Poirot Cazuri rezolvate

Poirot Cazuri rezolvate de Agatha Christie

I. Melodia ucigașă

Hercule Poirot își întinse picioarele spre radiatorul electric așezat lângă perete. Barele acestuia încinse la roșu, frumos aranjate, erau o încântare pentru mintea sa ordonată.

Focul de cărbune, spuse în sinea lui, era întotdeauna inform și întâmplător! Niciodată nu ajungea la simetria asta.

Telefonul sună. Poirot se ridică, uitându‑se la ceas. Era aproape de unsprezece și jumătate noaptea. Se întrebă cine putea să‑l sune la ora asta. Era posibil să fie o greșeală.

Sau, murmură ca pentru el cu un zâmbet straniu, este vorba de un milionar, proprietarul unui ziar, descoperit mort în biblioteca din casa lui de la țară, cu o orhidee pastelată, încleștată în mâna sa stângă și cu o pagină ruptă dintr‑o carte de bucate, prinsă cu un ac în piept.

Zâmbind în fața acestui scenariu imaginar, ridică receptorul.

Imediat se auzi o voce – vocea răgușită a unei femei, cu o tentă de disperare și urgență în ea.

— Domnul Hercule Poirot? Domnul Hercule Poirot?

— Hercule Poirot la telefon.

— Domnule Poirot, puteți veni imediat, imediat, sunt în pericol, într‑un mare pericol, știu asta…

Poirot spuse aspru:

— Cine sunteți? De unde vorbiți?

Vocea se auzi mai slab, dar și mai îngrijorată.

— Imediat… e vorba de viață sau de moarte… „Jardin des Cynes”… imediat… masa cu iriși galbeni…

Urmă o pauză, un fel de răsuflare ciudată și nu se mai auzi nimic.

Hercule Poirot închise. Era uluit. Murmură printre dinți:

— E ceva aici curios.

În ușa restaurantului „Jardin des Cynes”, Luigi cel gras se grăbi să‑l întâmpine.

— Buona sera, domnule Poirot. Doriți o masă, da?

— Nu, nu, dragul meu Luigi. Mă uit după niște prieteni. Dau o raită, poate încă n‑au venit. Ah, ia uite, masa de acolo din colț, cu iriși galbeni, apropo, o mică întrebare, dacă nu sunt indiscret. Pe toate celelalte mese sunt lalele, lalele roșii, de ce numai pe masa aia ați pus iriși galbeni?

Luigi ridică din umeri foarte expresiv.

— O comandă, monsieur! Un ordin special! Fără îndoială, florile favorite ale uneia dintre doamne. Masa e a domnului Barton Russell, un american imens de bogat.

— Aha, trebuie să studiezi capriciile doamnelor, nu‑i așa, Luigi?

— Monsieur are dreptate, spuse Luigi.

— Văd la masa aceea o cunoștință de‑a mea. Mă duc să stăm de vorbă.

Poirot își croi drum, cu delicatețe, pe lângă ringul de dans, pe care evoluau perechi. Masa respectivă era pregătită pentru șase persoane, dar, deocamdată, era un singur ocupant, un tânăr adâncit în gânduri, trist și care bea șampanie.

Nu era deloc persoana pe care se așteptase s‑o vadă Poirot. Părea imposibil să asociezi ideea de pericol sau melodramă cu orice grup din care făcea parte Tony Chapell.

Poirot se opri fără zgomot, lângă masă.

— Ah, e aici, cumva, prietenul meu Anthony Chappell?

— O, ce bine îmi pare, Poirot, copoiul poliției! strigă tânărul. Nu Antony, dragul meu, – Tony, pentru prieteni!

Trase un scaun.

— Hai, stai cu mine. Să vorbim despre crime! Să mergem și mai departe și să bem pentru crime. Turnă șampanie într‑un pahar gol. Dar ce cauți tu în învălmășeala asta de cântece, dans și veselie, dragul meu Poirot? N‑avem cadavre aici, absolut nici un singur cadavru, să‑ți oferim.

Poirot sorbi din șampanie.

— Pari foarte vesel, mon cher!

— Vesel? Mă simt nenorocit, copleșit de amărăciune. Spune‑mi, auzi melodia pe care o cântă. O recunoști?

— Are, probabil, ceva de‑a face cu fata care te‑a părăsit?

— Ai ghicit, spuse tânărul, dar nu complet. „Nimic nu se compară cu dragostea care te face nefericit!” Așa se numește.

— Așa?

— Cântecul meu preferat, rosti Tony Chapell morocănos. Restaurantul meu favorit, orchestra mea favorită și fata mea dragă e aici și dansează cu altcineva.

— De asta ești așa melancolic? întrebă Poirot.

— Exact. Știi, Pauline și cu mine am avut ceea ce oamenii de rând numesc o ceartă. Adică, ea a spus 95 de cuvinte și eu cinci din fiecare sută. Cele cinci ale mele erau: „dragă, stai să‑ți explic”. Ea reîncepea cu cele 95 și nu înaintam deloc. Cred, adăugă Tony trist, că am să mă otrăvesc.

— Pauline? murmură Poirot.

— Pauline Weatherby. Cumnata cea mică a lui Barton Russell. Tânără, frumoasă și dezgustător de bogată. În seara asta Barton Russel dă o petrecere. Îl cunoști? Mare afacerist, american proaspăt bărbierit, plin de vigoare și personalitate. Soția lui a fost sora Paulinei.

— Și cine mai ia parte la petrecere?

— O să‑i cunoști într‑o clipă, când se oprește muzica. E Lola Valdez, știi, dansatoarea sud‑americană din noul spectacol de la „Metropole” și Stephen Carter. Îl cunoști pe Carter, lucrează în diplomație. Foarte secretos. I se spune Stephen cel mut. Tipul de om care spune: „Nu am calitatea de a declara etc., etc.” Iată‑i că vin.

Poirot se ridică. Fu prezentat lui Baron Russell, lui Stephen Carter, señorei Lola Valdez, o ființă brunetă, lascivă și Paulinei Weatherby, foarte tânără, foarte blondă, cu ochii mari, frumoși.

Barton Russell spuse:

— Cum, acesta‑i marele Hercule Poirot? Îmi face multă plăcere să vă întâlnesc, domnule. Vreți să stați jos și să rămâneți cu noi? Asta dacă nu…

Tony Chapell îl întrerupse.

— Are o întâlnire cu un cadavru, cred, sau caută un om de afaceri dispărut, ori marele rubin al Rajahului din Borrioboolagah?

— Ah, prietene, crezi că nu sunt niciodată liber? Nu pot și eu, o dată, să încerc să mă distrez?

— Poate ți‑ai dat întâlnire aici cu Carter. Ultimele știri despre situația internațională de la Națiunile Unite, acum atât de gravă. Planurile furate trebuie găsite, altfel se va declara mâine război!

Pauline Weatherby spuse tăios.

— De ce trebuie să fii atât de cumplit de idiot, Tony?

— Scuze, Pauline.

Tony Chapell se afundă în tăcerea lui plină de amărăciune.

— Ce severă sunteți, mademoiselle.

— Nu pot să sufăr oamenii care se dau în spectacol tot timpul!

— Văd că trebuie să fiu grijuliu. Să discut numai despre treburi serioase.

— O, nu, domnule Poirot. N‑am vrut să spun asta.

Se întoarse zâmbitoare spre el și îl întrebă:

— Sunteți, într‑adevăr, un fel de Sherlock Holmes și faceți deducții miraculoase?

— Ah, deducțiile nu sunt așa de ușor de făcut în viața adevărată. Dar să fac o încercare? Așadar, să deduc că irișii galbeni sunt florile dumneavoastră preferate?

— Ați greșit, domnule Poirot. Crinii sau trandafirii.

Poirot oftă.

— Un eșec. O să încerc mai departe. În seara asta, nu cu mult timp în urmă, ați telefonat cuiva.

Pauline râse și bătu din palme.

— Exact.

— Imediat după ce‑ați sosit aici?

— Ați ghicit din nou. Am telefonat în clipa în care am intrat pe ușă.

— Ah, asta nu e chiar așa. Ați telefonat înainte de a veni la masa asta?

— Da.

— În mod hotărât, e foarte rău.

— O, nu, cred că a fost foarte inteligent din partea dumneavoastră. Cum de‑ați știut că am telefonat?

— Asta, mademoiselle, este secretul marelui detectiv. Și persoana căreia i‑ați telefonat poartă un nume care începe cu P, sau poate cu un H?

Pauline râse.

— Ați greșit. I‑am telefonat cameristei mele să pună la poștă niște scrisori extrem de importante pe care n‑am reușit să le expediez. O cheamă Louise.

— Sunt încurcat, foarte încurcat.

Muzica începu din nou.

— Dansăm, Pauline? întrebă Tony.

— Nu vreau să dansez iar atât de curând, Tony.

— Ce poate să fie oare mai rău! exclamă Tony cu amărăciune, adresându‑se parcă întregii lumi.

Poirot îi șopti sud‑americanei din partea cealaltă a lui:

— Señora, nu îndrăznesc să vă invit la dans. Sunt din cale afară de demodat.

Lola Valdez răspunse:

— Ah, e una prostie ce spuneți acolo! Sunteți încă un tânăr. Părul este încă negru!

Poirot tresări ușor.

— Pauline, în calitate de cumnat și tutore al tău, rosti Barton Russell pe un ton imperativ, am să te forțez să vii la dans! Asta‑i vals și e singurul la care mă pricep.

— Dar cum nu, Barton, dansăm imediat.

— Ești o fată bună, Pauline, e minunat din partea ta.

Plecară împreună. Tony își îndepărtă scaunul de masă. Apoi se uită la Stephen Carter.

— Ești un tip vorbăreț, nu‑i așa, Carter? remarcă el. Înveselești grupul cu conversația ta spirituală, ei, ce zici?

— Zău, Chapell, zău, nu știu ce vrei de la mine.

— O, nu știi, nu știi? îl imită Tony.

— Dragul meu.

— Bea, băiete, bea, dacă nu vorbești.

— Nu, mulțumesc.

— Atunci am să beau eu.

Stephen Carter ridică din umeri neputincios.

— Scuză‑mă, trebuie să vorbesc cu un tip de acolo, pe care‑l cunosc. Un tip cu care am fost la Eton.

Stephen Carter se ridică și se îndreptă spre o masă care se afla câțiva pași mai departe.

Tony spuse încurcat:

— Cineva ar trebui să‑i înece pe toți absolvenții ăștia de la Eton încă de la naștere.

Hercule Poirot continua galanta sa conversație cu bruneta frumoasă de lângă el.

Îi șopti:

— Mă întreb care ar putea fi florile favorite ale domnișoarei?

— Ah, acum de ce vrea să știe señor?

Lola era șireată.

— Mademoiselle, dacă aș vrea să trimit flori unei doamne, aș fi foarte atent ca acestea să fie cele care îi plac.

— Acesta este foarte encantador din partea dumneavoastră, domnule Poirot. Vă spun: ador garoafele mari, roșii sau trandafirii foarte roșii.

— Superb, da, superb! Deci, nu vă plac irișii galbeni.

— Florile galbene, nu, nu fac un acord cu temperamentul meu.

— Ce înțelept… Spuneți‑mi, mademoiselle, ați telefonat vreunui prieten în seara asta, de când ați sosit aici?

— Eu? Să telefonez la un prieten? Nu, nu, ce întrebare curioasă!

— Ah, dar eu sunt un om foarte curios.

— Sunt sigură că sunteți. Își rostogoli ochii negri pe fața lui. Un om foarte periculos.

— Nu, nu, nu periculos, să spunem, un om care poate fi util… la pericol! Înțelegeți?

Lola chicoti. Își arătă dinții ei albi.

— Nu, nu, râse ea. Sunteți periculos.

Hercule Poirot oftă.

— Văd că nu înțelegeți. Toată treaba asta este foarte stranie.

Tony se deșteptă din mahmureala lui și spuse dintr‑o dată:

— Lola, ce‑ai zice să ne repezim și să dăm o raită?. Haide.

— Vin, da. Dacă domnul Poirot nu e tanto curajos!

Tony o luă de umeri și, în timp ce se îndepărtau, îi aruncă o remarcă lui Poirot.

— Bătrâne, poți să meditezi la următoarea crimă! Poirot zise:

— Spui ceva profund. Da, da, ceva profund… Rămase pe gânduri un minut sau două, apoi ridică un deget. Luigi veni prompt, cu fața lui lată, toată numai zâmbet.

— Mon vieux, spuse Poirot, am nevoie de niște informații.

— Mereu la ordinele dumneavoastră, monsieur.

— Aș dori să știu câți dintre oamenii de la masa aceasta au folosit telefonul până acum?

— Vă pot spune, monsieur. Tânăra, cea în alb, a telefonat de îndată ce a ajuns aici. Apoi, s‑a dus să‑și lase haina și, în timpul ăsta, cealaltă doamnă a ieșit de la garderobă și a intrat în cabina telefonică.

— Deci, señora a telefonat! Asta a fost înainte de a intra în restaurant?

— Da, monsieur.

— Altcineva?

— Nu, monsieur.

— Toate astea, Luigi, îmi dau groaznic de furcă!

— Vai, monsieur.