Problema in golful Pollensa

Problema in golful Pollensa povestiri de Agatha Christie

Problemă în golful Pollensa

Vaporul de la Barcelona spre Mallorca îl lăsă pe domnul Parker Pyne la Palma în primele ore ale dimineții și pe dată fu deziluzionat. Hotelurile erau ocupate! Cel mai bun loc pe care‑l găsi a fost un fel de dulap neaerisit cu priveliștea spre curtea interioară a unui hotel din centrul orașului - adăpost ce nu i‑a convenit domnului Parker Pyne. Proprietarul hotelului nu luă în seamă dezamăgirea sa.

– Ce doriți să fac? spuse acesta, ridicînd din umeri.

Palma de Mallorca era plină de oameni acum! Era o schimbare în bine! Cu toții, englezi, americani - veneau iarna în Mallorca. Era aglomerație peste tot. Domnul din Anglia n‑ar fi putut găsi cu siguranmță nimic nicăieri, cu excepția, poate la „Formentor” unde prețurile erau atît de uriașe încît chiar și străinii dădeau înapoi.

Domnul Parker Pyne se servi cu o cafea și un corn și ieși să viziteze catedrala, dar își dădu seama că nu prea avea chef să aprecieze frumuseți arhitecturale.

Apoi avu o discuție cu un taximetrist prietenos într‑o franceză stricată, amestecată cu spaniola locului, timp în care discutară meritele și posibilitățile de la „Soller”, „Alcudia”, „Pollensa” și „Formentor” - care erau hoteluri bune dar foarte scumpe.

Domnul Parker Pyne fu îmboldit să întrebe cît de mult costă.

Obișnuiau să ceară, spunea taximetristul, o sumă care părea absurdă și ridicolă și asta pentru că știau foarte bine că englezii veneau aici pentru că prețurile nu le considerau oare mici și rezonabile?

Domnul Parker Pyne spuse că așa stăteau lucrurile, dar totuși ce sume cereau la „Formentor”.

Un preț incredibil!

Perfect - dar care era prețul exact?

Conducătorul auto consimți în cele din urmă să răspundă în cifre.

Cu amintirea proaspătă a prețurilor de la hoteluri din Ierusalim și Egipt, cifra îl făcu totuși pe domnul Parker Pyne să se cutremure.

Au căzut la înțelegere, bagajele domnului Parker Pyne au fost încărcate în taxi într -o manieră oarecum întîmplătoare, și au pornit‑o să facă rondul insulei, încercînd la gazde mai ieftine, dar avînd ca obiectiv final „Formentor”.

N-au atins acei ultim lăcaș al abundenței, deoarece, după ce au trecut prin străzile înguste din Pollensa și au urmat linia unduitoare a malului mării, au ajuns la hotelul „Pino d'Oro” - clădire mică așezată pe malul mării, cu o priveliște care, în aburii unei dimineți frumoase, aveau aerul elegant și vag al unei stampe japoneze. Pe dată, domnul Parker Pyne își dădu seama că asta și numai asta căuta. Opri taxiul, trecu prin poarta vopsită, cu speranța că va găsi un loc liniștit.

Soții, care dețineau hotelul, nu știau nici engleză, nici franceză. Cu toate acestea, problema se încheie în mod satisfăcător. Domnului Parker Pyne i s‑a dat o cameră cu vedere spre mare, bagajele i‑au fost descărcate, taximetristul și‑a felicitat pasagerul pentru că a evitat monstruoasele exigențe ale „acestor noi hoteluri”, și‑a primit plata și a plecat după ce i‑a salutat vesel în stil spaniol.

Domnul Parker Pyne se uită la ceas și văzînd că‑i abia zece fără un sfert ieși pe o mică terasă scăldată în lumina puternică a dimineții și comandă, pentru a doua oară în dimineața aceea, cafea și cornuri.

Se aflau patru mese, una la care stătea el, una de pe care tocmai se debarasa micul dejun și celelalte două ocupate. La cea mai apropiată de el se afla o familie formată din tată, mamă și două fete mari - germani. Dincolo de ei, în colțul terasei, ședeau ceea ce părea clar a fi mamă și fiul - englezi.

Femeia avea vreo 55 de ani. Cu părul cenușiu într‑o nuanță plăcută, era îmbrăcată cu gust, dar nu la modă într-un deux pieces de stofă și avea aerul acela sigur de sine caracteristic englezoaicei obișnuite să călătorească mult în străinătate.

Tînărul care stătea în fața ei ar fi putut avea 25 de ani și era tipic pentru categoria socială și vîrsta sa. Nu era nici frumos, nici urît, nici înalt, nici scund. Se vedea clar că se afla în cele mai bune relații cu mama sa - făceau mici glume împreună - și el era foarte atent în a o servi.

Așa cum stăteau de vorbă, ochii ei îi întîlniră pe cei ai domnului Parker Pyne. Îl măsurară cu nonșalanța unei femei bine crescute, dar el își dădu seama că fusese analizat și categorisit.

Fusese recunoscut ca englez și, fără îndoială, la timpul potrivit, vreo remarcă plăcută, comună îi va fi adresată.

Domnul Parker Pyne nu avea nici o obiecție în mod deosebit. Concetățenii săi îl cam plictiseau în străinătate, dar își dorea să petreacă timpul de peste zi de o manieră amicală. Într‑un hotel mic s‑ar fi creat tensiune, dacă nu procedai așa. Era sigur că această femeie îndeosebi avea excelente „maniere de hotel”, cum le numi el.

Tînărul englez se ridică, făcu o oarecare remarcă în glumă și intră în hotel. Femeia își luă scrisorile și geanta și se așeză într‑un scaun cu fața la mare. Deschise un exemplar din „The Continental Daily Mail”. Stătea cu spatele la domnul Parker Pyne.

În timp ce‑și sorbea ultima picătură de cafea, domnul Parker Pyne privi în direcția ei și pe loc încremeni. Se simțea neliniștit... neliniștit de pașnica continuare a vacanței sale! Acel spate era îngrozitor de expresiv. În timpul vieții cunoscuse multe astfel de spinări. Rigiditatea sa, tensiunea poziției - chiar fără să‑i vadă fața el știa prea bine că ochii erau plini de lacrimi - că femeia se stăpînea cu un efort teribil.

Mișcîndu‑se cu băgare de seamă, ca un animal hăituit, domnul Parker Pyne se reîntoarse în hotel. Doar cu o jumătate de oră mai înainte i se ceruse să‑și treacă numele în registrul de pe birou. Acolo se afla o semnătură frumoasă - C. Parker Pyne, Londra.

Domnul Parker Pyne observase, cîteva rînduri deasupra, numele a doi sosiți: doamna R. Chester, domnul Basil Chester - Holm Park, Devon.

Apucînd tocul, domnul Parker Pyne scrise repede ceva peste semnătura lui. Acum se citea (cu dificultate) Christopher Pyne.

Dacă doamna R. Chester era nefericită la Pollensa Bay, nu‑i va fi ușor să‑l consulte pe domnul Parker Pyne.

Deja acest gentleman se minunase de multe ori că atît de numeroși oameni, pe care‑i întîlnise în străinătate, îi cunoșteau numele și îi reținuseră realizările. În Anglia multe mii de oameni citeau zilnic „The Times” și puteau răspunde foarte sincer că n‑au auzit în viața lor un asemenea nume. În străinătate, se gîndi el, ziarele sînt citite mai temeinic. Nici o știre, nici chiar coloanele cu reclame nu le scapă.

Vacanțele sale fuseseră deja întrerupte cu mai multe prilejuri. Avusese de‑a face cu o întreagă serie de probleme, de la crimă la încercare de șantaj. Era hotărît să aibă liniște în Mallorca. Simțea instinctiv că o mamă deprimată i‑ar putea tulbura considerabil această pace.

Domnul Parker Pyne se acomodă de minune la „Pino d'Oro”. În apropiere se afla un hotel mai mare, „Mariposa”, unde stătea o mulțime de englezi. De jur împrejur se afla o întreagă colonie de pictori. Te puteai plimba de‑a lungul mării spre satul de pescari unde se afla un bar - loc de întîlnire pentru oameni - și cîteva magazine. Totul era foarte liniștit și plăcut. Fetele se plimbau în pantaloni, cu basmale colorate legate la piept. Tinerii cu berete, cu părul destul de lung se întrețineau în „Mac's Bar” discutînd despre valori plastice și abstracțiune în artă.

A doua zi după sosirea domnului Parker Pyne, doamna Chester îi făcu cîteva remarci convenționale în legătură cu priveliștea și cu probabilitatea ca vremea să se mențină frumoasă Apoi ea discută puțin cu doamna din Germania despre tricotat și schimbă cîteva cuvinte plăcute despre trista situație politică cu doi domni danezi, care‑și petreceau timpul sculîndu‑se în zori și mergînd pe jos cîte unsprezece ore.

Domnului Parker Pyne i se păru că Basil Chester este un tînăr foarte plăcut. I se adresa domnului Parker Pyne cu „sir” și asculta foarte politicos orice‑i spunea bărbatul mai în vîrstă. Cîteodată cei trei englezi serveau cafeaua împreună după masa de seară. După trei zile, Basil se retrase cam după zece minute și domnul Parker Pyne rămase tête‑à-tête cu doamna Chester.

Vorbiră despre flori și îngrijirea lor, despre starea lamentabilă a lirei engleze, despre cît de scumpă devenise viața în Franța și despre dificultatea de a servi un ceai bun după amiaza.

Ori de cîte ori pleca fiul ei seara, domnul Parker Pyne observa tremurai repede ascuns al buzelor ei, dar ea își revenea imediat și discutau în mod plăcut pe temele mai sus menționate.

Încetul cu încetul începu să vorbească despre Basil - despre cît de bine mersese la școală, - „ a fost printre primii în clasa a XI-a, să știți”, - de faptul că toată lumea ține la el, despre cît de mîndru ar fi fost tatăl său dacă ar fi trăit, despre cît de mulțumită era că Basil n‑a fost niciodată „un zăpăcit”. „Desigur, îl îndemn întotdeauna să stea cu tinerii, dar, se pare, că într‑adevăr preferă să rămînă lăngă mine”.

Rosti acest lucru cu un fel de plăcere modest reținută.