală oferită era Gigantul, o lucrare nouă a unui compozitor până acum necunoscut, Boris Groen. În intervalul de după prima parte, un ascultător ar fi putut culege următoarele frânturi de conversație.

„Absolut divină, iubitule!” „Se spune că e pur și simplu… Pur și simplu… E. ultimul răcnet! Totul este intenționat disarmonic… Și trebuie să-l citești pe Einstein ca să înțelegi”… „Da, dragă, am să spun tuturor că este absolut minunată. Dar, între noi fie vorba, te apucă durerea de cap!”

— De ce nu se poate deschide o Operă britanică cu un compozitor britanic, decent? Toată aiureala asta rusească! Cuvintele aparțineau unui colonel nervos.

— Chiar așa, rosti tărăgănat însoțitorul lui. Dar, vezi dumneata, nu mai există compozitori britanici. Trist, dar asta e!

— Prostii, nu-mi spune mie, domnule! Doar că nu li se dă o șansă de asta. Cine e tipul ăsta Levinne? Un străin dubios, evreu. Asta e!

Un bărbat din apropiere, rezemat de perete, pe jumătate as-cuns de o draperie, își permise un zâmbet – căci el era Sébastian Levinne, unicul proprietar al Operei Naționale, cunoscut în mod obișnuit sub titlul de „Cel mai mare showman al lumii”.

Era un bărbat masiv; cam prea bine acoperit cu cărnuri. Avea față galbenă și impasibilă, ochii ca două mărgele negre, două urechi enorme depărtate de cap, care constituiau deliciul caricaturiștilor.

Valul discuțiilor se învârtejea pe lângă el…

„Decadent-morbid… Nevrotic. Copilăresc.”

Aceștia erau criticii.

„Devastator… Absolut divin… Minunat, draga mea…”

Acestea erau femeile.

„Toată treaba nu e decât o piesă de revistă ridicată în slăvi”. „Uimitoare efecte în partea a doua, sunt convins. O întreagă mașinărie, să știi. Această primă parte «Piatra» este numai un fel de introducere. Se spune că bătrânul Levinne s-a făcut luntre și punte pentru asta. Niciodată n-a mai fost așa ceva”. „Muzica e cam sinistră, nu-i așa?” „Idee anarhistă, sunt sigur. Orchestre zgomotoase, nu așa se cheamă?”

Aceștia erau tinerii, mai inteligenți decât femeile, mai lipsiți da prejudecăți decât criticii.

„N-o să prindă. Un număr de senzație, atâta tot”. „Totuși, știu și eu… Există o înclinație pentru chestia asta cubistă, „Levinne e isteț„. „Uneori aruncă în mod deliberat cu banii – dar și-i ia înapoi”. „Costul…?” Glasurile coborâră, șușotind misterios, în timp ce erau menționate diverse sume de bani.

Aceștia erau membrii propriei sale rase. Sébastian Levinne zâmbi.

Se auzi soneria și mulțimea porni agale să își ocupe locurile.

O perioadă de așteptare, plină de sporăvăieli și râsete, apoi luminile pâlpâiră și se stinseră. Dirijorul urcă la locul lui. În fața lui se afla o orchestră de șase ori mai mare decât orice orchestră de la Covent Garden și total deosebită de o orchestră obișnuită. În ea se aflau instrumente ciudate de metal strălucitor ca niște monștri diformi, iar într-un colț o neobișnuită scânteiere de cristal. Dirijorul întinse bagheta, apoi o coborî și imediat se auzi o bătaie ritmică și joasă ca de ciocan pe nicovală – când și când o bătaie era sărită, pierdută, iar apoi se întorcea plutind și își lua locul în contratimp, îmbrâni indu-le pe celelalte.

Cortina se ridică…

În fundul unei loje de la nivelul al doilea, Sébastian Levinne stătea în picioare și privea.

Asta nu era operă, așa cum e înțeleasă în mod obișnuit. Nu relata nici o poveste, nu întruchipa personaje. Era mai degrabă ceva la scara unui gigantic balet rusesc. Conținea efecte spectaculoase, efecte luminoase ciudate și supranaturale – efecte care erau invențiile lui Levinne. Spectacolele lui de revistă erau de mult declarate ca ul-timul răcnet în materie de senzație spectaculoasă veritabilă. În creația de față, mai mult artist decât producător, își pusese întreaga forță a imaginației și experienței lui.

Prologul reprezentase Piatra – copilăria Omului.

Partea aceasta – corpul lucrării – era o supremă procesiune de instalații – fantastică, aproape înspăimântătoare. Centrale electrice, dinamuri, coșuri de fabrici, furnale, toate fuzionând și revărsându-se. Și oameni, armate de oameni, cu fețe cubiste de roboți, defilând în șabloane.

Muzica se umflă și se învărteji – o larmă sonoră și profundă veni de la noile instrumente metalice cu forme ciudate. Peste tot zgomotul răzbătea o notă stranie, înaltă și dulce – ca zornăitul a nenumărate pahare…

Urmă un Episod al Zgârie-Norilor – New York-ul văzut cu susul în jos în zorii dimineții dintr-un avion în zbor rotit. Și ciudata bătaie ritmică disarmonică deveni și mai insistentă, cu o monotonie amenințătoare crescânda. Bătaia se prelungi pe durata altor episoade pentru a atinge, în sfârșit, climaxul, ca o uriașă erecție de oțel – mii de bărbați cu fețele de oțel sudați laolaltă într-un Uriaș Om de Oțel.

Epilogul urmă imediat. Fără interval, fără lumini aprinse. Numai o parte a orchestrei interpretă. Partitura era denumită în noua. Frazeologie modernă „Sticla”.

Note răsunătoare de trâmbiță.

Cortina se dizolvă în ceață… Ceața se despărți… Strălucirea bruscă te făcu să-ți dorești să-ți acoperi ochii.

Gheață – nimic altceva decât gheață… Ghețari și iceberguri imenși… Strălucitori.

Iar în vârful imensei culmi o siluetă mică – orientată cu fața spre strălucirea de. Nesuportat reprezentând răsăritul soarelui…

Silueta pirpârie și caraghioasă a unui om…

Sfrălucirea se intensifică până la albeața magneziului. Mâinile urcară instinctiv la ochi cu un jstrigăt de durere.

Sticla sună – înalt și dulce – apoi se sparse, se sparse pur și simplu, în fragmente zornăitoare.

Cortina căzu și luminile se aprinseră.

Cu o față impasibilă, Sébastian Levinne primi diverse felicitări și coate.

— Ei bine, de dată asta ai făcut-o, Levinne. Fără jumătăți de măsură, așa-i?

— Un spectacol al naibii de bun, bătrâne. Deși al naibii să fiu dacă știu despre ce este.

— Gigantul, 'ai? Asta-i drept, chiar că trăim într-o eră a mașinilor.

— Oh, domnule Levinnef pur și simplu e prea înspăimântătoare pentru a încape în cuvinte! Am să-l visez pe acel gigant oribil de oțel.

— Mașinăriile precum Gigantul care devorează, așa-i? Nu te înșeli prea mult, Levinne. Vrem să ne întoarcem la Natură. Cine e Groen? Un rus?

— Da, cine e Groen? Oricine ar fî, e un geniu. Bolșevicii se pot lăuda că, în sfârșit, au dat la iveală un compozitor.

— Păcat, Levinne, că te-ai făcut bolșevic. Om Colectiv. Și Muzică Colectivă.

— Ei bina, Levinne, baftă! Nu pot să spun că îmi place mieunatul ăsta afurisit căruia în ziua de azi i se zice muzică, dar e un spectacol bun.

Aproape ultimul veni un bătrânel, ușor înconvoiat, cu un umăr mai înalt decât celălalt. Acesta rosti cu un glas foarte distinct.

— Vrei să-mi dai ceva de băut, Sébastian?

Levinne dădu din cap. Bătrânelul era Cari Bowerman, cel mai distins dintre criticii muzicali englezi. Plecară împreună către sanctuarul lui Levinne. Acolo se așezară în două fotolii. Levinne își servi musafirul cu whisky și sifon, apoi îl privi întrebător. Era ner-ăbdător să audă verdictul criticului.

— Așadar?

Bowerman nu răspunse imediat. În cele din urmă spuse încetișor:

— Eu sunt bătrân. Există lucruri care îmi aduc plăcere… Există

— Alte lucruri, precum muzica de azi, care nu-mi oferă plăcere. Însă, în tot cazul, recunosc Geniul când îl întâlnesc. Există o sută de șarlatani – sute de indivizi care sfarămă tradiția și care cred'că prin asta au înfăptuit ceva minunat. Și există al o sutălea unu – un creator, un om care pășește cu îndrăzneală în viitor…

Se opri, apoi continuă:

— Da, recunosc geniul când îl întâlnesc. Poate că nu-mi place, dar îl recunosc. Groen, oricine o fi el, are geniu… Muzica de mâine…

Iarăși se opri, și iarăși Levinne tăcu, așteptând.

teatru radiofonic.........https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie