Petrecerea de Halloween

Petrecerea de Halloween de Agatha Christie

Capitolul 1

Doamna Ariadne Oliver plecase împreună cu Judith Butler, prietena la care locuia, să ajute la pregătirile unei petreceri pentru copii, ce urma să aibă loc chiar în acea seară.

O activitate haotică era în plină desfășurare în acea clipă. Femei energice intrau și ieșeau mutând scaune, măsuțe, vaze cu flori și aducând dovleci mari pe care îi plasau în locuri strategic alese. Urma să aibă loc o petrecere de Halloween^[1] pentru invitați cu vârste cuprinse între zece și șaptesprezece ani.

Desprinzându‑se de grupul principal, doamna Oliver se rezemă de un perete și ridică un dovleac destul de mare pe care îl examină cu un ochi critic.

– Ultima dată când am văzut așa ceva, zise ea, dându‑și la o parte părul grizonant de pe fruntea proeminentă, a fost anul trecut în Statele Unite - erau cu sutele. În toată casa. Nu mai văzusem în viața mea atât de mulți dovleci. Dacă stau bine și mă gândesc, nu am știut niciodată care e diferența dintre un dovleac și un bostan. De fapt, care este?

– Îmi pare rău, dragă, îi spuse doamna Butler, călcând‑o pe picior.

– E vina mea, răspunse doamna Oliver, lipindu‑se mai mult de perete. Vă stau în drum. Oricum, era neobișnuit să vezi atâția dovleci sau bostani, sau cum le‑o zice. Se găseau peste tot, în magazine și în casele oamenilor, cu lumânări sau beculețe înăuntrul lor sau atârnate de ei. Era foarte interesant, deși ocazia era cu totul alta. Nu erau pentru petrecerea de Halloween, ci pentru Ziua Recunoștinței. Eu întotdeauna am asociat dovlecii cu Halloweenul și ăsta e la sfârșitul lui octombrie. Ziua Recunoștinței este mai târziu, nu‑i așa? Parcă e prin noiembrie, în a treia săptămână, nu? Aici Halloweenul se sărbătorește pe 31 octombrie, parcă. Mai întâi e Halloweenul și apoi ce urmează? Ziua Tuturor Sufletelor? Dacă locuiești la Paris, atunci te duci la cimitir și pui flori la morminte. Nu e nicidecum o sărbătoare tristă, pentru că merg și copiii și se distrează. Mai întâi te duci să cumperi flori, o mulțime de flori frumoase, cum numai în piața de flori din Paris găsești.

Mai multe femei grăbite se împiedicau, din când în când, de doamna Oliver, dar nu o ascultau. Erau prea ocupate. Majoritatea erau mame, vreo două domnișoare bătrâne pricepute; mai erau și adolescenți îndemânatici, băieți de șaisprezece și șaptesprezece ani, cocoțați pe scări și pe scaune, ca să agațe la o înălțime adecvată decorațiuni, dovleci, bostani și globuri de sticlă frumos colorate. Fete între unsprezece și cincisprezece ani stăteau în grupuri și chicoteau.

– Și după Ziua Tuturor Sufletelor și cimitire, continuă doamna Oliver, așezându‑se pe brațul unei canapele, urmează Ziua Tuturor Sfinților. Cred că am dreptate.

Nu‑i răspunse nimeni. Doamna Drake, o femeie frumoasă, între două vârste, care era gazda, făcu un anunț:

– N-am s‑o numesc petrecere de Halloween, cu toate că asta este. Îi voi spune petrecerea „Unsprezece‑plus”. Din cauza vârstei invitaților. Majoritatea pleacă de la Elms pentru a studia în altă parte.

– Dar lucrurile nu stau chiar așa, nu, Rowena? interveni pe un ton dezaprobator domnișoara Whittaker, așezându‑și pince‑nez-ul.

Ca profesoară la școala locală, domnișoara Whittaker avea o înclinație spre acuratețe.

– Din cauză că am desființat unsprezece‑plus cu ceva timp în urmă.

Doamna Oliver se ridică stânjenită de pe canapea.

– N-am prea fost de ajutor. Am stat aici turuind despre dovleci și bostani... „odihnindu‑mi picioarele”, își zise în gând cu o urmă de remușcare, dar fără să se simtă atât de vinovată ca să o spună cu voce tare. Acum cu ce vă pot fi de folos? întrebă și adăugă: Ce mere frumoase!

Cineva adusese în cameră un vas cu mere. Doamnei Oliver îi plăceau foarte mult merele.

– Sunt frumoase cele roșii, observă doamna Oliver.

– Nu sunt chiar așa de bune, zise Rowena Drake. Dar arată bine. Sunt pentru jocul acela în care trebuie să le prinzi cu gura dintr‑un vas cu apă. Sunt destul de moi ca oamenii să își poată înfige mai bine dinții în ele. Beatrice, du‑le în bibliotecă, te rog frumos! La jocul acela se varsă o mulțime de apă, dar asta nu contează, căci covorul din bibliotecă e atât de vechi! Îți mulțumesc, Joyce!

Joyce, o fată robustă de treisprezece ani, luă vasul cu mere. Două căzură, se rostogoliră pe jos și se opriră, de parcă ar fi fost dirijate de bagheta unei vrăjitoare, la picioarele doamnei Oliver.

– Vă plac merele, nu‑i așa? întrebă Joyce. Am citit că vă plac sau probabil că am auzit la televizor. Dumneavoastră sunteți doamna care scrie povestiri cu crime, nu?

– Așa este, recunoscu doamna Oliver.

– Ar fi trebuit să vă dăm să faceți ceva ce are legătură cu crimele. Să se petreacă o crimă la petrecerea din seara aceasta și să‑i puneți pe oameni să o rezolve.

– Nu, mulțumesc, spuse doamna Oliver. Nu vreau să mai aud de așa ceva.

– Cum adică nu vreți să mai auziți?

– Pentru că am făcut asta o dată, și n‑a ieșit nimic bun, răspunse doamna Oliver.

– Dar ați scris o grămadă de cărți, ripostă Joyce; faceți foarte mulți bani cu ele, nu‑i așa?

– Într‑un fel, admise doamna Oliver, gândurile zburându‑i la impozitul pe venit.

– Și aveți un detectiv finlandez.

Doamna Oliver recunoscu acest lucru.