Secretul casei dintre lauri
Aa
PARTEA ÎNTÂI
– Cărți! spuse Tuppence.
Pronunță cuvântul atât de indignată, încât sună aproape ca o mică răbufnire.
– Ce‑ai spus? întrebă Tommy, soțul ei.
Tuppence privi către el.
– Am spus doar „cărți”.
– Aha!
În fața lui Tuppence se aflau trei cutii mari, folosite la mutat. Scosese cărți, dar cu toate acestea erau în cea mai mare parte încă pline.
– Este incredibil, oftă ea.
– Pentru că au nevoie de atâta loc?
– Da.
– Vrei să le pui în ordine chiar pe toate?
– Nu știu sigur, Tommy, răspunse Tuppence. Tocmai asta este problema. Niciodată nu știi sigur ce dorești de fapt. Ah, Doamne. Ea oftă din nou.
– Ia ascultă! zise soțul ei, asta nu ți se potrivește deloc. În cazul tău, dificultatea este că știi mult prea bine ce vrei.
– Așa cred și eu, explică Tuppence. Acum stăm aici, îmbătrânim și căpătăm reumatism - pentru a spune lucrurilor pe nume. Constatăm asta mai ales când facem mișcări mai grele. Știi, te întinzi pentru a aranja cărți sau a lua ceva de sus dintr‑un raft, ori îngenunchezi ca să cauți ceva în rafturile de jos, și apoi nu te mai ridici atât de ușor.
– Da, admise Tommy, ține de neajunsurile bătrâneții. Asta voiai să spui?
– Nu, categoric nu. Voiam să spun că este minunat să poți cumpăra o casă nouă și să găsești exact ceea ce trebuie. Firește, cu unele mici modificări.
– Când, de pildă, din două camere se face una singură, remarcă Tommy, și se construiește ceva alături, ce tu numești verandă; constructorul tău spune că‑i o mică seră, și eu consider că este o loggia.
– Va fi realmente drăguț, declară Tuppence fără șovăire.
– Când este gata, n‑o voi mai recunoaște! Asta crezi?
– Nicidecum! Voiam numai să arăt că la sfârșit vei fi încântat și vei susține că ai o soție inventivă și cu un deosebit simț al frumosului.
– Fie. Am să țin minte!
– N-ai nevoie deloc de asta. Vorbele îți vor veni doar așa, de la sine.
– Și ce legătură are aceasta cu cărțile?
– Noi am venit cu două sau trei cutii pline de cărți. Am vândut mai întâi toate cărțile care nu mai erau importante pentru noi și le‑am luat doar pe acelea de care nu puteam să ne despărțim. Și apoi aceia au spus - dar cum îi cheamă? Oamenii care ne‑au vândut casa, spuneau că n‑ar vrea să ia totul cu ei și dacă le făceam o ofertă bună, ei ne‑ar lăsa câteva lucruri, mai ales cărți. Apoi am venit încoace, ne‑am uitat...
– ... și am făcut o ofertă, completă Tommy.
– Da. Probabil ca n‑am cumpărat atât de multe, așa cum speraseră ei. Dar unele piese de mobilier erau prea oribile. Ei, din fericire nu era nevoie să le luăm. Totuși, când am văzut cărțile, cărți pentru copii, care se aflau în camera de zi - erau acolo chiar câteva din cărțile mele preferate - atunci am vrut neapărat să le am. Știi, povestea lui Androclus și a leului, de pildă, de Andrew Lang[1]. Pot să‑mi aduc aminte că am citit‑o când aveam opt ani.
– Puteai să citești chiar atât de bine la opt ani?
– Da. Am învățat să citesc la cinci ani. Pe atunci așa se obișnuia. Nici măcar n‑am știut că trebuie cu adevărat să învăț asta. Știi, cineva îți citește o poveste, și dacă constați că este frumoasă, reții unde se află cartea pe raft; o scoți de acolo și o privești îndeaproape. Și deodată descoperi că citești cartea, fără a da multă atenție ortografiei. Apoi după aceea, a fost mai puțin bine, adăugă ea. Am avut mereu dificultăți cu ortografia. Ar fi fost mai înțelept dacă la patru ani cineva m‑ar fi făcut s‑o înțeleg exact. Firește că tata m‑a învățat să adun și să scad și să înmulțesc; el considera că tabla înmulțirii e lucrul cel mai important care se poate învăța în viață. Împărțirea am învățat‑o, bineînțeles, tot de la el.
– Ce om inteligent trebuie să fi fost!
– Nu știu dacă el era inteligent din cale‑afară, replică Tuppence, în orice caz, el era foarte, foarte blând.
– Nu ne‑am abătut puțin de la subiect?
– Da. Tuppence aprobă dând din cap. Deci: Când mi‑am adus aminte de Androclus și de leu... era o carte de povești cu animale, da, de Andrew Lang. Ah, am iubit‑o. Era acolo o poveste care se numea „O zi din viața mea la Eton” de un elev de la Eton. De ce am vrut s‑o citesc, nu mai știu, dar doream asta neapărat. Era una din cărțile mele preferate. Apoi epopeile clasice și cărțile lui Molesworth,[2] „Ceasul cu cuc”, „Ferma dintre vânturi”...
– Ei, e suficient, spuse Tommy. N-am nevoie de nici o expunere în detaliu a delectărilor tale literare din copilărie.
– Cred doar că astăzi cărțile nu se mai găsesc. Există, ce‑i drept, din când în când noi ediții, dar atunci sunt adesea modificate și cu alte ilustrații. Închipuiește‑ți, deunăzi mai că n‑aș fi recunoscut „Alice în Țara Minunilor”. Ilustrațiile arătau atât de ciudat. Anumite cărți pentru copii trebuie încă păstrate, acelea scrise de Molesworth, vechi cărți de povești, sau cele ale lui Stanley Weyman.[3] De altfel, multe volume de‑ale lui au rămas aici.
– Bine, pentru tine a fost o mare ispită. Și o consideri o bună achiziție.
– Nu doar bună, ci, într‑adevăr, chiar ieftină. Da, și acum ele sunt aici, în afară de propriile noastre cărți. Sunt așa groaznic de multe, încât abia de vor avea loc toate în rafturile pe care ni le‑am comandat. Ce se aude cu sanctuarul tău? Acolo mai este loc?
– Nu, în nici un caz, spuse Tommy. Nu ajunge nici măcar pentru ale mele.
– Vai! Asta ne privește iar în aceeași măsură. Crezi că ar trebui să mai construim o cameră?
– Nu. Voiam să începem să facem economii. Despre asta am mai vorbit alaltăieri, zise Tommy. Deocamdată voi pune toate cărțile de care nu mă pot despărți în rafturile de aici. Și apoi... apoi triem restul. Poate există în apropiere un spital de copii sau găsim amatori de cărți.
– Am putea să le vindem, zise Tommy.
