Silas Marner

Silas Marner de George Eliot

PARTEA ÎNTÂI

Capitolul I

ÎN VREMURILE când roțile de tors zumzăiau fără con­tenire prin gospodăriile sătești, și când însăși doamnele din lu­mea bună, cele înveșmântate în mătăsuri și fireturi, își aveau propria lor roată de tors din lemn de stejar lustruit, bineînțe­les de jucărie, în acele vremuri puteai vedea prin locuri depăr­tate, la mijloc de drum între poteci, sau pierdute prin viroagele dintre dealuri, niște oameni gălbejiți și scunzi peste măsură, care, măsurați după statura țăranilor vânjoși, păreau rămășițe ale unui neam dezmoștenit. Dulăul ciobanului hămăia îndârjit când apărea pe culme vreunul dintre acești oameni cu în­fățișare străină, umbră întunecoasă profilată pe fondul apu­sului timpuriu de iarnă; cărui câine putea să-i placă o silueta încovoiată sub un sac greu? or, acești bărbați palizi rareori porneau la drum fără acea povară ciudată. Însuși ciobanul, deși era întru totul îndreptățit să socoată că în sac nu ascun­dea nimic altceva decât ață de in sau poate suluri lungi de pânză tare, lucrată din același fir, nu era pe de-a-ntregul con­vins că, oricât de folositoare ar fi fost, meseria aceasta de țe­sător putea da roade fără o mână de ajutor din partea diavo­lului. În acele vremuri mult îndepărtate, nimbul superstiției aureola orice persoană sau orice lucru complet ieșit din comun, sau numai când și când neobișnuit ori, pur și simplu, străin din întâmplare, cum ar fi vizita negustorului ambulant sau a to­cilarului. Nimeni nu știa unde își aveau căminul acești rătăci­tori sau de unde veneau; dar, cum puteai ajunge la o concluzie în legătură cu cineva dacă nu găseai nici măcar un om care să-i cunoască mama sau tatăl? Pentru țăranii de odinioară lumea exterioară trăirii lor directe constituia un tărâm al nesiguranței și al misterelor; pentru gândirea lor lipsită de experiența călătoriilor, starea celui ce rătăcește din loc în loc reprezenta un concept la fel de încețoșat ca și viața din timpul iernii a rândunelelor ce reapar o dată cu primăvara; ba și un om ce se așeza într-un loc de care era străin, dacă sosea dintr-o regiune îndepărtată, cu greu putea fi cruțat de o primire ne­încrezătoare care, la urma urmelor, ar fi prevenit orice fel de surpriză provocată de un eventual delict ulterior, oricât de inofensivă ar fi fost comportarea lui pentru moment; cu atât mai grav dacă el își crea un renume prin cunoștințele sale, sau dacă ar fi dat dovadă de o îndemânare cât de mică pentru meserii. Era suspectă, din principiu, orice dibăcie, fie în folosi­rea rapidă a acelei unelte greu de mânuit, pe nume limba, fie în vreun alt meșteșug neobișnuit pentru săteni; țăranii cin­stiți, născuți și crescuți în văzul tuturor, în marea lor majori­tate, nu erau deosebit de inteligenți sau de isteți, în orice caz nu mai mult decât este necesar pentru a discerne semnele vremii; cât despre mijlocul prin care se dobândește agerimea și îndemânarea de orice fel, le era atât de pe deplin tăinuit, încât puneau acestea pe seama vrăjilor. De aceea, țesătorii aceia risipiți ici și colo, emigrând din orașe la țară, erau priviți de către vecinii lor, fără nicio excepție, ca străini, și astfel dobândeau de cele mai deseori obiceiuri excentrice, tributare sin­gurătății lor.

În primii ani ai acestui veac, un astfel de țesător, pe nume Silas Marner, își vedea de meseria sa, într-o căsuță de piatră înconjurată de un gard viu de aluniș, așezată în apropiere de Raveloe și nu departe de buza unei cariere de piatră. Sunetul ciudat al războiului său, atât de deosebit de zgomotul regulat, vesel și natural al treierătoarei, sau de ritmul mai simplu ai îmblăciului, pe jumătate îi fascina, pe jumătate-i înfricoșa pe flăcăii din Raveloe, care adesea uitau de culesul alunelor sau de cercetarea cuiburilor păsărelelor, pentru a privi pe furiș pe fereastra casei de piatră, atenuându-și groaza plină de res­pect pe care le-o inspirau mișcările stranii ale războiului, cu un simțământ al superiorității disprețuitoare, izvorât din batjoco­rirea zgomotelor alternate și a profilului țesătorului aplecat, concentrat asupra mișcărilor piciorului. Dar se întâmpla, când și când, ca Marner, îndreptându-se pentru a-și aranja firul, să devină conștient de prezența micilor pușlamale și, deși zgârcit cu timpul său, să-l deranjeze neașteptata lor apariție într-atât, încât să coboare de la război și, deschizând ușa, să le azvârle niște priviri de o luau la goană înspăimântați. Cum să-ți vină a crede că ochii aceia mari, căprui și bulbucați, de pe chipul palid al lui Silas Marner, nu întrezăreau nimic limpede din ce nu se afla foarte aproape de ei, și cum să nu bănuiești mai de­grabă că înfiorătoarea lor căutătură putea deochia orice copil care ar fi rămas de pe urma ei cu cârcei, rachitism sau cu gura strâmbă? De bună seamă își auziseră părinții lăsând să se înțe­leagă că Silas Marner putea vindeca oamenii de reumatism, dacă voia, și adăugând, în și mai mare taină, că dacă te simțeai în stare să-i vorbești acestui diavol pe șleau, puteai economisi, datorită lui, banii zvârliți pe doctor. Atari ecouri întârziate ale străvechiului cult al demonului ar putea fi surprinse și azi de către ascultătorul atent, în rândurile țăranilor cu părul cărunt; asta, deoarece mintea necultivată cu greu poate pune alături ideea puterii cu aceea a bunătății. O concepție tenebroasă asupra puterii care prin îndelungă convingere poate fi hotărâtă să se înfrâneze de a face rău, aceasta este forma pe care o adoptă cu mare ușurință sentimentul de a nu putea vedea cu­getele oamenilor care au fost într-una oprimați de nevoi rudi­mentare și a căror viață de trudă nevolnică n-a fost nicicând luminată de vreo credință religioasă entuziastă. Cu mult mai largă este arta posibilităților în domeniul durerii și al nenoro­cirii, decât într-al veseliei și al bucuriei, imaginația lor aproape lipsită de icoanele ce hrănesc dorința și fericirea este însă su­praîncărcată cu amintiri din care teama se alimentează necon­tenit. „Visezi vreodată că ți-ar place să mănânci ceva?” l-am întrebat cândva pe un plugar bătrân ce-și trăgea sufletul dato­rită bolii celei de pe urmă și care refuzase tot ce-i dăduse să mănânce soția sa. „Nu, a răspuns el, n-am fost obișnuit decât cu bucata de rând și pe astea nu le pot mânca.” Experiența nu alăptase în el închipuiri ce ar fi putut să-i stârnească iluzia apetitului.

Iar Raveloe era un sat în care multe din ecourile vechi ză­boveau fără a mai fi înăbușite de glasuri noi. Nu că ar fi fost una dintre acele parohii sterpe, ce dormitează la marginile civi­lizației, locuite doar de oi costelive și de ciobani pripășiți ici și colo; dimpotrivă, se-ntindea în bogata câmpie centrală a ceea ce numim cu satisfacție vesela Anglie și întrunea gospodă­rii care, vorbind dintr-un punct de vedere spiritual, plăteau dijme de invidiat. Dar era cuibărit într-o vale plăcută și bine împădurită jur-împrejur, la cale de o oră călare de orice fel de răscruce de drumuri, acolo unde niciodată nu răsunau modu­lațiile cornului diligenței sau ale opiniei publice. Era un sat impunător, cu o biserică veche și frumoasă și un cimitir încă­pător în mijlocul lui, și cu două sau trei locuințe mari, clădite din cărămidă și piatră, cu livezi împrejmuite de zid și înzes­trate de dragul frumuseții cu sfârleze, clădiri așezate chiar la drum, înălțându-și fațadele mai impunătoare decât ale casei parohiale, care privea pe furiș printre copacii de cealaltă parte a cimitirului, un sat ce-ți înfățișa dintru început vârfurile vieții lui sociale și care lămurea ochiului experimentat că prin preajmă nu există nici conac, nici parc de vânătoare, dar că în Raveloe trăiau câțiva oameni de vază care își îngăduiau să plugărească prost fără să-i împiedice nimeni, scoțând destui bani din plugăritul lor înapoiat, pentru a putea, în vremurile acelea de război, să trăiască în bunăstare, petrecând la Crăciun, la Rusalii și la Paști.

Trecuseră cincisprezece ani de când își făcuse apariția în Raveloe Silas Marner; pe atunci era doar un tânăr palid, cu ochi castanii, bulbucați și miopi, a cărui înfățișare n-ar fi avut nimic straniu în sine, pentru niște oameni de cultură și cu ex­periență de viață; însă pentru țăranii în preajma cărora se așezase, înfățișarea sa era înzestrată cu acele particularități misterioase ce corespundeau naturii deosebite a ocupației sale și descinderii lui dintr-o regiune necunoscută, denumită North’ard. Ei bine, iată cum i se depăna viața: nu îmbia pe nimeni să-i calce pragul, nu se aventura prin sat ca să bea o juma’ la Curcubeul, ori să trăncănească la rotar; nu căuta nici bărbați, nici femei, decât dacă era chemat sau pentru a se aproviziona cu cele necesare; și, curând, fu limpede pentru toate domni­șoarele din Raveloe, că nicicând nu o va sili pe vreuna din ele să-l ia de soț, fără voia ei, tot așa precum și el le auzise spunând răspicat că nu se vor mărita nici în ruptul capului cu un om înviat din morți. Această părere despre Marner nu se bi­zuia numai pe chipul său galben ca ceara și pe ochii săi nemaîntâlniți; Jem Rodney, vânătorul de cârtițe, afirma că într-o seară pe când se întorcea acasă, l-a zărit pe Silas Marner sprijinindu-se de un pârleaz, ținând în spinare un sac greu, în loc să-l rezeme de gard, așa cum ar fi făcut oricare om cu scaun la cap; și că, apropiindu-se de el, a văzut că ochii lui Marner se căscau neclintiți ca la mort și că i-a vorbit și că l-a scutu­rat și că-i erau membrele înțepenite și mâinile stăteau încleș­tate pe sac, ca și când ar fi fost de lemn; dar tocmai pe când își făcea socotelile că țesătorul murise, acesta își reveni, cum s-ar spune, cât ai zice pește, spuse „noapte bună” și plecă.