Middlemarch – volumele 1,2,3,4

de AnnaE 2.510 citiri
Descarcă fișierele (4) · DOC sau citește mai jos
Aa

Middlemarch de George Eliot volumul 1

PREFAȚĂ

Viața lui Mary Ann Evans, a cărei personalitate a fost încredințată posterității sub pseudonimul George Eliot, ar putea alcătui conținutul unui roman scris chiar de George Eliot. Un roman care s-ar putea intitula: În căutarea adevărului. Adevă­rul moral și social, descoperirea și definirea lui, promovarea crezurilor menite să-l slujească au rămas steaua polară a unei existențe în care luciditatea și pasiunea, ardoarea și cerebralismul își găsesc o originală armonizare.

Prima pagină a biografiei se deschide cu o gravură în culori discrete, coborâtă parcă din mijlocul secolului al XVIII-lea, din ,,Good Old England“ („Anglia patriarhală"). Arbury Farm, lângă Coventry, în Warwickshire, unde s-a născut scriitoarea, oferă priveliștea calmă, aproape convențional de britanică, a unor întinderi domoale, cu pajiști oglindite în undele unor pâraie muzicale sau în luciul canalelor rar străbătute de mici ambarcațiuni. În 1819, anul când își face „debutul" în lume Mary Ann, revo­luția industrială nu tălăzuise încă peste întreaga Anglie și mai rămâneau numeroase oaze unde progresul mașinismului, cu cortegiul de răsturnări și masele de neadaptați produse de el, se profila doar ca o amenințare nelămurită. Agricultura și creș­terea vitelor erau mai departe profesii care asigurau un anumit blazon de respectabilitate, iar tatăl autoarei, Robert – model al unor personaje dotate cu o mare căldură umană, evoluând cu simplitate înțeleaptă în paginile mai multor romane scrise de George Eliot – își câștigase o solidă și meritată reputație prin activitatea desfășurată ca administrator împuternicit al multor proprietari funciari. Priceperea sa de agricultor energic, cunoș­tințele în materie de minerit, de creștere a vitelor, de organiza­re economică și finanțe, îi aduceau angajamente care-i permi­teau să ofere familiei un trai înlesnit. Casa părintească se populase de copii: Mary Ann, a treia odraslă, mezina din cea de-a doua căsnicie a lui Robert Evans, se bucura de calda dra­goste a fratelui mai mare, Isac, al cărui chip s-a strecurat și el în galeria personajelor aureolate de tandrețe și înțelegere din opera romancierei (chiar Fred Vincy, din Middlemarch, împru­mută câteva din cele mai simpatice trăsături ale sale de la acest model real).

Pe fundalul acestor ani magici ai copilăriei, Mary Ann avea să picure notele multor variațiuni tematice. Atât prin frecvența motivului, cât și prin subtila pătrundere cu care este redată atmosfera particulară a „vârstei de aur“, apare în mod cert influența benefică, exercitată de această perioadă asupra formației autoarei de mai târziu. Și nu numai pe plan psihologic – după cum mărturisește unul din primele poeme – anii aceștia repre­zintă „seed to all my gnod" („sămânța a tot ce este bun în mine“).

Lectura își exercită de timpuriu fascinația asupra micuței Mary Ann, o ajută să exploreze treptat vastele teritorii ale ima­ginației, să trăiască fervoarea unor existențe reconstituite doar prin forța spiritului. Ea își făurește pe rând indestructibile prie­tenii cu „marile umbre“ Shakespeare, Milton Buayan, De Foe, Rousseau, precum și cu câțiva din contemporanii iluștri: Walter Scott, Coleridge.

Iar odată ce se află în posesia unui prim fir narativ, pre­dilecția pentru marile personalități literare și lectura lor o sti­mulează să străbată labirintul necunoscutului. Un episod este semnificativ în această privință: la opt ani, fiind întreruptă din lectura romanului Waverley, restituit de sora sa prietenilor care-i împrumutaseră cartea, nu găsește prea dificilă încercarea de a concepe și scrie un deznodământ propriu al peripețiilor citite... Într-o scrisoare trimisă unei prietene, la douăzeci de ani, își amintește cu nostalgie de avânturile și exaltările generate de lecturile sale infantile: „Trăiam necontenit într-o lume creată de mine și eram încântată să nu am niciun tovarăș, să fiu lăsată acolo în voia reveriilor mele și să imaginez scene a căror eroină eram“.

Fișiere de descărcat

DOC
Middlemarch de George Eliot volumul 1.doc
1,8 MB · 361 de descărcări
Descarcă
DOC
Middlemarch de George Eliot volumul 2.doc
1,4 MB · 221 de descărcări
Descarcă
DOC
Middlemarch de George Eliot volumul 3.doc
1,5 MB · 401 descărcări
Descarcă
DOC
Middlemarch de George Eliot volumul 4.doc
1,4 MB · 381 de descărcări
Descarcă

Completări

3
27 dec. 2019

Middlemarch de George Eliot volumul 2 CARTEA A TREIA ÎN AȘTEPTAREA MORȚII Cap. XXIII „Dă-mi caii Soarelui – grăi. Și-Apollo, un bici strașnic! De-mi mănânc capul, orice-ar fi, Eu am să-i bat năpraznic.“ Am văzut că mintea lui Fred Vincy era obsedată de o datorie și, cu toate că o povară atât de ncânsemnată nu-l putea descuraja pentru multe ceasuri în șir pe acest tânăr gentleman atât de inimos, totuși, unele împrejur…

Arată tot textul (6.171 de caractere)

Middlemarch de George Eliot volumul 2

CARTEA A TREIA

ÎN AȘTEPTAREA MORȚII

Cap. XXIII

„Dă-mi caii Soarelui – grăi.

Și-Apollo, un bici strașnic!

De-mi mănânc capul, orice-ar fi,

Eu am să-i bat năpraznic.“

Am văzut că mintea lui Fred Vincy era obsedată de o datorie și, cu toate că o povară atât de ncânsemnată nu-l putea descuraja pentru multe ceasuri în șir pe acest tânăr gentleman atât de inimos, totuși, unele împrejurări le­gate de acea sumă neachitată făceau ca gândul la ea să devină neobișnuit de sâcâitor. Creditorul era domnul Bambridge, un geambaș de prin împrejurimi, a cărui com­panie o căutau stăruitor tinerii din Middlemarch socotiți a se „deda plăcerilor“. În timpul vacanțelor, în chip fi­resc, Fred avea nevoie de mai multe distracții decât îi dădea mâna cu banii de care dispunea, și domnul Bam­bridge se dovedise destul de înțelegător. Nu numai că-și arătase încrederea în resursele lui, închiriindu-i cai și suportând cheltuielile întâmplătoare provocate de prăpădirea unui frumos armăsar de vânătoare, ci îi acordase și mici avansuri ca să poată face față unor pierderi suferite la biliard. Datoria se ridica, una peste alta, la o sută șai­zeci de lire. Bambridge nu era alarmat de soarta banilor săi, fiind sigur că tânărul Vincy prezenta garanții, dar ceruse o dovadă, și Fred îi dăduse o poliță cu semnătură proprie. Peste trei luni rcânnoise polița, cu girul lui Caleb Garth. În ambele ocazii, Fred se vădise deosebit de încre­zător că va răspunde singur de poliță, căci speranțele sale îi puneau la dispoziție fonduri vaste. Cu greu ar putea pretinde cineva ca această încredere să-și fi găsit vreo confirmare în faptele reale; știm cu toții că o asemenea încredere nu este un factor grosolan și materialist: ea constă dintr-o dispoziție confortabilă, care ne îndeamnă să așteptăm ca înțelepciunea proniei sau nebunia prietenilor noștri, misterele norocului ori misterele încă și mai mari ale înaltei noastre valori individuale în univers, să ne ofere pentru toate încurcăturile personale soluții agrea­bile, conforme cu bunul nostru gust dovedit în materie de garderobă și cu preferința noastră generală pentru lucruri de cea mai bună calitate. Fred avea certitudinea că va primi un dar din partea unchiului său, ori că va da norocul peste el, sau că datorită iscusinței sale în ma­terie de schimburi va metamorfoza treptat un cal în valoare de patruzeci de lire într-unul capabil să aducă în orice clipă prețul de-o sută, sau o sumă nespecificată, în bani gheață. Și, în orice caz, chiar presupunând ncâmpliniri pe care le poate imagina doar o morbidă lipsă de în­credere în destin, Fred avea întotdeauna (în perioada aceea), ca ultimă resursă, buzunarul părintesc, așa că bunurile aflate în posesia optimismului său păstrau în jurul lor un soi de aură de generoasă supraabundență. Fred își formase doar o vagă idee asupra capacității bu­zunarului părintesc; comerțul nu era oare elastic? Și deficiturile unui an nu sunt compensate de surplusul obți­nut în altul? În casa Vincy se trăia pe picior mare, ca la toți oamenii înstăriți, nu cu ostentație, ci după obiceiu­rile și tradițiile familiale, și astfel copiii nu aveau un cri­teriu de cumpătare, iar cei mai vârstnici mai păstrau oarecum impresia puerilă că tatăl ar putea plăti pentru orice, numai să vrea. Domnul Vincy personal întreținea tabieturi middlemarcheze costisitoare – cheltuia bani pe pariuri la alergările de cai, ținea o pivniță bine aprovizio­nată și dădea mese, în vreme ce mama avea cu furnizorii acel gen de conturi curente care îți crează impresia opti­mistă că poți căpăta orice-ți poftește inima, fără a ți se mai pomeni de plată. Fred știa însă că e în firea taților să facă pe tiranii, când vine vorba de cheltuieli: totdeauna se stârnea o mică vijelie cu privire la risipa lui, ori de câte ori trebuia să destăinuiască o datorie, și Fred nu suferea să bântuie vremea rea între patru pereți. Caracterul lui prea filial îl împiedica să se arate nerespectuos cu părin­tele său, și îndura tunetele cu certitudinea că sunt un fe­nomen trecător; până una alta, însă, era neplăcut să-și vadă mama plângând și, totodată, să fie nevoit să ia un aer posac, în loc de a se amuza; căci era din fire atât de jovial, încât dacă își lua o mutră acră, sub focul mustră­rilor, o făcea mai cu seamă de dragul buneicuviințe. Fi­rește că varianta mai lesne de urmat era rcânnoirea poli­ței, cu semnătura unui prieten. De ce nu? Având la discreție garanțiile pe care i le acorda propria lui speranță nimic nu-l împiedica să sporească fără limită solvabilitatea altor persoane, afară de faptul că oamenii ale căror nume prezentau de obicei o garanție se arătau pesimiști, și nu înclinau să creadă că ordinea universală a lucrurilor va fi neapărat îndatoritoare față de tânărul și simpaticul gentleman.

Când trebuie să cerem un hatâr, ne revizuim lista prietenilor, le recunoaștem trăsăturile binevoitoare, ui­tăm de micile jigniri ce ne-au adus și, judecându-i pe fiecare în parte, încercăm să ajungem pe rând la conclu­zia că vor fi dornici să ne facă pe plac, propria noastră ardoare de a fi serviți fiind la fel de transmisibilă ca și orice alt gen de căldură. Totuși, până când alții să ne re­fuze, înlăturăm noi singuri un anumit număr de candidați, pe temeiul că ar poseda doar o ardoare moderată; și se întâmplase că Fred își tăiase de pe listă toți prietenii, afară de unul, socotind că ar fi neplăcut să recurgă la ei; nu­trind, implicit, convingerea că măcar persoana lui, indi­ferent de ce s-ar putea afirma despre omenire în general, avea dreptul să fie scutită de orice aspect neplăcut. Faptul de a se trezi vreodată într-o situație absolut neplăcută – de pildă să poarte pantaloni scurți fiindcă fuseseră spă­lați prea des, să mănânce berbec rece, să fie nevoit să umble pe jos din lipsa unui cal, sau să se „dea la fund“, sub orice formă – era o absurditate incompatibilă cu acele înclinații voioase sădite de natură în firea lui. Și Fred se crispa la gândul de a fi privit de sus, din lipsa fondurilor pentru plata micilor datorii. Astfel se nimeri că prietenul la care se hotărâse să recurgă era în același timp cel mai sărac și cel mai binevoitor – anume, Caleb Garth.

27 dec. 2019

Middlemarch de George Eliot volumul 3 CARTEA A CINCEA MÂNA MOARTĂ Cap. XLIII E-un cap de mare preț: cu drag sculptat, de veacuri multe-n fildeș prea-ales; Nimic deșert, ovalul nobil, pur, înveșnicit de darnice frumuseți. Și-acesta-i tot un vas costisitor, cu-abil desen, pentru ochi de stăpân; vedeți, surâs perfect – ce minu­nat Curat Faenza! Poate-mpodobi o masă cu decor foarte bogat Dorotea pleca rareori de-acasă fă…

Arată tot textul (5.417 caractere)

Middlemarch de George Eliot volumul 3

CARTEA A CINCEA

MÂNA MOARTĂ

Cap. XLIII

E-un cap de mare preț: cu drag sculptat,

de veacuri multe-n fildeș prea-ales;

Nimic deșert, ovalul nobil, pur,

înveșnicit de darnice frumuseți.

Și-acesta-i tot un vas costisitor,

cu-abil desen, pentru ochi de stăpân;

vedeți, surâs perfect – ce minu­nat

Curat Faenza! Poate-mpodobi

o masă cu decor foarte bogat

Dorotea pleca rareori de-acasă fără soțul ei, dar câte­odată trecea singură în trăsură prin Middlemarch, pen­tru treburi mărunte: cumpărături, sau acțiuni filantro­pice, asemenea oricărei doamne cu anumită avere, care locuiește la trei mile depărtare de oraș. Două zile după scena petrecută pe aleea Tiselor, se hotărî să folosească un asemenea prilej pentru a-l vedea, dacă era posibil, pe Lydgate, și să afle de la el dacă într-adevăr soțul ei vădea vreo schimbare îngrijorătoare a simptomelor, stare pe care o ascundea de ea, și dacă stăruise să afle adevărul cu pri­vire la boala lui. Aproape că încerca un sentiment de vi­novăție, cerând de la altcineva informații despre soțul ei, dar teama de a nu cunoaște realitatea – teama de o ig­noranță din pricina căreia ar fi putut să devină nedreaptă sau aspră – îi înlătura orice ezitare. Era convinsă că în mintea soțului ei se produsese o criză: chiar de-a doua zi domnul Casaubon începuse să-și sistematizeze după o nouă metodă însemnările, metodă pe care o asociase în chip neobișnuit cu îndeplinirea planului său. Sărmana Dorotea se vedea nevoită să facă apel la mari rezerve de răbdare.

Să fi fost ceasurile patru când trăsura trase în fața casei lui Lydgate din Lowick Gate; Dorotea ar fi preferat să-l fi înștiințat din timp, îndoindu-se acum dacă-l va găsi sau nu acasă. Și, într-adevăr, doctorul era plecat.

— Doamna Lydgate este acasă? întrebă Dorotea, care, pe cât știa, nu o văzuse niciodată pe Rosamunda, dar își amintea de căsătoria lor.

— Da, doamna Lydgate este acasă.

— Dacă-mi permite, voi intra să stau de vorbă cu dânsa. Te rog să o întrebi dacă mă poate primi – dacă o poate primi, câteva minute, pe doamna Casaubon.

După ce servitoarea se duse să transmită mesajul, Do­rotea auzi zvon de muzică printr-o fereastră deschisă – câteva note cântate de un glas bărbătesc și apoi un pian țâșnind în cascade de sunete. Dar pianul amuți brusc și apoi servitoarea se întoarse, spunând că doamna Lydgate va fi fericită să o primească pe doamna Casaubon.

Când se deschise ușa odăii de primire și Dorotea intră în încăpere, se produse un fel de contrast, destul de frec­vent în viața de țară; pe vremea când obiceiurile oameni­lor de ranguri diferite erau mai puțin omogenizate ca astăzi. Să-i lăsăm pe cei care se pricep să ne spună exact ce fel de rochie purta Dorotea în zilele acelea de toamnă blândă – dintr-un material subțire, alb, lânos, moale la pipăit și la privit. Totdeauna părea că este proaspăt spă­lat și că păstrează iz de ierburi dulci – totdeauna se în­fățișa ca o mantie cu mâneci croite cu totul altfel decât in­dica moda. Totuși, dacă ar fi intrat în scenă dinaintea unui public cufundat în tăcere, interpretând rolul Imogenei[1] sau al fiicei lui Cato[2], rochia ar fi putut să pară de ajuns de potrivită; mișcarea brațelor și a gâtului era plină de grație și demnitate; iar pe părul ei despărțit simplu printr-o cărare la mijloc, și deasupra ochilor can­dizi, boneta rotundă si largă ca un sac, hărăzită pe atunci femeilor, părea o găteală la fel de firească precum e nim­bul de aur pe care-l numim aureolă. Pentru cei doi spec­tatori aflați de față, intrarea unei eroine de dramă nu ar fi putut trezi mai mult interes decât sosirea doamnei Casaubon. În ochii Rosamundei, ea reprezenta una din acele divinități rurale care nu se amestecau cu muritorii de rând din Middlemarch, și cele mai neînsemnate elemente ale purtării sau înfățișării ei erau demne de a fi studiate; pe lângă aceasta, Rosamunda mai trăia satisfacția că și doamna Casaubon avea prilejul de a o studia pe ea. Ce folos să fii fermecătoare, când nu te văd cei care te-ar putea aprecia cu competență? Și de când Rosamunda pri­mise cele mai măgulitoare complimente în conacul lui Sir Godwin Lydgate, avea deplină încredere în impresia pe care trebuia neapărat s-o facă asupra oamenilor de obârșie aleasă. Dorotea îi întinse mâna cu obișnuita și simpla ei amabilitate și se uită cu admirație la frumoasa mireasă a lui Lydgate – dându-și seama că, la oarecare distanță, stătea în picioare un tânăr care-i apăru doar ca o siluetă conturată într-un unghi mai îndepărtat. Acest gentleman era prea preocupat de prezența unicei femei existente pentru el în încăpere, pentru a reflecta asupra contrastului dintre cele două – un contrast care desigur că ar fi fost izbitor pentru un observator calm. Amândouă erau înalte și aveau ochii la fel de scăpărători; dar imaginați-vă blondul copilăresc și uluitoarea cunună de cosițe a Rosamundei, rochia ei de un albastru pal, cu o croială și un șic atât de desăvârșite încât nicio creatoare de modele nu ar fi putut-o privi fără emoție, împodobită cu un guler larg, brodat, al cărui preț, era de sperat că îl vor ghici toți privitorii, și cu mânuțele ornate după cuviință cu inele, față-n față cu acea prezență riguros controlată și sigură de sine, care reprezintă substitutul costisitor al simplității.


[1] Personaj din Cymbeline de Shakespeare (n.t.).

[2] Marcia, fiica lui Cato, personaj din tragedia Cato de Joseph Addison (1672-1719) (n.t.).

27 dec. 2019

Middlemarch de George Eliot volumul 4 CARTEA A ȘAPTEA DOUĂ TENTAȚII Cap. LXIII Aceste lucrări mărunte sunt mari pentru omul mărunt. Goldsmith — L-ai mai văzut în ultima vreme pe vulturul dumitale științific, pe Lydgate? întrebă domnul Toller la una din mesele pe care le oferea de Crăciun, adresându-se dom­nului Farebrother, așezat la dreapta lui. — Nu prea des, regret că trebuie s-o spun, răspunse vicarul, deprins să…

Arată tot textul (5.655 de caractere)

Middlemarch de George Eliot volumul 4

CARTEA A ȘAPTEA

DOUĂ TENTAȚII

Cap. LXIII

Aceste lucrări mărunte sunt mari pentru omul mărunt.

Goldsmith

— L-ai mai văzut în ultima vreme pe vulturul dumitale științific, pe Lydgate? întrebă domnul Toller la una din mesele pe care le oferea de Crăciun, adresându-se dom­nului Farebrother, așezat la dreapta lui.

— Nu prea des, regret că trebuie s-o spun, răspunse vicarul, deprins să zădărnicească efectul persiflărilor dom­nului Toller pe tema încrederii lui în noul for medical. Eu locuiesc cam peste mână, iar el este prea ocupat.

— Chiar așa? Mă bucur să aflu, interveni doctorul Minchin, cu un amestec de suavitate și surprindere.

— Își dedică o mare parte din timp Spitalului Nou, ex­plică domnul Farebrother, care avea motivele lui de a nu abandona subiectul. Treaba asta mi-a comunicat-o vecina mea, doamna Casaubon, care se duce des pe-acolo. Spune că Lydgate e neobosit și face un lucru frumos din insti­tuția lui Bulstrode. Pregătește un nou pavilion, în caz că se-abate holera peste noi.

— Și presupun că pregătește teorii asupra tratamen­tului care trebuie experimentat pe pacienți, insinuă dom­nul Toller.

— Haide, Toller, fii sincer! îl provocă domnul Fare­brother. Ești prea inteligent ca să nu vezi folosul adus de o minte proaspătă și cutezătoare în medicină, precum și în oricare alt domeniu; cât despre holeră, îmi închipui că nimeni dintre voi nu este prea sigur cu privire la ce s-ar cădea să facem. Dacă un om înaintează puțin prea de­parte pe un drum nou, de obicei își face mai mult rău lui însuși decât oricui altcuiva.

— Sunt convins că dumneata și cu Wrench s-ar cuveni să-i fiți îndatorați, interveni doctorul Minchin, uitându-se spre Toller, fiindcă v-a trimis crema pacienților lui Peacock.

— Lydgate prea duce o viață pe picior mare pentru un tânăr începător, se pronunță domnul Harry Toller, berarul. Presupun că îl susțin neamurile lui din Nord.

— Așa sper și eu, se amestecă domnul Chichely, alt­minteri nu ar fi trebuit să se însoare cu fata aceea dră­guță, pe care o îndrăgeam cu toții. Dă-o-ncolo, cum să nu-i porți pică bărbatului care o răpește pe cea mai drăgălașă fată din oraș.

— Oho, pe legea mea, ba și pe cea mai bună, întări dom­nul Standish.

— Prietenului meu Vincy nu i-a plăcut nici de frică această căsătorie, știu bine asta, urmă domnul Chichely. Nu prea cred că face mare lucru pentru tinerii însurăței. Nu pot spune cum îi sprijină rubedeniile din partea cealaltă.

În felul de a vorbi al domnului Chichely plutea un soi de reticență pretențioasă.

— A, n-aș crede că Lydgate a plănuit vreodată să prac­tice medicina pentru a se întreține, comentă domnul Tol­ler, cu o ușoară notă de sarcasm, și după aceea subiectul fu abandonat.

Nu era pentru prima dată când domnul Farebrother au­zea aluzii la cheltuielile lui Lydgate, vădit prea mari pen­tru a le face față cu clientela câștigată; dar își spunea că nu era improbabil să existe unele resurse sau speranțe care scuzau trena exagerată de la începutul căsătoriei lui Lydgate, resurse menite să stăvilească orice consecințe ne­faste de pe urma decepțiilor suferite în profesie. Într-o seara, când își dăduse osteneala de a se duce la Middlemarch, în scopul de a sta la taifas cu Lydgate, ca pe vre­muri, remarcase la el un aer încordat și agitat, ce con­trasta cât se poate de mult cu obișnuitul lui fel degajat de a păstra tăcerea sau de a o rupe cu bruscă energie, ori de câte ori avea ceva de spus. Lydgate vorbi fără oprire cât timp se aflară în odaia lui de lucru, aducând argumente pro și contra probabilității anumitor vederi biologice; dar nu avea de spus ori de prezentat niciunul din acele argu­mente certe care vorbesc despre o răbdătoare cercetare neîntreruptă, caracteristică pentru el în trecut, când afirma că „trebuie să existe o sistolă și o diastolă în orice cerce­tare“, și că „mintea unui om trebuie să fie în continuă expansiune și contractare între întregul orizont uman și orizontul unei lentile“. În seara aceea părea că discută mai cu seamă de dragul de a evita orice aluzie la situația per­sonală; iar la scurt timp intrară în salon, unde Lydgate, după ce o rugă pe Rosamunda să le dăruiască un inter­ludiu muzical, se cufundă tăcut în fotoliul său, dar având o licărire stranie în ochi. „Se poate să fi luat un preparat cu opium, fu gândul care străbătu mintea domnului Farebrother, poate că are un tic douloureax[1], sau necazuri medicale.“

Nu-i trecu prin cap că mariajul lui Lydgate nu-i prilejuia încântare: credea, și el, ca și restul cunoscuților, că Rosamunda era o făptură amabilă, docilă, deși totdeauna o considerase destul de neinteresantă – aducea cam prea mult cu tiparele de carton de la cursurile de finisaj; iar mama lui nu-i putea ierta Rosamundei că părea să nu con­state niciodată prezența Henriettei Noble într-o încăpere. „Oricum, Lydgate s-a îndrăgostit de fată, își spuse vicarul în sinea sa, și pesemne că trebuie să fie pe gustul lui.“

Domnul Farebrother își dădea seama că Lydgate era un om mândru, dar având în ființa lui o foarte redusă calitate corespunzătoare, și prea puțină grijă pentru demnitatea personală – afară de demnitatea de a nu părea meschin ori nătâng – cu greu putea găsi suficientă justi­ficare pentru felul în care Lydgate se ferea, ca ars, de a rosti orice cuvânt despre treburile lui particulare. Și la scurtă vreme după conversația aceea de la domnul Toller, vicarul află ceva care îl făcu să pândească cu mai multă înfrigurare un prilej de a-i da a înțelege lui Lydgate, în mod indirect, că, dacă voia să-și deschidă inima mărtu­risind vreo dificultate personală, o ureche prietenească era dispusă să-l asculte.


[1] Nevralgie (fr.) (n.t.).

Alte cărți de George Eliot

Toate ›