Femeia de ciocolata

Femeia de ciocolata de Gib Mihaescu

Prăpastia aceea înfiorătoare avea pentru Negrișor ceva magnetic. De câte ori vizita pe domnișoara Eleonora, simțea parcă o nevoie stranie să se apropie de fereastră și să-și lase jumătatea superioară a corpului deasupra abisului. Atunci un drăcușor începea să-l gâdile sub tălpi și-l făcea să salte când pe una, când pe alta. Uneori se ținea numai într-un deget de picior, iar mâinile împreunate îi cădeau de-a lungul zidului, de parcă ar fi fost gata să se arunce înot.

Numai domnișoara Eleonora putea să-l scoată din cadrul ferestrei. Îl găsea îndoit, pe prichici și-l trăgea înapoi. De la un timp îl mustra, doar că apuca să pornească într-acolo — și atunci el se mulțumea să arunce o privire furișă go­lului, pe care, de data asta, nu avea prilejul să-l adulmece până în fund. Domnișoara Eleonora, chiar se cam supăra.

— Dar lasă odată frate, fereasta aceea în pace. Ai să-ți rupi gâtul de asfalt!

Iar el zâmbea cu afectată modestie și-o prevenea asigurător:

— Eu nu cad în prăpastie, decât dacă vreau.

Și când erau musafiri la dânsa, domnișoara Eleonora chema pe Negrișor de la fereastră. Afară numai când printre aceștia se întâmpla să fie Modreanu.

Lucru curios! Modreanu era mai scund, mai slab, chiar pipernicit și nici n-avea o figură cu adevărat frumoasă, așa cum era a lui Negrișor — cu pielița de fildeș, cu părul cenușiu și cu umbra verzuie a mustății rase, sub nas. Modreanu avea, e drept un cap bărbătesc, dar era așezat pe umeri și trup de copil, însă avea o gură cam largă, încovoiată circumflex, pe bărbie și o limbă lungă și ascu­țită ca de cameleon. Lui Negrișor i se părea un arc c-o săgeată. Vorbea pe un ton galeș care nu putea fi decât prefăcut.

Când cineva nu-i împărtășea părerile sau îl întrerupea, vârful limbii lungi se repezea ca un ac de tăun. Cu multe lucruri văzute și nevăzute, compara Negrișor, gura și limba aceea! El nu putea înțelege cum toți ascultătorii se prăpădeau de râs, când Modreanu lua la rând pe vreunul dintre dânșii, cu toate că nimeni nu scăpa de vârful să­geților lui. Pentru Negrișor însă săgețile acestea nu erau muiate în nici un fel de duh.

Dar domnișoarei Eleonora îi plăcea mult să-l asculte și uita atunci cu totul de Negrișor, care se bălăbănea cu burta pe parmalâcul ferestrei, ca un călăreț de la circuri ridicându-se pe spinarea unui cal în goană amețitoare.

Într-o zi, fiind la fereastră — căci domnișoara Eleonora era preocupată de Modreanu — Negrișor descoperi în fundul abisului dreptunghiular și asfaltat un ferăstrău mecanic, care țipa sfâșietor. Un motor bufnea la răstimpuri egale prin răsuflătoare, iar oamenii, cu mâneci sumese până deasupra coatelor ridicau bârnele groase și le așezau pe planșetă, împingându-le spre roata, ce se învârtea atât de repede, că nu se putea vedea dintr-însa, decât cercul pe care-l descria. Lemnele erau făcute bucăți cât ai clipi cu ochii, iar dedesubt movila de făină creștea ca la moară.

Lucrul era interesant de văzut; însă ce nu putea suferi Negrișor, era țipătul acela mecanic și asurzitor pe care-l scotea tăietoarea, ori de câte ori vreun lemn era apropiat de cercul fatal. Mai ales îl necăjea până la furie, nesimțirea lemnelor, care erau duse rând pe rând la supliciu: în locul țipătului lor îndreptățit de victime, țipa însuși călăul.

Negrișor privea uimit la voracitatea Molochului metalic. Și cum i se întâmpla totdeauna când vedea ceva nou și izbitor, închipuirea lui se și grăbi să-l pună legat buștean pe scândura teribilei mașini. Mușchii feței zadarnic i se forțau să dea drum strigătelor, căci o fâșie solid legată îi astupa gura, în schimb, la vederea mutrei lui speriate, înainte de a-l apuca în colți, ferăstroaia se puse să urle de bucurie strident, înfricoșător.

Negrișor se scutură de groază, însă tocmai atunci motorul începu să păcănească din ce în ce mai rar, apoi când se potoli, roata se mai dădu peste cap de câteva ori, și ară­tându-și de-abia acuma dinții lungi și ascuțiți ca ai mistre­țului, rămase nemișcată, sinistră ca un rânjet imobil.

Liberat de închipuire, Negrișor o contempla din înălțime cu îngrozită luare aminte. De câte ori nu văzuse el până acum astfel de ferăstrae; însă niciodată nu-i venise în gând să rămână dinainte-le, ca acei gură cască de jos, care strânși grămadă urmăreau, cum bicepșii lucrătorilor se contractau ridicând o tulpină.

Tulpina se lăsa greu, parcă împotrivindu-se; însă cu forțe îndoite, cu mari strigăte de obidă, tăietorii o așezară pe eșafod, ținând-o voinicește să nu scape cruntei pedepse. Motorul prinse să păcăne din nou, iar oribila roată cu dinți porni să chirăe cu sălbatecă veselie, pătrunzând crudă, în măruntaele lemnului.

Pentru întâia oară acum, Negrișor se retrase singur de la fereastră, înfiorat. Dacă nu s-ar fi întâmplat în casa Modreanu, retragerea lui grabnică ar fi fost socotită ca un eveniment de seamă și ar fi fost primită cu aclamații. Așa însă, aproape neobservat, el se strecură din salonașul dom­nișoarei Eleonora și porni ca de obicei când era întristat, pe drumuri lungi și încâlcite de mahalale depărtate.

Un gând amarnic îl obseda de când cu priveliștea ferăs­troaiei. De atunci el nu mai fusese la domnișoara Eleonora și hotărâse să nu se mai ducă. Iar, în nesfârșitele plimbări la marginea orașului, îi plăcea să vadă în închipuire pe Modreanu, legat butuc dinaintea dinților de metal. Îi plă­ceau mult ochii lui de copil, acum bulbucați de groază și limba lui de reptilă, jucându-se ca un gușter în gură și chirăind îngrozitor. Negrișor admira de sus, cu corpul co­biliță pe prichici. Iar domnișoara Eleonora îi da necontenit zor: „Fugi frate de-acolo, că ai să-ți rupi gâtul”.

Însă gura lui lărgită de plăcere se strânge acum și fața i-a îngălbenit. Modreanu chirăe așa de fioros că țipetele ajung până la Eleonora. El chiar strigă: „Eleonora! Eleo­nora!”, iar Negrișor privește speriat la ea și numai când îi vede capul palid, umbrit de pălăria neagră-cafenie a părului creț și vălmășit, urmărind cu luare aminte îm­punsăturile acului în pânza fină, întinsă pe gherghef; numai atunci își capătă curajul.