Sansa

George Dundas stătea în City-ul Londrei, meditând.

În jurul lui se scurgeau și se împingeau afaceriști și funcționari ca un flux care-l lua pe sus. Dar George, frumos îmbrăcat, cu dungă perfectă la pantaloni, nu-i lua în seamă. Era preocupat, gândindu-se ce să facă în continuare.

Ceva se întâmplase! Între George și unchiul său bogat (Ephraim Leadbetter de la firma "Leadbetter and Gilling") avusese, ceea ce se numește într-un strat inferior al societății, "un schimb de cuvinte". Ca să fim mai exacți, cuvintele fuseseră rostite aproape toate de către domnul Leadbetter. Îi ieșiseră din gură într-un șuvoi neîntrerupt de adâncă indignare și faptul că ele au reprezentat, aproape în întregime, o repetare nu părea să-l fi deranjat. Să spui un lucru o singură dată în mod frumos și apoi să termini nu era un moto al domnului Leadbetter.

Subiectul era simplu – nebunia criminală și răutatea unui tânăr, care trebuie să-și croiască drum în viață, de a-și lua o zi liberă în cursul săptămânii, fără măcar să ceară învoire. După ce spusese tot ce putea să gândească și mai multe lucruri de două ori, domnul Leadbetter se opri să-și tragă sufletul și l-a întrebat pe George ce a vrut să însemne ceea ce făcuse.

George a răspuns simplu că simțise nevoia unei zile libere. O vacanță, de fapt.

Și ce erau atunci sâmbătă după-amiază și duminica, dori să știe domnul Leadbetter? Fără a mai vorbi de Whitsunday^[1], care abia trecuse, și de August Bank Holiday, care urma?

George spuse că lui nu-i păsa de după-amiezele de sâmbătă, de duminici sau de Bank Holiday. El vroia o zi adevărată când ar fi putut găsi un loc unde să nu fie deja adunată jumătate din Londra.

Apoi, domnul Leadbetter spuse că-și dăduse toată osteneala pentru fiul surorii sale moarte și că nimeni n-ar putea susține că nu-i acordase o șansă. Dar era clar că n-avea nici un rost. Și, în viitor, George putea să-și ia cinci zile libere la care să adauge și sâmbăta și duminica, dacă asta dorea.

— Mingea de aur a șansei ți-a fost aruncată, băiete, spuse domnul Leadbetter într-o ultimă zvâcnire de elan poetic. Și tu nu ai reușit s-o prinzi.

George spuse că lui i se părea că tocmai asta făcuse, dar domnul Leadbetter înlocui poezia cu mânia și-l dădu afară.

De atunci George stătea pe gânduri. O să revină unchiul asupra hotărârii sale sau nu? Ținea în secret la George sau simțea un dispreț rece pentru el?

Chiar în momentul acela o voce – vocea cea mai surprinzătoare posibilă – spuse: Helo!

O mașină de curse roșie cu o capotă lungă, imensă, o coti și se opri lingă el. La volan se afla o fată frumoasă și cunoscută în societate, Mary Montresor. (Descrierea sa e cea pe care ziarele ilustrate o făceau reproducându-i portretul cel puțin de patru ori pe lună). Îi zâmbea lui George cu mult rafinament.

— Nu mi-am închipuit niciodată că un bărbat ar putea să arate asemenea unei insule, spuse Mary Montresor. Vrei să urci în mașină?

— Asta mi-ar place cel mai mult pe lume, răspunse George fără să ezite și se așeză lângă ea.

Porniră încet pentru că traficul nu permitea altfel.

— City-ul mă obosește, spuse Mary Montresor. Am venit să văd cum arată. Mă întorc la Londra.

Fără să încerce s-o corecteze la geografie, George declară că era o idee splendidă. Mergeau câteodată încet, alteori cu zvâcnituri bruște de viteză, atunci când Mary Montresor vedea șansa de-a se strecura. Lui George i se părea că ea era cam îndrăzneață în aceste demarări, dar se gândi că nu se poate muri decât o singură dată. Totuși, găsi că cel mai bine ar fi să nu se angajeze în conversație. Prefera ca șoferița lui blondă să se ocupe numai de condus.

Mary fu cea care începu conversația, alegând clipa când lua un viraj periculos pe după colțul de la Hyde Park.

— Ce-ai zice să te însori cu mine? îl întrebă ea într-o doară.

George rămase cu gura căscată, dar asta s-ar fi putut datora unui mare autobuz care părea să-i amenințe cu distrugerea totală. Se minună el însuși de repeziciunea cu care-i răspunse.

— Mi-ar place teribil, răspunse pe un ton firesc.

— Bine, spuse Mary Montresor cam vag. Poate, într-o zi.

Intrară pe bulevard fără accident și, în momentul acela, George observă noi afișe mari la stația de metrou de la Hyde Park. Făcute sandviciuri între două anunțuri – "Situația politică gravă" și "Colonel în docuri" se afla unul pe care scria "O fată din înalta societate se va căsători cu un duce" și un altul "Ducele de Edgehill și Miss Montresor".

— Ce-i cu ducele de Edgehill? întrebă George posac.

— Eu și Bingo? Ne-am logodit.

— Și-atunci? Ce-ai spus adineauri...

— O, aia, zise Mary Montresor. Știi, de fapt, încă nu m-am hotărât cu cine să mă mărit.

— Atunci de ce te-ai logodit cu el?

— Numai să văd dacă puteam. Tuturor li se părea c-ar fi îngrozitor de greu numai să se gândească la asta. Și n-a fost câtuși de puțin!

— Mare baftă pe... Bingo, observă George, stăpânindu-și jena de a numi pe un duce adevărat, în viață, cu porecla.

— Nu cred, spuse Mary Montresor. Ar fi bine pentru Bingo dacă ceva i-ar putea face bine – ceea ce mă îndoiesc.

George făcu o altă descoperire, ajutat din nou de un poster pus la vedere.

— Ia uite, desigur, e ziua cupei la Ascot. M-aș fi așteptat ca ăsta să fie singurul loc unde te-ai fi putut duce astăzi.

Mary Montresor oftă.

— Am vrut o vacanță, spuse ea pe un ton plângăreț.

— Așa și eu, îi întări spusele George, încântat. Și ca urmare, unchiul meu mi-a dat cu piciorul, lăsându-mă muritor de foame.

— Atunci, în cazul în care ne vom căsători, spuse Mary, cele douăzeci de mii de lire ale mele pe an s-ar putea dovedi salvatoare?

— Ne-ar asigura, bineînțeles, ceva confort casnic, fu de părere George.

— C-ai adus vorba de case, sări Mary, hai la țară să căutăm o locuință în care ne-ar place să trăim.

Părea un plan simplu și încântător. Au convenit să se ducă spre Putney Bridge; au ajuns la trecerea de la Kingston și, cu o mare satisfacție, Mary apăsă pe accelerație. Au sosit la țară foarte repede. O jumătate de oră mai târziu, Mary exclamă deodată, întinse un braț dramatic și făcu semn spre...

Pe coama dealului din fața lor se ridica o casă pe care agenții imobiliari o descriu (dar rareori în mod întemeiat) ca pe "o minune a lumii vechi". Imaginați-vă că descrierea majorității caselor de la țară se adeverește deodată și vă faceți o idee despre locuința cu pricina.

Mary opri în fața unei porți albe.

— Lăsăm mașina, urcăm și ne uităm la ea. E casa noastră!

— Desigur, e casa noastră, acceptă George. Numai că, deocamdată, se pare că locuiesc alți oameni.

Mary îi îndepărtă pe ceilalți oameni cu un gest. Urcară împreună pe șoseaua ce se unduia. Mai de aproape, casa părea și mai atrăgătoare.

— Haide să aruncăm o privire pe la fiecare fereastră, propuse Mary.

George ezită.

— Crezi că ceilalți oameni…

— Ei nu mă interesează. E casa noastră – ei locuiesc aici în mod accidental. Și apoi, e o zi frumoasă și, sigur, sunt plecați. Și, dacă ne prinde cineva, am să spun... am să spun ... că am crezut că e casa doamnei... doamnei Pardonstenger și că îmi pare rău că am greșit.

— Bine, ar putea fi destul de sigur, spuse George, pe gânduri.

Se uitară prin ferestre. Casa era superb mobilată. Tocmai ajunseseră la birou, când niște pași se auziră scârțâind pe pietrișul din spatele lor, se întoarseră și dădură cu ochii de un majordom ireproșabil.

— O! făcu Mary. Și după ce-și etală cel mai încântător zâmbet, întrebă: doamna Pardonstenger e acasă? Mă uitam să văd dacă-i în birou.

— Doamna Pardonstenger e acasă, domnișoară, răspunse majordomul. Vă rog să poftiți pe aici.

Au făcut singurul lucru pe care-l puteau. L-au urmat. George își făcea socoteala cum s-ar putea sfârși toată întâmplarea. Cât privește numele de Pardonstenger ajunse la concluzia că putea fi întâlnit unul la douăzeci de mii de cazuri. Însoțitoarea sa îi șopti:

— Lasă pe mine. Va fi în ordine.

George era foarte încântat să lase totul pe seama ei. Situația reclama, reflectă el, finețe feminină.